În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
În fața casei, îl întâlni pe Švejk. Semăna atât de perfect cu celebrele desene care ilustrau ediția pe care și-o procurase din cartea lui Hasek, încât doctorul P. trăi impresia că Rotofeiul coborâse direct din paginile volumului. Și, parcă pentru a-l face pe medic să fie sigur că nu-i joacă întunericul o festă, individul veni spre el, de parcă l-ar fi așteptat să iasă din casă.
— Vă rog să mă iertați, începu el, n-ați putea să-mi împrumutați pentru câteva clipe o foarfecă?
— O foarfecă?!
— Am făcut rost de o cartelă și aș vrea să tai de pe ea cuponul de pâine pentru azi.
— Nu-i cartela dumneavoastră?
— E a mea, bineînțeles.
— Nu obișnuiesc să port foarfeci la mine. Dar dacă-i a dumneavoastră, nu-i nicio problemă.
— Nu e. Sigur că nu e. Probleme nu-s niciodată. Doar puțină bătaie de cap.
— Îmi pare rău, eu nu port foarfeci la mine.
— Scuzați-mă că v-am deranjat! Individul se pregăti să meargă mai departe.
— Poate dacă o să ne ducem împreună la brutărie, o să găsim pe cineva cu foarfeci. Sau poate veți rupe tichetul de pe talon.
— Nu pot. Am mâinile înghețate.
Medicul șovăi.
— Să mergem repede la mine!
Intrară în curte, descuiară, doctorul P. aprinse lumina, căută foarfeca, n-o găsi.
— E bun și un cuțit!
— Lasă, până la urmă tot o găsim noi.
O găsi. Îi ceru individului cartela. Acesta ezită o clipă să i-o dea. Până la urmă, medicul îi tăie tichetul de pâine. Când o să i-o dea înapoi, observă numele titularului “Iolanda Olărașu“.
— Păi, nu e cartela dumneavoastră.
— Nu. Dar de unde știți?
— Văd scris numele pe ea.
— Dar de unde știți că nu-s eu?
— Iolanda?!
— Eu am cunoscut la Weimar pe un contabil pe care-l chema Roșa Maria Würffel.
— Poate la Weimar, dar aici nu v-ar crede nimeni că vă numiți Iolanda.
— Adică, stați, nu Würffel, ci Stossel. Eu de obicei nu încurc numele, dar acum e tare frig.
— Nu fac focul atât de dimineața.
— Rosa Maria Stossel era un om tare sucit. Nici pe el nu cred că-l accepta cineva drept posesorul unui astfel de nume, mai ales că avea o voce de bas. Să auzi o Rosa Maria cu vocea lui… Dar am cunoscut și oameni cu nume foarte bărbătești și cu voci pițigăiate.
— Să mergem, că se face, coadă prea mare la pâine.
Ieșiră, stinseră lumina, încuiară.
— Vă mulțumesc foarte mult pentru amabilitate. Mai mult ca sigur, aici nu m-ar fi crezut nimeni că mă cheamă Iolanda. Câteodată, omul se trezește cu un ghinion de felul acesta și nu mai poate ieși nicicum din el. Acum trei ani am întâlnit la Brașov un tovarăș pe care-l chema Inochentie Toma. Un unchi de-al său, tot Inochentie Toma, a murit cu câteva luni înainte. De aici i s-au tras o serie întreagă de necazuri, mai ales că i-au anulat toate actele din greșeală, crezând că el e mortul.
— Aiurea! Lucruri din astea se întâmplă des.
— Da, dar lui i s-au întâmplat numai o dată, cât să-i ajungă o viață.
Lumea se grăbea la serviciu și tremura de frig.
— Dumneata unde lucrezi?
— Nu lucrez. Adică lucrez tot timpul, dar… Abia ieri am sosit la Lugoj. Acum mi-ar trebui o slujbă aici. Dar înainte de asta o să cumpăr pâine. Pe urmă o să mai vedem.
— Și cu ce vânt la Lugoj?
— Am de găsit o doamnă căreia trebuie să-i transmit ceva. Cu câteva luni în urmă i-a murit un cumnat și soția acestuia m-a rugat s-o caut. În general, eu reușesc să-i găsesc pe oamenii pe care-i caut. Odată,, tot așa m-a rugat preotul din Altberg s-o caut pe mama unei biete fetițe care a rămas orfană de tatăl ce o crescuse până atunci. Pe mamă o chema Slanenkova și s-a măritat cu un poștaș de lângă Brno. Am găsit-o relativ repede, dar poștașul n-a vrut să creadă nicio clipă motivul pentru care a dat de mine la această Slanenkova, mă iertați!, numai în chiloți, mai ales că ea nu dorea să-i mărturisească nici în ruptul capului că mai avea pe undeva o fată. Cred că aș fi pățit-o rău de tot, dacă nu s-ar fi nimerit să spun întâmplător că la Altberg șef de post este un anume Hrupka. (Și acuma-i tot acolo.) Într-o zi, l-am găsit pe Hrupka la cârciumă împreună cu trei femei care veniseră să-i ceară socoteală pentru că a promis că se însoară cu toate trei. Ar fi pățit-o urât Hrupka, dacă n-ar fi venit tocmai, atunci în cârciumă un anume Schmidt, care pretindea că este medic veterinar, dar despre care până la urmă s-a aflat că habar n-are cum se aduce pe lumea asta un vițel. Un șarlatan în toată goliciunea acestui cuvânt, vă rog să mă scuzați, că altfel nu i se putea spune. Dar Schmidt ăsta umbla întotdeauna cu papion și se spune că i-a mâncat odată o iapă o aripă a papionului în timp ce el căuta cu mult sârg partea pe unde credea el că trebuie să iasă mânzul. A primit și o copită de la o altă iapă și a zăcut o săptămână la una Mandelikova, care era văduvă. Pe urmă s-a făcut bine și oamenii l-au mai chemat ba unul, ba altul, că lumea nu se învață minte așa, cu una cu două. E drept, Mandelikova l-a învățat pe Schmidt locul pe unde ies mânjii și de atunci nicio iapă nu i-a mai mușcat din papion, dar până la urmă tot era s-o încurce, mai ales după ce a omorât câțiva porci la unul șchiop, Vesei, unul căruia după ce i-a făcut cimitir în cocină, i-a aprins și hambarul cu fân și era să ardă toată casa! De necaz, Schmidt a vrut să se spânzure, dar papionul era prea scurt și cu altceva n-avea cu ce.
Lumea îl ascultă și cineva spuse:
— Se poate, dar azi se poartă deja tot mai puțin papion. Numai cei din alte vremi își mai pun fluturași din ăia.
— Asta-i adevărat, reluă Rotofeiul, dar eu cred că acum oamenii pot să-și permită mult mai degrabă cravată pentru că nu mai au de ce să se spânzure.
— Și cine nu poartă nici cravată și nici fluturaș? Că eu n-am să-mi pun ștreang la gât acum la bătrânețe!
Asta se datorează educației.
— Și ce vrei să spui dumneata cu asta? Crezi că dacă eu n-am avut condiții să învăț…
— Nu, eu am vrut să spun că atunci când am fost soldat, nici eu n-am purtat cravată. Nu era reglementar.
— Dar altfel ai fi purtat?
— Dacă era reglementar aș fi purtat și trei cravate deodată.
— De ce?
— Din cauza frigului. Cravata te ajută să nu-ți intre frigul sub cămașă. Dacă-ți intră frigul sub cămașă, te poți îmbolnăvi, poți să faci aprindere de plămâni și multe alte lucruri.
— Eu port fular, nu cravată.
— Fular? E bun. Dar fularul are rolul lui și cravata rolul ei. Fularul, mă rog, este exact la fel ca și pielea de dinafară. Cravata e ca și a doua piele. Dacă am mai purta vreo cinci sfori din astea, am avea și noi șapte piei, că nu degeaba se spune din bătrâni că omul are șapte piei. Atunci trebuie să le protejăm, nu? Vine vântul și înșală vigilența primei piei datorită fularului pe care am uitat să-l înnodăm ca lumea, ca nu-i totuna cum îl purtăm, gata! A și intrat vântul la a doua piele.
— Și dumneata porți cinci cravate?
— Nu, dar pentru prima piele am maioul, pentru a doua cămașa, pentru a treia un pulovăr, pentru a patra haina, peste ea mundirul. Cu cravata și fularul ar fi exact cinci… ăăă… șapte paznici.
— Și vara?
— Vara? Asta îmi aduce aminte de un ger îngrozitor pe care l-am prins într-un orășel din Ucraina, Karan. Acolo tot așa, plutonierul nostru ne-a întrebat ce mâncăm noi seara la cină, dacă suntem vara acasă. Unu’ a spus de roșii, altu’ de salată de vinete. Pe mine, vă rog să mă scuzați, când am auzit toate astea, mi s-a făcut atât de frig încât m-a trecut udul. Era atât de frig…
Rusan îl întrebă în șoaptă pe Pietraru
— Puneți pariu cu mine că ăsta e…?
