Ideea că inima conține esența unei persoane este de multă vreme o noțiune romantică și spirituală, mai mult decât orice.
Totuși, de la primul transplant de inimă umană din 1967, destinatarii au raportat schimbări inexplicabile în ceea ce privește personalitatea, determinându-i pe unii să se întrebe dacă această concepție are o semnificație mai profundă decât doar metaforică.
Astfel, beneficiarii transplanturilor au împărtășit numeroase povești despre schimbări neașteptate în gusturile, preferințele și chiar amintirile post-operatorii.
Un caz din anii 1990 se referă la pacient care a dezvoltat brusc dragoste pentru muzică după ce a primit inima unui tânăr muzician.
„Nu am putut niciodată să cânt înainte, dar după transplant am început să iubesc muzica. Am simțit-o în inima mea”, a declarat pacientul oamenilor de știință într-o lucrare publicată în 2000.
Studiul nou care încearcă să „facă lumină”
Un studiu recent de la Universitatea din Colorado (CU) dezvoltă aceste observații intrigante, examinând o gamă mai largă de transplanturi de organe.
Un sondaj online, implicând 23 de beneficiari de inimi și 24 de beneficiari ai altor organe, a relevat că aproape 90% au experimentat schimbări de personalitate după operație, indiferent de tipul de organ primit.
Majoritatea respondenților au raportat multiple schimbări care afectează temperamentul, emoțiile, gusturile, identitățile, credințele religioase și chiar amintirile.
În ciuda dimensiunii limitate ale eșantionului, cercetătorul medical Brian Carter și echipa sa de la CU susțin că schimbările de personalitate după transplanturi de organe nu sunt unice pentru beneficiarii de inimi. Ei sugerează că este esențială cercetarea suplimentară pentru a înțelege mecanismele subiacente.
Au fost propuse mai multe teorii pentru a explica aceste fenomene. Unii cercetători au emis ipoteza existenței unui „creier mic în inimă”, care ar putea explica schimbările observate după transplanturile de inimă.
Totuși, această teorie nu abordează schimbările de personalitate observate la beneficiarii altor organe, cum ar fi ficatul sau rinichii.
Ipoteza memoriei sistemice
O explicație interesantă este ipoteza memoriei sistemice, care sugerează că toate celulele vii posedă memorie și că beneficiarii transplanturilor pot simți istoricul donatorului prin țesuturi.
Această teorie este susținută de dovezi care arată că celulele donatorilor pot circula în corpurile beneficiarilor timp de ani de zile după transplant.
Ele ar putea influența sistemul nervos al beneficiarului prin conexiuni nervoase parțial restabilite și interacțiuni ale neurotransmițătorilor, cauzând astfel schimbări de personalitate.
