În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
În dreptul cimitirului, Rotofeiul îl întrebă ce se ascunde după zidurile acelea lungi și nesfârșite.
— De obicei cimitirul vine după spital, remarcă el, dar nu mai făcu niciun alt comentariu.
La spital erau așteptați de Alexandrescu și de nevastă-sa.
La început se ocupă de “Švejk“. Îl chemă pe infirmierul șef și-i dădu dispoziție să-l încadreze pe…
— Cum ai spus că te cheamă?
Doctorul P. fu la început dezamăgit când Rotofeiul nu se prezentă sub numele de Joseph Švejk, dar pe urmă se gândi că individul trebuie să se ascundă din cine știe ce motive.
În timp ce infirmierul plecă la birou împreună cu noul angajat, doctorul P. începu să privească telefonul de pe biroul său. Stătu așa aproape douăzeci de minute. Soții Alexandrescu așteptau afară. Medicul visa nămeți de zăpadă și iceberguri. (Iarna aceea fusese singura iarnă care-i plăcuse cândva.)
În sfârșit, telefonul sună. Doctorul P ridică receptorul, dar bineînțeles că după câteva secunde veni tonul. Medicul renunță să se mai intereseze la centrală cine l-a căutat, de unde s-a cerut legătura, dacă ă fost o voce de femeie sau de bărbat, dacă nu poate fi semnalat nimic în legătură cu cel care a…
Ieși pe coridor și-l pofti pe Alexandrescu înăuntru. Dar în aceeași clipă îl zări pe Murariu. (Murariu îl fascina ori de câte ori îl vedea.) Acest fost și actual pacient înaintat între timp la rang de îngrijitor, infirmier, om-la-toate și nu în ultimul rând trimis special al spitalului pe la diferiții furnizori. Murariu Justinean, în etate de 32 de ani incapabil de o muncă utilă (după cum era specificat în foaia de observație), copil din flori crescut de la vârsta de șase ani la orfelinat și internat la șaisprezece la spital, fire blândă cu foarte rare dar cu atât mai violente crize distructive, autorul unor panseuri pe care medicul le aduna cu multă conștiinciozitate într-un caiet, cu speranța ascunsă de a le publica odată, și odată, pictor și sculptor care într-un anturaj adecvat ar fi putut atrage multă atenție asupra sa, fire oricând gata de a oferi noi surprize, Murariu se apropia pe coridor, trăgând după el un coș cu așternuturi murdare.
— Do-do-domnule do-do-doctor, Stoica o să-să-să moară p-p-poimâine di-di-di-dimineața.
— Așa crezi?
— E precis! Vă-vă-vă spun eu. Faceți bine și ve-veniți p-p-p… po-poimâine mai de-de-devreme, pe la p-p-patru. Stoica o să mo-mo-rhoară pe p-p-p-patru și jumătate.
— Păi, dacă tot o să moară, eu de ce să vin mai devreme?
— Ăăă… p-p-p-pentru că nu se c-c-cade să mo-mo-moară aici, în spital, fără m-me-medic.
Doctorul P. se uita fascinat la mâinile acestui degenerat: nu văzuse niciodată o palmă cu opt degete, așa cum era dreapta lui Murariu. E adevărat, la mâna stângă n-avea decât patru degete (Dintre care cel mare opozabil, dar celelalte trei aproape concrescute.)
— Tu ai cântat vreodată la pian?
— Ei, lăsați d-d-domnul d-doctor, nici eu nu le pot face pe toate și să strâng așternu… așternutul mu-mumurdar,) și să mă duc în oraș du-du-după de-de-de toate și să pi-pi-pictez și să cânt la pi-pi-pian…
Mâna cu opt degete era ca o caracatiță, ca o… Tentaculele n-aveau astâmpăr și se mișcau încontinuu.
— Bine, Justine, o să vin poimâine mai devreme.
— Atunci mă-mă-mă d-d-duc să-i spun lui Stoica să n-n-n aibă nicio grijă!
— Îi spui că o să moară?
— Îi spun ca să știe. Lă-lă-lăsați că mă-mă pri-pricep. eu c-c-cum să să-să-l iau!
— Asta e genial, nu observați, îi spuse lui Alexandrescu, uitându-se după Murariu. Se plictisește! De aia trage coșul după el pentru că se plictisește. Altfel l-ar lua pe sus.
Alexandrescu însă era furios nu pentru asta venise el cu toate riscurile la spital. Și nu pentru ca să audă așa ceva stătuse toată ziua și toată noaptea în frig. Și până ce doctorul nu-i va completa o fisă din care să reiasă că e nebun…
Stăteau în fața ușii deschise a cabinetului doctorului P., Alexandrescu mort de oboseală și de frig, de teamă și de gânduri, medicul privind emoționat după un bolnav care se îndepărta pe coridor, întorcându-și capul după el și după ce individul dispăruse deja de mult din raza sa de vedere.
— Domnu doctor, v-a spus soția despre ce este vorba, nu mai rabdă fostul jandarm.
— Poftiți înăuntru! își dezlipi în sfârșit medicul ochii din punctul în care dispăruse Murariu. Nu, dumneata, i se adresă femeii, așteaptă aici pe bancă. Te chem p-ormă, n-ai grijă!
Îl privi cu atenție pe Alexandrescu. Celălalt, la rândul său, se uita la el cu speranță.
— Dezbrăcați-vă!
— Păi, știți eu…
— Dezbrăcați-vă liniștit! Aici e cald, plăcut. Alexandrescu își scoase paltonul, haina, un jerseu, încă unul, cămașa. Rămase în maiou. Toate se întâmplau ca în bancul acela în care poștașul, venind cu o scrisoare la medic, acesta îl obligă să se dezbrace ca pentru o consultație foarte amănunțită. Doctorul P. se învârti de câteva ori în jurul lui, apoi se așeză la birou și începu să completeze o fișă. Numele, prenumele, vârsta, locul nașterii, profesia… N-aveți cumva la dumneavoastră o hârtie de la spitalul din care ați ieșit… acum câți ani?
— Păi, vreo opt.
— O foaie de ieșire, o fișă de tratament..
— N-am, dom’ doctor. Știți, eu m-am grăbit și…
Medicul vru să-i spună că nevastă a arătat niște hârtii, dar se abținu. În unele familii nu se știe niciodată…
— Cât ați stat acolo internat?
— Nu mai știu exact. Vreo trei săptămâni.
Doctorul P. lăsă stiloul din mână și începu să privească țintă telefonul. Dar acesta nu sună. După o vreme, îi spuse lui Alexandrescu, de parcă și-ar fi amintit de ceva.
— E clar! Dumneavoastră n-ați mai fost internat niciodată pentru boli nervoase!
— Dar, dom’ doctor, vă spun că imediat după ce am început să lucrez, a trebuit să intru pentru o vreme în spital…
— Dumneata ești foarte sănătos! N-ai nici pe dracu! Doctorul P. se sculă și începu să cotrobăie într-un fișier. Apoi. reveni cu un dosar voluminos și se așeză la loc. Uite, aici se află niște însemnări interesante. Asta-i o carte mai specială, spuse în timp ce o răsfoia, Dumneata spui că ai slujit prin Moldova. Îmbracă-te și citește de aici și până aici. N-am avut timp să mă pregătesc pentru dumneata, dar paginile astea… Cartea asta oferă mereu asemenea… în fine, de data asta Dumnezeu să-mi ierte trufia! Da, și între timp, eu o să fac vizita prin saloane. Citește cu atenție și spune-mi ce părere ai de ce scrie aici! Doctorul P. își îmbrăcă halatul alb și se pregăti să iasă.
— Nu vă supărați, dom’ doctor, mă internați sau nu?
— Parcă ți-am mai spus… Citește de aici!
Doctorul P. ieși din cabinet. Alexandrescu luă volumul și-l frunzări. Scrisul era citeț, dar ca de mână, mărunt și înghesuit de parcă autorului i-ar fi fost mereu frică să nu i se termine foile și să nu mai aibă pe ce-și așterne rândurile. Medicul îi indicase un pasaj anumit. “Bătălia de la Podu“ citi Alexandrescu. Nu înțelegea de ce trebuia să-și piardă vremea cu așa ceva, dar el singur dorise să intre, forțat de împrejurări, desigur, în lumea aceasta ale cărei reguli nu le înțelegea.
“Bătălia de la Podu reprezintă una dintre cele mai izbutite pagini de tactică din câte s-au înscris vreodată în istoria zbuciumată a războaielor. Ea nu este luată în considerație și comentată de cei mai mulți istorici în primul rând datorită amănuntului că lupta din 1239 a fost confundată și apoi asimilată cu marea bătălie a lui Ștefan, încleștarea cunoscută peste vremuri sub numele de Bătălia de la Podul înalt. Dar Podu se numeau foarte multe localități moldovene și faptul că ambele încleștări armate s-au desfășurat în apropierea unor asemenea localități reprezintă un ghinion al istoricilor… superficiali și al lui Petruț, acest unic conducător de oști în istoria medievală. Mai trebuie adăugat că Petruț nu a avut, asemenea urmașilor săi, mult mai puternici, cronicari care să-i imortalizeze faptele și nici martori străini interesați să le cuprindă în propriile lor cărți de istorie. Petruț a izbândit într-un mod legendar iar faptele sale s-au păstrat prin viu grai (o variantă a unei balade a cărei erou a fost se găsește în culegerea de cântece a lui Diaconescu-Moga din 1931), dar aceeași istorie care i-a dăruit geniul militar, l-a acoperit prea repede în uitare, asimilând bătălia de la Podu cu cea de mult mai târziu de la Podul înalt, două încleștări oare au avut loc la peste două secole distanță.
Două secole reprezintă ceva timp nesesizabil când ele se localizează în Antichitate sau în Evul Mediu, dar exact atât cât ne desparte pe noi astăzi de Dimitrie Cantemir al Moldovei, de Carol al Zecelea al Suediei sau de Petru cel Mare al Rusiei.
Petruț a fost stăpân al unui ținut care nu s-a întins asupra unei întregi provincii, dar care, prin comunicațiile greoaie de atunci, reprezenta totuși un teritoriu suficient de mare pentru a fi dificil de controlat. Stăpânirea sa, spune legenda, ar fi început în urma sosirii unui urs care l-ar fi dus cu el din codru pe copilul Petruț, crescut acolo de către fiare. Petruț, spune aceeași legendă, ar fi avut părul negru și ochi albaștri ca și cerul, iar corpul nefiresc de mușchiulos pentru un copil. Era atât de frumos cum niciun copil nu mai fusese până la el, dar ochii săi minunați păreau să n-aibă decât rolul unor nestemate strălucitoare: Petruț nu vedea. Doi lupi, spune legenda, l-ar fi însoțit în întreaga-i viață, lupi pe jumătate domesticiți, adevărații săi ochi, călăuzindu-l și ascultând doar de poruncile sale, pe care el se pricepea să le dea. fără ca cineva să înțeleagă limbajul pe care-l folosea atunci când li se adresa animalelor. Într-un manuscris polonez se poate citi despre înfrângerea tătarilor de către Petruț cel Orb, într-un alt manuscris este descrisă o bătălie care nu poate fi decât cea de la Podu, într-un al treilea conducătorul orb apare înșirat printre stăpânitorii care erau implicați în anumite înțelegeri comerciale ale vremii. Un text maghiar, în limba latină, vorbește de asemenea despre acest Petruț care nu vedea și, în sfârșit, la Mănăstirea Frasinul există încă și azi câteva imagini pictate care ne duc la Bătălia de la Podu, dacă luăm în considerare un personaj care mai poate fi identificat drept acesta, ținând cont de cei doi lupi care-l conduc și într-un alt loc unde această identificare nu mai poate fi făcută decât cu bunăvoință din pricina stării în general proaste a pereților. Din aceeași categorie de mărturii ar mai fi și cartea arhimandritului Simion, care descrie la începutul secolului nostru zugrăvelile bisericii de la Mănăstirea Muntele frumos, unde apare de mai multe ori un personaj însoțit de doi câini (sic!) de parcă ar fi fost călăuzit de ei. Între timp, biserica a mai fost zugrăvită o dată în 1922, dar a ars în întregime trei ani mai târziu. Și iată și o ultimă atestare care îmi este cunoscută ar fi un manuscris aflat la Albert și Victoria Museum din Londra, manuscris bogat ilustrat și care conține și un desen cu o bătăile cu tătarii, în care un oponent al acestora stă călare pe un cal frumos înveșmântat și este purtat de doi lupi ținuți în lesă. Desenul este anacronic în multe privințe și în special prin decorațiune, dar reprezintă o altă dovadă a faimei de care s-a bucurat izbânda lui Petruț, unui dintre evenimentele majore ale rezistenței împotriva năvălitorilor tătari.
Pornind de la aceste puține date, bătălia propriu-zisă este greu de localizat, izvoarele amintite neplasând-o decât relativ. Satul Podu pe care-l căutăm nu mai poate fi însă găsit pentru că, la rândul său, a fost ras de pe suprafața pământului cu ură la o nouă năvălire a tătarilor, existând chiar pricini de bănuială că a fost căutat anume de către dușmani pentru a fi distrus pentru totdeauna, ștergându-se astfel de pe hartă martorul și numele toponimic care a fost până atunci unul dintre cele mai rușinoase subiecte de amintiri ale acestor cotropitori.
În lipsa satului și a oricărei alte descrieri care să ne fi rămas, încerc, corelând cioburile de informație scrisă, pictată și orală, să refac ziua de 16 septembrie 1239. Petruț avea în ziua aceea în jur de 30 de ani, poate ceva mai mult, oricum o vârstă care ne face să-l bănuim cu mare experiență, având în vedere că stăpânea deja de vreo 15 ani. El reușise să-și întindă puterea pe o suprafață mare, care, se spune, nu ar fi putut fi parcursă în hotar decât de un călăreț apt a sta în șa cinci zile și cinci nopți fără întrerupere. Cel puțin acesta era standardul de măsură acceptat. Stăpânirea sa nu-l înspăimânta. Pământul întreg nu reprezenta pentru Petruț decât același teritoriu de nepătruns. Glia era suportul văzduhului și al obiectelor care se aflau deasupra, care îl învăluiau, de care se ciocnea sau se ferea. Pământul era identic peste tot. Era unic. De aceea, pentru Petruț nici n-avea dimensiuni. Ținutul lui nu era nici mare, nici mic. Era Pământul său, suportul văzduhului și al obiectelor sale. Tătarii erau pentru el niște ființe cu un miros ciudat, care lăsau în urma lor scrum. Petruț era în stare să deosebească după bătaia copitelor calului dacă acesta era încălecat de un moldovean sau de un tătar. Tot așa putea deosebi după auz dacă se apropia de el o femeie localnică sau o doamnă străină. Deosebea zgomotul și al încălțărilor mai tuturor celor pe care-i cunoștea. Mirosea orice prezență străină și cu ajutorul lupilor săi, care prin mârâieli îi dădeau cel puțin niște indicii, dacă nu cumva îi comunicau chiar mai mult, se deplasa asemenea unui văzător, plasându-și fața spre cei pe care-i întâlnea, adresându-le cuvinte fără ca nestematele sale albastre să-și arunce strălucirile alături de persoana către care în orbirea lor erau îndreptate. Se spunea că în zilele foarte reci, atunci când mai era și răcit, Petruț putea să compenseze numai prin auz și cu ajutorul mârâitului lupilor nu numai văzul, dar și mirosul pe care i-l luase guturaiul.
The post OM ŞI LEGE (12) appeared first on Cotidianul RO.