— Ce te face să crezi?
— Eu am nas.
Pe urmă medicul își aduse aminte de Alexandrescu și vorbi cu Pietraru despre acest caz potențial. Rotofeiul intră și el în discuție, iar când au ajuns și vânzătoarea vru să vadă, vigilentă, și cuponul cartelei acelui Švejk, Rusan jubilă.
— V-am spus eu că ăsta n-avea ce căuta aici!
— Nu ți se pare că individul ar fi avut hârtii mai în regulă decât dumneata, dacă ar fi fost ceea ce pretinzi că e?
— Acte mai în regulă ca ale mele nu există! Eu muncesc cinstit pentru pâinea mea! Numai că ultima propoziție o spuse cu voce tare și Rotofeiul îl auzi.
— Foarte bine că ați subliniat cu atâta precizie acest lucru. Mai sunt și din ăia care strigă pe toate drumurile că ei nu lucrează cinstit!
— Tovarășe, eu te rog să…
— Nu vă supărați, dar eu vorbesc foarte sincer. Am întâlnit într-o zi la Târgu Jiu un domn foarte elegant care striga peste tot că el și-a agonisit în mod necinstit averea. Nimeni nu se mira că vorbește așa.
— Era nebun?
— Ar fi vrut el! Dar asta e mai greu. Asta striga că e necinstit pentru că a apărut acolo o circulară lipită pe pereți, pe care scria că toți oamenii cinstiți sunt chemați să contribuie la fondul pentru construcția unui monument. Pe urmă au venit cei de la finanțe să le ia la toți partea pentru acest lucru. De la omul nostru n-au putut să încaseze nimic pentru că în ordonanță scria clar că numai oamenii cinstiți pot și trebuie să participe. După el s-au luat și alții.
— E clar că-i provocator, șopti Rusan și spuse cu voce tare: eu nu mi-aș fi dat cinstea pentru câțiva lei.
— Așa-i! Și eu cred așa. Omul trebuie să crape cinstit. E foarte important cum crapă. Asta-i cea mai serioasă problemă a urmașilor.
După aceea, doctorul P. îl luă pe Rotofei cu el, promițându-i un serviciu la spital. Mai înainte, îl mai căută o dată pe Pietraru, dar acesta dispăruse. Atunci îi bătu la geam. Și așa drumul îi trecea prin fața casei avocatului. “Švejk“ își luase slujba în primire, așa că-i căra și medicului pâinea, o formă de exploatare pe care Rusan se grăbi s-o dezaprobe imediat.
Și, fiindcă veni vorba de Rusan, acesta avea un antrenament atât de îndelungat în a cicăli, încât talentele sale, îndelung exersate, îl ajutară să pătrundă pe nesimțite la avocat. (Asta i-a adus aminte și de faptul că avea în ziua aceea puțin timp liber, și când n-avea el timp liber, chiar dacă nu era dispus s-o recunoască niciodată? așa că nu strica să treacă și pe la notariat să-și mai legalizeze câteva certificate de naștere. Nu se știe niciodată când ai nevoie de un act și atunci repede-repede te vezi în imposibilitatea de a-l obține. Puțină prudență nu strică…)
Ajuns la Pietraru, doctorul P. simți că jumătatea de oră, sau poate chiar ora de somn de care fusese privat în dimineața aceea își cerea drepturile. Se trânti într-un fotoliu și ațipi. Noul său angajat vorbea și el se simțea tot mai bine, de parcă ar fi înghețat pe un câmp acoperit cu zăpadă. O indiferență plăcută se revărsa prin tot corpul său și medicul începu să viseze zăpezi adevărate.
Când ieși din încăpere, perii de pe bărbia-i nerasă erau albi de promoroacă. Drumul până la spital, cea mai mare distanță urbană posibilă, în concepția unui lugojean adevărat, îl făcură în liniște. “Švejk“ tăcea și el, tropăind cu bocancii săi grei la jumătate de pas în urma lui. Ceea ce-l făcu pe medic să aibă de mai multe ori impresia că este însoțit de câinele său din copilărie. O senzație de securitate, la fel de inutilă ca atunci, îl petrecea și acum în drumu-i spre spital. La un moment dat, fără să știe de ce, doctorul P. își aminti de Rodica Roșu. Apoi o uită din nou.
The post OM ŞI LEGE (11) appeared first on Cotidianul RO.
