În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Ascultă să-i audă pe cei ce veniseră în urma sa. Aceștia trecură prin fața ușii și se opriră să mai vorbească. Alexandrescu se afla într-o încăpere îngrozitor de mică, în care erau aruncate, nu, nu aruncate, ci aranjate peste tot diferite figuri din plastilină și din lemn. Era imposibil să te miști fără ca să nu răstorni ceva pe jos. Mai ales legătura care o ținea în brațe și care-i încurca toate mișcările îl făcu să măture de pe o ladă mai multe figurine.
Iar cei de pe coridor nu mai terminau de vorbit…
Murariu venise profund dezamăgit de la administrație. Fusese, ca de atâtea ori, să ducă de mâncare funcționarilor de acolo și auzise a discuție care-l mâhni: după-amiaza urma să aibă loc o ședință și se punea problema cine să rămână pe timpul ei la pavilionul de “psihici“. Murariu știa că ședințele sunt de mai multe feluri, că în realitate toate sunt extrem de importante, simplul cuvânt “ședință“ trezea în el un respect aproape mistic, că la unele dintre ele participă numai cei mai buni dintre cei mai buni, la altele și alți tovarăși, că acolo se fumează mult și se stă și mai mult. Era conștient de faptul că ședințele erau activități deosebit de alese și că el nu avea pregătirea necesară de a participa la ele, poate odată, dacă-și va da silința și mai mult în muncă, va fi lăsat și el să stea într-un colț și să asculte, bineînțeles că deocamdată nici măcar nu putea să pretindă așa ceva. Dar avuseseră loc deja multe ședințe extraordinar de importante, plenare carevasăzică, și nimănui nu i-a trecut prin minte să mai pună pe cineva să mai răspundă de pavilionul lor atât timp cât el, Murariu, se afla la datorie. Adică acum să scoți un om de la ședință…
Altădată, în asemenea cazuri el era cel mai important din pavilion și putea să le demonstreze medicilor și oricărui inspector, dacă ar fi fost să vină vreodată unul, că atâta timp cât pavilionul se află sub controlul său, lucrurile merg strună. Și acum, brusc, se pune problema să fie scos un om de la ședință fiindcă nu au încredere în el. Nedreptatea era strigătoare la cer! Era atât de dezamăgit încât nici măcar nu se mai burzului la cei doi care stătuseră pe coridor și fumau, aruncând scrumul pe jos. Intră în chichineața sa și acolo dădu de… Alexandrescu, bolnavul acela nou, mare și prost, care îi mai stătuse și dimineața în cale. Nu dimineața, atunci când se distribuia masa. Murariu nu-l ura și nu-l simpatiza pe Alexandrescu: acesta era un bolnav, un bolnav nou care nu fusese încă obișnuit cu disciplina. Că era mai mare ca alții și mai prost, Murariu era încredințat că Alexandrescu era foarte prost din clipa în care bolnavul a declarat singur că știe că nu este pus în porție, dar se plimbă totuși pe coridor, încurcându-i pe ceilalți, cei care aveau în clipele acelea treburi bine stabilite. Că era așa cum era, nu-l deranja. Așa că-l luă de braț și-l scoase afară din cămăruță. Alexandrescu nici măcar nu mai încercă să se împotrivească. Mâna cu opt degete era asemenea unei pârghii de macara. Ducându-și mai departe bocceaua în brațe, se pomeni din nou în salonul său.
Paturile era tot nedesfăcute: însemna că nu i-au băgat pe nimeni în cameră. Alexandrescu, știind că peste puțin timp va începe o ședință importantă, la care va participa tot personalul, ar fi trebuit să tragă concluzia că în acea zi nu se vor mai face internări, urgențele fiind trimise, probabil, la alte saloane. Iar în cazul acesta n-ar fi trebuit să se grăbească să-și pună hainele la adăpost. Și, neîncercând să-și pună hainele de oraș la adăpost, Murariu nu l-ar fi adus acum înapoi în salon. Și nici n-ar fi rămas cu bocceaua aia uriașă în brațe. Dar așa, imbecilul îl întrebă ce are ascuns în pătură și primul lui gând fu să se opună. Totuși, nu puteai să te opui pârghiei cu opt degete, mai ales că Murariu era convins că i-a furat o parte din figurinele de lut din cămăruță. Așa că fu obligat să desfacă pătura și să-și scoată hainele la iveală, ca la talcioc. Murariu le cercetă îndelung, le întoarse pe-o parte și pe alta, dar nu găsi nimic din lucrurile care-i aparțineau printre cele înfășurate în pătură. Ceea ce-l convinse și mai mult că individul cel nou era foarte bolnav și foarte prost.
— Ascultă, îi spuse lui Alexandrescu, pa-patul este gata. Ve-ve-vezi? Asta este pa-pa-patul tău. Nu e voie să-l schimbi! A-a-acolo unde ai vvvrut să te-te-muți locuiesc eu.
— N-am vrut să mă mut acolo.
— Ba da! Ai vvrut să te-te-te mu-mu-muți, pe-pe-pentru că aco-colo credeai că n-o să te-te-te găsească su-su-surorile și n-o să-să-să-ți dea in-injecție. Dar să știi că injecția ess-tte-te sănătttoasă-să! Așa că aici să ssstai!
Alexandrescu răsuflă ușurat când îl văzu ieșind, fiindu-i tot timpul teamă să nu-i ia Murariu hainele de oraș.
În fond, în viață trebuie să te bazezi cât de cât și pe baftă. Dacă n-ai baftă, degeaba îți faci cele mai perfecte planuri că până la urmă intervine cine știe ce fleac, trece o pisică strada sau îți cade o cărămidă în cap și totul se duce pe Apa Sâmbetei. De câte ori nu se întâmplă ca unii care habar n-au de nimic să se trezească totuși stăpâni pe situație, fără ca ei să priceapă peste ce chilipir au dat! Și alții, care au vânat tot timpul prilejul, să nu se aleagă cu nimic…
Totul îi spune că lucrul cel mai înțelept este să stea și să aștepte seara. Atunci nu va mai fi deranjat de nimeni, va putea să sară gardul și să dispară. Până dimineața, mai ales dacă va mai aranja și pătura astfel încât să pară că e cineva în pat, până dimineața ar putea să la sute de kilometri. Dacă va veni cineva în salon până atunci, se va descurca.
Și iar încercă să adoarmă și iar nu putu. Unde să meargă, cum să călătorească fără să-l ridice cumva din gară sau din tren? Cum să dispară cât mai repede? Toate i se învălmășeau în cap iar zgomotele de pe coridor îl făceau mereu să se cutremure, părându-i-se că au mai adus un bolnav pentru salonul în care se afla sau că au venit să-l ridice pe el. Intră într-o stare de somnolență când gândurile nu erau încă nici vise, dar nu mai erau nici gânduri. Trăia fiecare idee de parcă ea s-ar fi întâmplat în toată realitatea ei, dar pereții acestei realități erau friabili și se sfărâmau ușor, trecând în alte limite ale altor idei trăite.
Apoi, în starea aceea, despre care mai târziu n-ar fi știut nici el să spună dacă a visat-o sau dacă a trăit-o aievea, i-a apărut nevastă-sa, Sofica, și l-a întrebat unde vrea să fugă și de ce nu are el încredere în doctorii pe care i-a luat și în banii pe care i-a pregătit pentru ei. Dar toate astea n-au reușit decât să-l enerveze și să-i facă și mai bănuitor. Cum adică? Ce-o să se întâmple cu Sofica și cu copilul? Ce să se întâmple cu ei? Au o casă, au un porc în cocină, au unde dormi și ce mânca și Sofica mai are și o slujbă. Păi, el a văzut oameni care n-apucau nici măcar să-și pună capul sub un acoperiș și, dacă le dădeai un cartof, erau gata să se sfâșie pentru el. Și atunci ea, aici, între rudele ei, voia să-i fie cuiva milă de ea? Unde o să meargă? Știe el unde o să meargă! Nu trebuie să afle nimeni locul acela. Pe urmă o să-i vină și lui vremea, o să se mai întoarcă norocul, o să-i vină apa la moară și atunci o să fie bucuroasă că a fugit el acum, că s-a dus să-și salveze pielea, și să-și făurească un viitor. Că atunci o să le fie bine și lor.
În vis sau în realitate, Sofica a început să plângă și să-i spună că ea de el are nevoie și nu de alt bine, pe urmă el parcă a strigat la ea și când s-a uitat mai bine, ea nici măcar nu se mai afla în salon.
Și tot așa, nu putea să fie sigur nici dacă la ui moment dat ușa s-a deschis într-adevăr și cineva a intrat înăuntru, Alexandrescu parcă dormea și parcă nu dormea, acela care a intrat s-a uitat lung la el și Alexandrescu îl vedea cu ochii închiși și parcă-l recunoscu a fi fost unul pe care-l bătuse zdravăn într-un penitenciar din timpul războiului; tipul se tot uita la el și până la urmă s-a arătat satisfăcut, parcă zicea, privirea lui că a găsit pe cine căuta; atât de expresivă era privirea aceea încât Alexandrescu îl înțelegea de parcă i s-ar fi vorbit, iar acela se grăbi să iasă, să le confirme, probabil și altora că el l-a găsit pe gardianul care l-a maltratat în închisoare. Și atunci Alexandrescu aproape că s-a trezit sau aproape că a adormit și visă că trebuie să plece, cât mai repede, vru să sară în picioare și să se îmbrace, dar auzi gălăgie pe coridor și se păru că printre cuvinte se tot repeta și numele său. Însă, oricât se străduia să audă, nu reuși să fie sigur de nimic din ceea ce deslușea în zumzetul acela când mai puternic, când mai încet. Era un zumzet la fel cum îl mai simțise el odată, atunci când l-au operat de apendicită și când i-au pus masca pe față. Două-trei cuvinte le repetau mereu, în timp ce totul se învârtea în jurul său și el avea impresia că se află pe un căluț de la călușei.
Și parcă nici nu murise individul care-l arăta cu degetul, ci un om cu fața numai rană, un om care fugea printre copaci, cineva cu o cicatrice ca… Și parcă mortul nu era altul decât doctorul P. și acesta îl tot arăta cu degetul. Și în clipa aceea Alexandrescu simți sudoarea învăluindu-l.
Filipidi, locotenentul care se făcuse vinovat de o purtare nedemnă lăsase mai târziu o scrisoare către rudele sale, scrisoare care n-ar fi trebuit să fie deschisă decât în cazul în care el, Filipidi, ar cădea pe front. Dar întâmplarea voi ca lucrurile să se petreacă altfel: locotenentul dispăru într-o misiune și, luându-se după mărturiile unor soldați care l-ar fi văzut pierind într-o explozie, fără ca ei să mai poată interveni pentru a-i aduce măcar trupul înapoi, superiorii săi l-au pus pe lista celor morți. Scrisoarea fu deschisă și peste două săptămâni apăru și locotenentul rănit, dar viu.
Filipidi s-a căsătorit după sfârșitul războiului. Supraviețuise în prima linie până în Munții Tatra. Cu rudele sale de sânge încetase orice legătură și acestea i-au respectat izolarea. Avea să moară mai târziu într-un accident de motocicletă prin anii ‘60.
Niciodată nu și-a putut ierta mărturisirea prea timpurie și nu a putut trece nici peste întâmplarea că rudele profitaseră de zvonul morții sale și că-i citiseră scrisoarea.
The post OM ŞI LEGE (46) appeared first on Cotidianul RO.
