În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
”Logodna“ avu loc în casa unui arhitect, unchiul fetei și a celor patru frați și surori mai mici ale acesteia. “Socrul“ murise de câțiva ani și soția sa trăia acum cu cei cinci copii la fratele ei. Părea o familie într-adevăr închegată și arhitectul puse la bătaie tot ceea ce se putea găsi în acele zile de război.
Bineînțeles, Mărginean devenise oaspetele dezonoare, iar “logodnicul“ se străduia din răsputeri să-l îmbete. Doar că deși colonelul bău pahar după pahar și sticlă după sticlă dintr-un vin negru și greu, niciun semn nu trăda cea mai mică schimbare în atitudinea lui la fel de marțială, deși suspect de binevoitoare. (Mi s-a spus că Mărginean a fost un om distant în relațiile cu majoritatea cunoștințelor sale și că în cazarmă era chiar dur.) În seara aceea păstră tot timpul un zâmbet amabil și povestea fel de fel de întâmplări, antrenând mereu întreaga asistență. “Iată un comandant cuceritor“ gândiră gazdele și invitații civili, în vreme ce ofițerii își spuneau că situațiile schimbă oamenii, dar fiind tot timpul într-o ușoară alertă pe care o puneau pe seama vechii discipline, militare, alertă pe care o numiră cu toții o presimțire feroce.
În timpul dansului, colonelul invită pe rând toate doamnele și dansă de mai multe ori și cu “logodnica“. Sticlele de vin negru nu avură niciun efect asupra sa. Părea să se simtă tot mai bine, iar locotenentul care-l “invitase“ era tot mai derutat.
După o vreme, Mărginean îl chemă la el și începu să toasteze după fiecare toast paharul trebuia băut până la fund și în curând tânărul fu cel care încetul cu încetul se îmbătă. Ulterior s-a considerat că “bătrânul“ a calculat exact până unde să-l aducă pe locotenent, pentru că în continuare evenimentele s-au petrecut ca și cum ar fi fost vorba despre executarea riguroasă a unui scenariu dinainte scris. Mai înainte, colonelul începu să cânte melodii de petrecere și vechi romanțe, apoi sosi un curier și fură citite telegramele de felicitare, care ar fi venit de la celelalte logodnice ale craiului de profesie, totul având aerul unei piese de teatru. Civilii intrară în joc scenariul părea acum a fi fost cunoscut dinainte de ei, chiar și de familia “logodnicei“, care nu se știe când a fost pusă în temă, tânărul locotenent trecea de la beție la luciditate, totul devenea un coșmar și se sfârși cu o alarmă, falsă sau nu, care-i obligă pe toți ofițerii să se grăbească la regiment.
A doua zi, un alt colonel Mărginean tună în fața ofițerilor adunați în careu, le vorbi despre onoarea de ostaș, despre cea de român, despre faptul că nu a tolerat și nu va tolera vreodată escroci în subordinea sa și, arestându-l pe locotenent, îl anunță că îl trimite în fața Curții Marțiale și că-l așteaptă degradarea și frontul în calitate de simplu soldat. Asta în cel mai bun caz, fiind o sentință complet nedreaptă. De aceea, el, Mărginean, va face totul ca să nu împărtășească aceeași soartă un potlogar ca viitorul fost locotenent cu a miilor de țărani simpli care erau gata oricând să-și jertfească în modul cel mai firesc viața pentru patrie. Mai ales că un om simplu poate fi așteptat acasă de familie și copii, de cei pe care-i iubește și știe că trebuie să-i întrețină, pe când escrocul nu lasă în urma sa decât un nume pătat și aproape o duzină de femei înșelate.
Totuși, locotenentul nu ajunse să fie degradat. Încă în aceeași, zi colonelul Mărginean avu un accident mortal de mașină, în timp ce ducea diferite acte la divizie.
Asta-i varianta oficială. Adevărul, care s-a aflat aproape din prima clipă, dar care a fost mușamalizat din motive lesne de înțeles, sună altfel: locotenentul arestat se numea Filipidi și se trăgea pe linie maternă dintr-o veche familie cu doi descendenți domnitori. Doi frați mai mari ai săi slujeau de asemenea în armată iar mezinul se afla la școala de cadeți. Un unchi fusese mulți ani subsecretar de stat și deputat în numeroase legislaturi, un al doilea ajunse înalț prelat, iar un al treilea unchi era general, în timp ce o mătușă nu era alta decât soția unuia dintre cei mai importanți politicieni ai țării, în clipa aceea retras ca diplomat într-o țară nonbeligerantă. Se știa însă că ambasada aceea era un refugiu tactic al abilului politician și că revenirea sa în țară va însemna pentru el un nou portofoliu de ministru. Filipidi, tatăl, fusese el însuși o importantă figură în București, moartea sa prematură fiind deplânsă la timpul ei de numeroase publicații mondene și nu numai mondene. Pe un vlăstar al unei asemenea familii voia să-l distrugă Mărginean. Avea vreun rost?
— Da, și atunci l-au ucis acești gentlemenii și acum vii tu să faci pe Sherlock Holmes! Asta are vreun rost? întrebă și Pietraru.
— Adevărul are întotdeauna un rost, parcă așa am învățat, nu? Doar că familia lui Filipidi nu s-a coborât atât de jos încât să spele cu o crimă rătăcirile oiței ei negre. Tu ai folosit cuvântul “gentleman“ în derâdere. În istoria noastră cuvântul însă se potrivește perfect. Și Mărginean a fost un gentleman și fratele mai mare al lui Filipidi, sosit după câteva ore la fața locului a fost un gentleman și unchiul de la București cu care a stat de două ori la telefon de vorbă Mărginean încă în cursul aceleiași zile a fost un gentleman. Pentru mine singurul semn de întrebare este doar acesta cum de s-a aflat atât de repede în cele patru vânturi că locotenentul oiță neagră s-a dat în vileag, pentru că vestea s-a răspândit în câteva ore.
Întâmplarea face că l-am cunoscut și eu pe cel mai mare dintre frații Filipidi: nu era în niciun caz soiul de om care să te aștepte la cotitură pentru a-ți da cu ciomagul în cap. Pot să-ți spun că ne-am întreținut despre Kant și despre muzica preclasică, despre ultimele săptămâni ale lui Traian Vuia, pe care tatăl lui îl cunoscuse bine, și despre întrebarea dacă este legitimă dezvoltarea cu orice preț a tehnicii înainte de a avea certitudinea că ne-am dezvoltat o conștiință suficient de fermă pentru a nu folosi știința împotriva omului.
— Bine. Și cum a murit Mărginean?
— Cum a murit Mărginean, și, ce legătură are asta cu Alexandrescu, nu? Mărginean se așteptase la tot felul de intervenții clin partea rudelor atât de rapid alertate și când colo acestea, politicoase, nu doriră decât să afle situația reală și să repare ce se mai putea repara din pagubele morale făcute de oița neagră. Unchiul, de pildă, a propus ca tânărul Filipidi să fie transferat pe un alt front, iar logodnicele părăsite să fie înștiințate că locotenentul a căzut eroic în luptă. Scrisorile să fie semnate de un camarad cu un nume oarecare și în măsura în care vinovatul nu va mai da niciodată prin acele locuri, onoarea domnișoarelor și a familiilor lor ar fi rămas neîntinată. Pentru locotenent, nu au avansat rudele nicio altă soluție, dorind doar să afle ce soartă i se rezervă. Nici o cerere de clemență, nicio intervenție de niciun fel, nicio văicăreală și niciun posibil aranjament.
Ceea ce s-a întâmplat mai departe o știu de la Jager, iar acesta de la un locotenent care a fost în ultima jumătate de zi împreună cu colonelul și care a venit la Lugoj pentru a-i aduce lucrurile personale văduvei, precum și pentru a se ocupa de problemele înmormântării. Acest locotenent, un anume Măgureanu, fusese adjutantul lui Mărginean și-i aduse și lui Jager niște lucruri lăsate de bunul său prieten. Colonelul pornise în după-amiaza acelei zile spre punctul de comandă al diviziei. În mașină fusese însoțit de acel Măgureanu și bineînțeles de caporalul care-i era șofer. Drumul era relativ sigur, linia frontului era destul de departe, raiduri de avioane nu se semnalau decât mult mai în adânc. Pe colonel îl deranjau plecările acestea la divizie pentru că era obligat de obicei să cerșească mâncare și muniții știind că nici cei ce ar fi trebuit să-i dea aceste lucruri nu aveau nici stocurile îndestulătoare și nici mijloace suficiente de transport. De multe ori, după ce obținea o parte din ceea ce cerea, îl apuca jena, gândindu-se că alte regimente n-aveau nici cât oamenii lui. Pe aceea tăcu o bună parte din drum și-și tot răsfoia hârtiile pentru a-și modera pretențiile la cotele cele mai rezonabile. Vinul și oboseala petrecerii din noaptea trecută își făcură în sfârșit efectul și Mărginean ațipi. După un timp adormi și adjutantul său. Când se trezi, văzu în fața ochilor următoarea scenă mașina oprită la marginea drumului, colonelul sărind afară și un grup de oameni înarmați înconjurându-l. Măgureanu nu pricepu de la început ce se întâmplase, dar din discuțiile purtate pe un ton tot mai ridicat reieșea că oamenii aceia îi cereau socoteală lui Mărginean pentru potlogăriile lui Filipidi, că erau niște rude a două sau trei logodnice părăsite, că făcuseră rost de niște arme și se jucau de-a partizanii. Că nu erau partizani adevărați se vedea de la o poștă și în primul rând de acolo că erau prea bine bărbieriți și aveau o poftă prea mare de discuții.
