Editorial Cornel Dinu. Mircea Lucescu și găurile din Ghencea. Și din echipă, și din gazon

În fine, am debutat foarte bine, cu două victorii, clară cu Kosovo și chinuită cu Lituania, dar 6 puncte sunt 6 puncte oricum le-am câștigat, într-o competiție, Liga Națiunilor, blamată de mulți „specialiști”, dar pe care o putem considera ca un fel de preliminarii la… preliminarii – ne poate asigura un loc mai bun în urnele de calificare (acum suntem în a doua, valoric) sau chiar într-un baraj pentru CM 2026, nu? Ceea ce… nici debutul bun, nici calificarea la Mondial… nu ni s-a mai întâmplat de mult timp.

Editorial Cornel Dinu. Mircea Lucescu și găurile din Ghencea. Și din echipă, și din gazon

Meritul este al lui Mircea Lucescu, care a avut la dispoziție și a jucat cu aceeași fotbaliști ca și pilosul, indiferent de pioșenia sa, Edi Iordănescu. Sigur, am avut și șansă în meciul Lituania, câștigând și datorită (lituanienii ar spune „din cauza”…) deciziilor VAR-ului stins pentru ei și aprins pentru noi la două faze care puteau afișa pe tabela de scor un eșec al „tricolorilor” (și egalul îl consider un eșec cu o echipă de valorea Lituaniei).

Dar nu există mare antrenor care să nu aibă „succesuri” și prin mângâierea norocului. Așa cum a avut Mircea Lucescu în momente care au contat în lunga sa carieră de tehnician în lumea bună a fotbalului mondial.

Așa cum a chemat-o… de șansă spun… prin gânduri bune, ce au dus în final la intrarea pe teren a lui Alex Mitriță și Ianis Hagi, care au scris prin acțiunile lor individuale victoria noastră.

Editorial Cornel Dinu. Știai demult, Mircea, cum arată „poligonul” din Ghencea, de ce nu ai mutat meciul cu Lituania pe un stadion cu gazon?

Totuși… totuși, mi se pare subiectivă și greu de motivat declarația lui Mircea Lucescu referitoare la calitatea gazonului de pe atât de râvnitul de mulți și mult lăudatul, altfel, stadion nou din bulevardul Ghencea. Păi se știa de mult timp această stare deplorabilă a combinației de iarbă naturală și iarbă artificială de pe terenul invenției „stelare” a clubului Armatei, care numai Steaua nu este.

Gazon (ne)îngrijit de ordonanțele ajunse „pe puncte” la clonă, dar care s-au „instruit” în „front” cum să ia banii de întreținere a suprafeței de joacă „uite Steaua, nu e Steaua” prin ligile inferioare și care au crezut că e suficientă „mama natură” ca să arate ca iarba din copilăria lor prin cotloanele pe unde a-nțărcat dracu’ iapa, de unde provin întru pripășire în rândurile glorioasei, altfel, noastre Armate.

Se știa demult cum arată „poligonul” de tras la poartă în Ghencea și locul de desfășurare a meciului cu Lituania putea fi schimbat, dacă nu pe Arena Națională, chinuită și ea de activități extrasportive, atunci în provincie, cum bine s-a pronunțat și Mircea Lucescu, unde avem, de bine, de rău câteva stadioane cu gazon corespunzător, în primul rând venindu-mi în minte „Ion Oblemenco” din Craiova, cu siguranță umplut de olteni la un meci al echipei naționale.

Numai că trebuie să te întreb: ce ne facem, Mirceo, că și lituanienii au jucat pe același gazon execrabil și ne-au cam chinuit… Avantajați de fizic, este adevărat, dar prea multe minute au făcut legea în poligon…

Editorial Cornel Dinu. Mircea Lucescu s-a declarat continuatorul concepției fotbalistice naționale a generației Mexic ’70: posesie sau temporizare?

Cert este că „gena valahă” e mai slabă acum și în fotbal decât aprecia marele patriot,  istoric, savant, personalitate enciclopedică și om politic Nicolae Iorga prin anii ’30 ai veacului trecut, la modul general, referindu-se la nația noastră.

Mircea Lucescu știe asta și cred că se aștepta să avem probleme cu „micuții” lituanieni, cunoscând că generația ambițiosului Hagi Fiul, cei doi Marini salahori, viteziștii Mitriță, Mihăilă, Man și Drăguș, atleții Burcă și Drăgușin, lipsindu-le fotbalul „de maidan” din copilărie și având handicapul inițierii în fotbal cu niște fantome de antrenori ciubucari, pe terenul de handbal (poate nu toți, dar majoritatea) nu poate face două meciuri bune consecutiv.

Mircea Lucescu a fost și creativ de sincer declarând că este un continuator al concepției echipei naționale de la sfârșitul anilor ’70 ai secolului precedent, generația „mexicană” antrenată de Angelo Niculescu și Emerich Vogl. Concepție fotbalistică de a nu ne lua la luptă piept în piept cu adversari mai puternici clar decât noi, ci de a pasa repetat, încercând să ținem cât mai mult mingea în posesia noastră.

…Temporizare au spus unii, predecesoarea atât de lăudatei „tiki taka” a atât de lăudatului Pep Guardiola s-au repezit alții să „descopere”…

Editorial Cornel Dinu. Cu bune, cu rele, Mircea Lucescu este singurul antrenor român care ne poate duce la un nou turneu final mondial

Sigur, Man, Mihăilă, Drăguș, Mitriță sunt „săgeți” de atac (s-a văzut cu „bișnițarii” kosovari, care ne-au tratat imbecil, cam de sus, neciopliți fotbalistic și social-naționaliști ai unui stat inventat) peste ce erau atunci „volantele” Gicu Dobrin, „statuia” Emeric Dembroschi, „roșcovanul” Flavius Domide sau chiar însuși extrema Mircea Lucescu. Percutanții de atac erau inegalabilul, pentru mine, „Corsarul Roib” Florică Dumitrache, și încercații cu rândul la Guadalajara, Neagu și Tătaru.

Presa noastră de atunci a preluat acel termen amintit, temporizare, de la doar amatorul de fotbal, și la propriu, și la figurat, care a fost Eugen Barbu. „Adjectiv” penibil lipit profesorului Angelo Niculescu. Care ar fi impus această temporizare. Mare tâmpenie, tipică lacheilor fotbalului, bătători doar a tastelor mașinii de scris, când nu rupeau pixurile. Și erau destui pe atunci, ca și acum…

Sigur că Mircea Lucescu știe că nu putem juca agresiv, pe atac, ca la Priștina, la doar trei zile. Poate nici la mai multe… Dar a luat 6 puncte și e singurul antrenor român, cred eu, care ne poate duce la un nou turneu final mondial.

Please follow and like us: