Cel puțin o sută de stele au dispărut fără o explicație credibilă. Noi observații ar putea explica ce s-a întâmplat.
În ultimii ani, astronomii au investigat un fenomen neobișnuit: stele care par să dispară, lăsând în urmă puține indicii despre ce le-a făcut să dispară din vedere.
De ce dispar stelele
În 2019, proiectul Vanishing and Appearing Sources during a Century of Observations (VASCO) a încercat să catalogheze câte stele au dispărut din vedere în ultimii 70 de ani și a descoperit aproximativ o sută care au dispărut fără o explicație concretă.
Stelele pot să se stingă precum Betelgeuse sau să explodeze ca supernovele înainte de a se prăbuși într-o gaură neagră sau stea neutron. Cu toate acestea, în general, nu dispar, pur și simplu, din vedere.
„În mecanismul întârziat al neutrino-conducător, neutrino-urile reînvie unda de șoc blocată, ducând în cele din urmă la o explozie reușită”, scrie autorul unui nou studiu.
„În acest caz, mantaua stelară este ejectată cu succes și restul compact este o stea neutron (NS) în cele mai multe cazuri. Cu toate acestea, dacă mecanismul de explozie eșuează, acumularea continuă a materiei pe proto-NS temporar stabil îl împinge pe acesta peste limita sa de masă și se formează o gaură neagră (BH)”.
Stelele mai mici durează mai mult să-și epuizeze combustibilul. Propriul nostru Soare (o pitică galbenă) va deveni un gigant roșu pe măsură ce își epuizează rezerva de hidrogen, iar apoi o pitică albă, pe măsură ce își epuizează rezerva de heliu. Aceste resturi mici – alcătuite în principal din carbon și oxigen – ar putea în cele din urmă să se prăbușească în stele teoretice de pitic negru, deși nu a existat destul timp în univers pentru ca acest lucru să se întâmple încă.
Ce spun astronomii
Deci, de ce par unele stele să dispară pur și simplu? O posibilă explicație, care a fost susținută de dovezi într-un nou studiu, este că stelele cu o masă suficientă pot suferi prăbușire într-o gaură neagră fără a deveni supernove – ele se transformă direct într-o gaură neagră, fără o explozie masivă pe care am ajuns să o așteptăm.
Echipa a analizat un sistem binar de stele la marginea Căii Lactee, cunoscut sub numele de VFTS 243, compus dintr-o stea O de secvență principală și o gaură neagră care se orbitează una pe cealaltă la fiecare 10,4 zile. Echipa a încercat să caute semne ale faptului că gaura neagră a apărut după o explozie de supernovă.
„În scenariul extrem de prăbușire completă într-o BH, se crede că masa ejectei și loviturile natale sunt foarte scăzute”, explică echipa în lucrarea lor.
„În acest caz, masa-energie este pierdută prin neutrino-uri și, într-o măsură mai mică, unde gravitaționale. Aceasta diferă de scenariul arhetipal în care ejecta baryonică anizotropă sunt principalii purtători de moment cinetic”.
Echipa a găsit dovezi pentru ideea că gaura neagră s-a format cu puțin eject de masă baryonică, sugerând că ar fi putut să se fi format printr-o prăbușire totală.
Ca întotdeauna, este necesară o investigație suplimentară, dar observațiile sunt extrem de interesante.