Dar asta nu dură decât câteva clipe. Colonelul își reveni repede din buimăceală, sigur că fusese și el luat prin surprindere din somn, și, devenind din nou el, cel dintotdeauna, îi obligă pe agresori să tacă. Le vorbi grav și cu toată seriozitatea și oamenii îl ascultau la fel de gravi. Doar lui Măgureanu îi venea să râdă cu toată situația încordată în care se aflau, pentru că se simțea martor al unei scene dintr-o piesă spaniolă său dintr-un roman de dragoste sicilian în care o domnișoară sclifosită este părăsită de un cavaler ingrat și rudele nefericitei vin să-i răzbune onoarea. “Onoarea cere sânge!“ își aminti el o replică dintr-un astfel de spectacol, lucru care i se păru și mai comic, gândindu-se că ei înșiși jucau acum într-o piesă mult mai mare în care sute de domnișoare și doamne din toate categoriile sociale nu erau părăsite zilnic, ci violate de semi-sălbatici în uniformele cele mai diferite, erau ucise pentru toanele unui bețiv, erau maltratate și batjocorite fără niciun strop de teatralitate. Sute de femei pe zi în această piesă monstruoasă! Și atunci câțiva luptători de operetă și un colonel aveau timp să facă mare caz de onoarea unor femei cu care nici măcar nu apucase să se culce acest Filipidi. Iar cu cele cu care a ajuns până acolo a făcut-o cu entuziastul lor asentiment, oferindu-le, am putea spune, chiar o favoare. “Onoarea cere sânge!” auzi în memorie Măgureanu vocea patetică a actorului de provincie la al cărui spectacol asistase cândva. Dar Mărginean le explica oamenilor acelora că este pe deplin de acord cu indignarea lor, că fapta locotenentului din subordinea sa este cu adevărat incalificabilă și cu atât mai gravă cu cât a fost săvârșită de un ofițer român, cadru al unei armate în care n-au avut niciodată ce căuta potlogarii, că le promite satisfacție deplină, dar că vinovatul, slujind în oaste, va trebui să suporte rigorile militare și nu poate fi oferit spre judecată unor civili…
Era o situație absolut incredibilă. Se aflau pe un teritoriu situat la câteva zeci de kilometri de linia frontului, peste case și oameni cădeau zilnic bombe, soldații transformaseră regulile vieții din timp de pace într-altele, în care arbitrariul și forța erau singure stăpâne, viețile a sute de oameni nu mai valorau nimic, pentru fiecare singura viață care conta era propria sa viață și eventual a celor câtorva rude sau prieteni foarte apropiați. Și mai exista și crezul în victorie ca un vis al unei viitoare reglementări a acestor reguli nebune. În afară de opoziția partizanilor, nimeni nu mai îndrăznise de mult să protesteze împotriva faptelor militarilor,, oricât ar fi fost acestea de cumplite. Și acum niște civili bine îmbrăcați, mirosind a lavandă, îi cereau socoteală unui colonel pentru că un locotenent nu era decât un șarlatan. Mărginean striga tot mai tare, cei mai mulți dintre civili se potoliră, doar un tânăr cu ochelari tot agita o pușcă. Până la urmă colonelul se plictisi, le promise încă o dată că vinovatul își vă primi pedeapsa meritată, dar că asta este în primul rând treaba armatei, și vru să urce înapoi în mașină. Și atunci se auzi acea detunătură și Mărginean se prăbuși pe scara automobilului.
The post OM ŞI LEGE (23) appeared first on Cotidianul RO.
