Șprițuri de poveste. Mihai Eminescu și „Lacrima Christi”, pereche de geniu și inspirație

Mihai Eminescu, poetul de geniul al neamului românesc, a fost, dincolo de genialitatea sa poetică, un om ca toți oamenii, cu „virtuți și viții”, cum spunea amicul Ion Luca Caragiale, cu iubiri și trădări, cu plăceri culinare și bahice. Cu… șprițuri de poveste, udate cu vinul său preferat, „Lacrima Christi”.

Șprițuri de poveste. Ce mânca și bea Mihai Eminescu. Poetul nepereche se inspira cu „Lacrima Christi”

Șprițurile de poveste petrecute de Mihai Eminescu alături de „frații” de la „Junimea”, cu cel mai bun prieten, Ion Creangă în prima… bancă, au rămas în istoria Iașiului. „Bolta Rece” sau „Hotelul Binder” erau locațiile preferate, unde „alivancile cu belșug de brânză frământată țărănește cu gălbenușuri și smântână” (comentator.ro) erau udate din belșug cu șprițuri de poveste.

În 1877, Mihai Eminescu lăsa dulcele târg al Ieșilor pentru tumultoasa Capitală a României (Principatele Unite Moldova și Țara Românească deveniseră România în 1866), la invitaţia lui Ioan Slavici, în casa căruia a ajuns să locuiască mai târziu.

În site-ul metropolis.ro, teatrologul Monica Andrei ne aduce din trecut parfumul unui București care se bucura în anul 1883 de prezența unor mari nume ale culturii noastre, în frunte cu Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. Iată mai jos, citată la virgulă, întâlnirea celor doi corifei la un pahar de vin.

Șprițuri de poveste cu lăutari la grădina Union, în „regia” lui Ion Luca Caragiale

„Era prin 1883. În Bucureşti, zile de vară cu miresme de tei. Marele prieten al teilor, era mohorât, înciudat, învelit în culori cenuşii. Se anunţaseră nişte oaspeţi. Trei dintre actorii cu care autorul «Luceafărului» străbătuseră ţara, veniseră pe neaşteptate în Bucureşti, cu bucuria de a-l vizita. Hotărâseră, ca seara, să se întâlnească undeva, să mănânce şi să guste un pahar cu vin.

În buzunarele lui Eminescu bătea vântul. N-avusese succes nici când a vrut să împrumute nişte bani. Actorii trăseseră la hotelul «Dacia», iar poetul îl roagă pe Ioan Russu-Şirianu, nepotul lui Slavici să meargă acolo şi să contramandeze întâlnirea. Revoltătoarea sărăcie a făuritorului de opere geniale îl îndurerase pe Russu-Șirianu peste măsură, aşa că, s-a dus la I.L. Caragiale acasă, i-a povestit tot cu vorbă înfierbântată şi gest agitat.

Dramaturgul a ascultat atent şi serios, l-a privit lung, apoi au străbătut împreună un drum în tăcere. S-au oprit în faţa unei case impunătoare unde autorul celebrelor «O scrisoare pierdută» și al «Nopţii furtunoase» a intrat. După câteva minute s-a întors și i-a zis nepotului lui Slavici:

«Russule, deschide bine urechile. Spune-i lui Mihai: l-am întâlnit pe domnul Caragiale care venea spre domnia ta. Mi-a zis să-ţi comunic, că eşti poftit diseară la orele 21.00, la grădina Union, la cină. Va fi şi Negruzzi, care a sosit ieri, şi alţi domni». Russu i-a spus că Eminescu avea trei oaspeţi actori, deci nu se va putea… Domnul Caragiale a zis: «Cu atât mai bine, aceia sunt veseli convivi, să vină cu dânşii. Negreşit!… Aşa să-i spui. Mihai e foarte sensibil. Dacă îşi dă seama de complotul nostru, vai de tine! Şi de mine… Russule!»”

Toate s-au schimbat ca după o magică poruncă. Seara, la grădina Union, în răcoroasa vară, cu luna călătorind peste plopii care străjuiau mesele voioase, în zumzetul de taraf şi lăutari, izbucniri de petrecere sănătoase, Eminescu fericit, întinerit, glumeţ și gălăgios, la pastramă a ciocnit multe pahare cu vin «Lacrima Christi», vinul preferat al lui Eminescu, cu amicii actori şi prietenii lui Caragiale. Spre zori, când s-a întors acasă, fredona un cântec de petrecere”.

Zicala anilor 1880 era „Mâncarea e fudulie, băutura temelie!”

Chef Cătălin Ivanof a „reînviat” pentru libertatea.ro meniul obișnuit al lui Mihai Eminescu, Ion Creangă și al celorlalți junimiști de pe la anul 1885. Chiar dacă zicala vremii era „Mâncarea e fudulie, băutura temelie!”, bucatele amintite sunt „de bază” și acum pentru un festin culinar.

„La apertitiv, Eminescu și Creangă mâncau, exact ca în copliărie, alivenci, adică plăcinte cu mălai și brânză. Urmau apoi pârjoalele moldovenești, despre rețeta cărora care chef Ivanof spune că s-a păstrat foarte bine până azi, cu mici accente în funcție de bucătărie.

«Unii pun în compoziție morcov ras, alții cartof. Au mărar și pătrunjel și eu le servesc și cu un sos pe bază de muștar, preparat de noi. Carne de vită și de porc, dar unii pun doar porc, alții doar vită», a detaliat Chef Cătălin Ivanof pentru libertatea.ro.

Zeama de găină, acrită cu borș, cu tăiței de casă este următorul preparat al meniului favorit al lui Mihai Eminescu… …Găina de curte, tăițeii preparați în casă.

Borșul de vițel cu sfeclă, de asemenea, era în meniul restaurantelor ieșene pe care le frecventa poetul. «Acest borș e de origine rusească, dar e delicios. Se prepară cu varză tăiată fin și cu sfeclă, o legume din păcate uitată azi de noi», mai spune chef Cătălin Ivanof.

Ca fel principal, tochitura moldovenească este pe primul loc. Cuprinde carne de porc prăjită, amestecată cu chișcă, un fel de cârnat de casă cu orez. Sarmalele coapte în bostan și fierte în vin sunt și ele în meniu, așa cum erau și pe vremea celor de la Junimea.

«Tot de atunci am găsit rețeta de tocăniță de pui cu hrișcă. Hrișca este o cereală comună, care pe vremuri  era la concurență cu grâul. A devenit apoi ceva mai puțin folosită în bucătării și a ajuns hrană pentru animale, pe vremuri o dădeau oamenii la porci. A revenit astăzi însă ca aliment bio, astfel că o găsim din nou frumos ambalată lângă alte delicatese», povestește chef Ivanof. Din meniu nu lipsește desertul – poale-n brâu. Ca băuturi, țuică fiartă și vin fiert, vin roșu, vin rose”.

Poetul neperecehe „suda” țigările și cafelele la șprițuri de poveste. Și mai avea o mare plăcere…

Mihai Eminescu n-a fost un… băutor, ca să îndulcim termenul. I-au plăcut, cui nu-i plac?, mâncărurile alese și vinul domnesc. Patimile lui, ca să îndulcim termenul, erau țigara și cafeaua. Pe care le „suda” la șprițuri de poveste. Și îi mai plăcea tare mult ceva: să cânte. Mai ales cu lăutarii alăturea.

„Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos.

Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, a povestit istoricul Gheorghe  Median pentru libertatea.ro.

Please follow and like us: