În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Abia atunci observă și doctorul numărul matricol de pe umărul Rotofeiului. “L.B.L.“ (Liceul de Băieți Lugoj).
— Ce-i cu asta pe dumneata?
— A! Asta? Păi, a fost paltonul unui licean, probabil. L-am cumpărat foarte ieftin de la un bătrânel pe stradă. Să știți că pe mine nu mă deranjează în mod deosebit numărul. Dar dacă mă gândesc la tinerețea mea nefericită, care m-a împiedicat să termin clasa întâia primară, s-ar putea să aveți dreptate și poate că ar fi mai bine să scot matricola. Nu de alta, dar aș putea fi învinuit de port ilegal de uniformă. Da, da… S-ar putea să aveți dreptate…
Când n-avea procese, orele dintre 10 și prânz erau iarna mai goale pentru Pietraru ca o noapte de nesomn. Se uită la ceas. Era zece și un sfert. Dacă s-ar fi gândit mai devreme s-ar fi dus la un film, la matineu.
— Ce-ai vrut să-mi spui dimineața? îl întrebă pe doctorul P.
— Îți spun, numai să văd când îmi vine rândul. Doctorul P. era citat ca specialist în unele cazuri, atunci când exista prezumția unei dezechilibrări mintale a vreunui acuzat.
Doctorul P. dispăru de-a lungul coridorului și avocatul se așeză pe o bancă. Acum nu mai exista niciun dubiu. Rotofeiul dorea ceva de la el și aluziile sale începeau să capete consistență. Dar Ladislau Pietraru n-avea chef să se gândească acum la așa ceva. Așa încât mai bine își bătea capul în căutarea unei idei care să-l poată conduce spre planurile construcției în care se afla. La cadastru? Of, banca aceasta era atât de incomodă și el se putea atât de greu acomoda cu spatele său căzut.
Atunci apăru în dreptul său Lazăr, cumnatul damnat de Rusan.
Venea la tribunal pentru o mulțime de protejați cărora le căuta martori mincinoși și avocați prieteni intimi cu judecătorii care decideau în cauza respectivă. Că avea și el probleme la tribunal, și asta destul de des, este adevărat, dar despre problemele lui nu discuta niciodată, parcă se simțea mai în siguranță atunci când nimeni nu știa în ce ape se scaldă. Iar el era destul de versat în a ști să cadă întotdeauna în picioare.
— Domnule Pietraru, începu Lazăr, Dumnezeu v-a scos în calea mea!
— Arăt eu chiar că un trimis al Domnului!?
— Știți… vă caut deja de câteva zile… Lazăr mințea, între timp se scotocea prin servieta mare cu multe buzunare și găsi în sfârșit ceva ce-l mulțumi. Îi întinse o carte. Am găsit-o la un prieten. El nu mai are nevoie de ea, dar știu că pe dumneavoastră v-ar putea interesa. (“Ranke, DIE PÄPSTE“ citi Pietraru). Dumneavoastră citiți și nemțește, nu?
— Cât vă…
— Se poate, dom’ Pietraru? E un umil dar.
— Dar pentru ce este darul acesta?
— Darul e dar. El nu e pentru nimic.
— Știți, domnule Lazăr, și Pietraru continua să frunzărească paginile cărții, eu am învățat în viață că și darurile sunt de mai multe feluri în funcție de urgența cu care trebuie răsplătite.
— Tovarășe Pietraru, îmi plăceți tocmai pentru că nu vă poate duce omul cu zăhărelul!
— Ba poate și o tot face mereu, dar eu știu acest lucru.
— Da? Atunci de ce acceptați? Dar eu cred că glumiți! Ce vreau să vă rog eu știu că sunteți în relații bune cu domnul procuror Jiva. Acum, uitați despre ce este vorba am un cunoscut, un om minunat, de fapt pot să vă spun și cine este persoana, familie veche lugojeană… Vancu.
— A! Vancu…
— Păi, știu că-l simpatizați. Aveți și de ce. Mie mi-e ca un fiu. A fost foarte bogat și după părerea mea mai e și acuma. Numai că are toate șansele să piardă totul dacă nu reușim să dovedim că o parte a fost a lui, alta a mea, alta… Vedeți, lucrurile sunt convins că se pot aranja.
— Stai puțin, că până aici n-am înțeles nimic!
— Tovarășu’ Pietraru, n-ar fi păcat să se piardă bibliotecă ăia minunată?
— Unde să se piardă?
— Cel puțin câteva zeci de cărți la fel de frumoase ca cea pe care o țineți acum în mână vi le pot aduce chiar mâine, dacă doriți. Are o serie întreagă din astea.
— Domnule Lazăr…
— Domnule, Vancu e un om minunat, zău așa…
— Nu mă îndoiesc.
— Toți trei ne-am putea alege cu câte ceva din treaba asta. Și nu numai moi trei. Vă spun, dacă-l cunoașteți pe tovarășul procuror Jiva… Că și pentru el mai rămâne cât să fie mulțumit. Păi, acolo în casă există atâta argint, dar asta între noi doi să rămână, încât am putea îmbrăca tot tribunalul ăsta și ar mai rămâne.
Doctorul P. se apropie de ei.
— Mai am două ore bune de așteptat, spuse el.
— Domnule Pietraru, continuă Lazăr, trebuie să știu pe cine mă bazez pentru că afacerea e urgentă.
— Păi, da. Numai că trebuie să vii să-mi spui mai pe larg despre ce e vorba. Și Ranke și Papii lui dispărură în servietă alături de partidele lui M. M. Botvinnik.
Lazăr zâmbi satisfăcut știa întotdeauna cui să i ser adreseze. Strâmbul ăsta se spune că nu refuză nimic. Și așa prăpădit cum pare se zice că e cel mai al dracului. Omu’ dracului.
Rămași singuri, doctorul P. îl luă pe Pietraru de braț și-l împinse spre o fereastră.
— Uite despre ce este vorba, am…
— Toți începeți întotdeauna așa. De parcă numai despre problemele voastre ar fi mereu vorba.
— Ai pățit ceva?
— Da. Acum cinci mii de ani. Și de atunci nu-mi mai revin.
— Fii atent: am internat la spital pe unu Alexandrescu. Poate l-ai știut.
— Cum?
— Alexandrescu ăsta are nevoie de ajutorul tău.
— La spital? E arestat?
— Încă nu.
— A, e numai sub cercetare…
— Nici.
— Atunci dă-i înapoi hainele de stradă și lasă-l s-o șteargă la București sau la Vaslui.
— Deci știi despre ce e vorba…
— Iar vrei să-mi explici “despre ce e vorba“! Dacă vrei să știi, în general nu este vorba nici despre Alexandrescu, nici despre Pietraru și nici despre doctorul P. Poți să pricepi treaba asta?
— Da, dar…
— Dacă poți s-o pricepi înseamnă că ești mare. Eu niciodată n-am priceput, n-am fost capabil să pricep… că ar “fi vorba“ și despre altceva în afară de mine.. Apoi imediat Pietraru sări la cu totul altceva ascultă: Alexandrescu ăsta e zidar, nu-i așa?
— A fost și zidar.
— Atunci omul ăsta trebuie să știe: ca vechi lugojean, unde aș putea da eu de planurile autentice ale acestei clădiri.
— De ce ar trebui el să știe acest lucru? N-a fost decât un umil zidar.
— Pentru că de când e istoria, zidarii au știut să-și păstreze cel mai bine secretele. Știi de unde a pornit Francmasoneria…
— Asta probabil că o știi tu mai bine…
— Eu? De ce? Nu înțeleg. Și chiar nici nu înțelegea.
— În fine… Toată treaba asta cu Alexandrescu mie mi s-a părut… Dar dacă o știi…
— Vag.
Doctorul P. auzise foarte multe zvonuri despre acel zidar, dar nu le dăduse niciodată importanță. Știa doar că se vorbea despre el foarte de bine sau foarte de rău. Pe el nu-l interesase personajul, dar acum…
— Unu și cu unu fac doi. Te ocupi sau nu de cazul lui?!
— Asta este meseria mea. Știi că n-am refuzat în viața mea nicio cauză…
— Știu și nu te înțeleg. Ai apărat și indivizi atât de antipatici…
— Prostii! Tu te-ai dat vreodată înapoi să tratezi un bolnav numai pentru că este un ticălos?
— Asta-i cu totul altceva! În primul și în primul rând pentru că la tine… ă… pentru că la tine un ticălos, cum i-ai spus, poate câștiga în dauna unui om cinstit.
— Da, asta se poate întâmpla foarte des.
— Vezi? Pe când la mine nimeni nu ia din sănătatea altcuiva.
— Nu zău? și Pietraru se răsuci în sus și-l privi pe medic în ochi.
— Alexandrescu m-a făcut un fel de autorizat de-al său și m-a rugat să tratez cu tine.
— Nu, am să vin eu pe la spital și am să vorbesc cu el.
— Nu știu dacă e bine ca înainte de a fi urmărit oficial să se știe că omul își ia deja un avocat. Ca și cum și-ar recunoaște vina.
— Și nu ești tu în stare să aranjezi acolo întâlnire între noi fără ta să afle tot târgul?
— Bine. Când vrei să vii?
— Acuma.
— Acuma nu pot să plec eu. Mai am vreo două ore până să intru în sală.
— Atunci te aștept. Dar cu o condiție: să-mi faci rost de planurile originale ale tribunalului.
— De unde să-ți fac rost de așa ceva? Roagă și tu un lugojean mai vechi!
— Bate-ți și tu capul!
— A! Și după masă avem o ședință!
— Da și o să fumați mult și o să stați până la miezul nopții și nimeni n-o să protesteze din cauza fumului.
— De ce să protesteze?!
— Pentru că, iartă-mă, nu la toată lumea îi place fumul!
Doctorul P îl trase la o parte.
—Ai putea să spui bancuri din astea în șoaptă!
The post OM ŞI LEGE (19) appeared first on Cotidianul RO.
