În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Iată acel text:
“Dragii mei,
Acum, când citiți aceste rânduri, eu sunt deja, în sfârșit, mort. Nu vreau să spun cu asta că mi-am dorit moartea, am iubit prea mult viața pentru a renunța voios la ea. Dar adevărul este că tocmai pofta aceasta de a trăi m-a dus acolo unde m-a dus.
După cum știți, am fost mutat disciplinar într-un alt regiment pentru culpa de a mă fi îndrăgostit prea des. Adevărul este ca niciodată n-am putut să mă abțin în fața frumuseții unei femei și cred că nu este decât firesc să fie așa. Am lăsat întotdeauna lucrurile să evolueze de la sine și, fără să forțez în vreun fel, sentimentele pe care le-am provocat la rândul meu au fost atât de puternice încât am convingerea că orice deziluzie a urmat apoi aceasta, nu a reprezentat decât un preț modest față de fericirea. inițială. Este o calitate eu care m-am născut, pentru care, deci, nu am merite deosebite. Calitatea aceasta este aceea că am reușit să dau în câteva ore mai mult decât alți bărbați în lungi ani de viață domestică monotonă. Am fost deci acuzat pentru că am dăruit ceva ce alții nu pot dărui și nu pentru că aș fi luat ceva! Știu, veți spune că argumentele acestea, pe care le aduc în apărarea mea, nu sunt originale celebrul Don Juan le-a folosit cu atâtea sute de ani în urmă… Dar în cazul meu mai există și-ceva în plus: eu nu am cucerit pur și simplu femeile, ci am fost întotdeauna sincer îndrăgostit de toate și de fiecare în parte, eu n-am abuzat de postura în care mă aflam, de erou care pleacă iar și iar să lupte pe viată și pe moarte, eu le-am oferit la toate un vis idei visat pentru o viață (și pentru mai mult de atât) dar, și acest lucru trebuie să mă disculpe, în ochii voștri, dacă măcar și o clipă m-ați condamnat și voi, eu eram convins de fiecare dată că a doua zi voi muri cu adevărat. Și, iată, nici n-am greșit prea mult, de îndată fiind doar cu câteva luni mai târziu decât s-a anunțat! Și nu uitați, eu n-am plecat la război din plăcere…
”Heureux ou malheureux, l’homme a besoin d’ autrui; il ne vit qu’à moitié s’il ne vit que pour lui.»… Așa, a, spus poetul, așa aș fi dorit să mă înțelegeți și voi.
Rămâneți cu bine!
Bebe.
După care lucrurile se liniștiră pentru Alexandrescu și el adormi într-adevăr sau poate că pur și simplu nu mai visă, până ce se pomeni că ușa se deschide iarăși și că individul care l-a recunoscut, cel pe care l-a maltratat în timpul războiului, s-a întors cu încă un om, ăsta trebuie să fie un procuror sau un judecător, își spuse fostul gardian îngrozit, și individul acela care l-a recunoscut începu să-i spună tot felul de lucruri în șoaptă celuilalt, arătând mereu către Alexandrescu, întindea degetul către el și spunea ceva, apoi iar întindea degetul și iar spunea ceva și dădea tot timpul grav din cap, și individul acela care l-a recunoscut începu să șoptească și el, arătând și el către Alexandrescu, în vreme ce acesta încerca să se ridice din pat și nu putea și încerca să strige că nimic din ceea ce vorbeau oamenii aceia nu era adevărat, dar nu-i ieșea niciun sunet din gură și atunci, scăldat în transpirație, Alexandrescu știu că visează, pentru că numai atunci nu poți să te opui în niciun fel celor ce ți se întâmplă. Știa că visează, dar nu reușea să se liniștească deloc.
Și-l îngrijora mai ales faptul că știe că visează dar că nu are nicio putere de a se trezi, că nu poate să facă nimic pentru ca visul acela să se termine sau să continue altfel iar individul vorbea mereu în șoaptă, tica-taca-tica-taca-tica-taca, și-l arăta cu degetul, iar celălalt, devenind mereu altcineva, oameni pe care de mult i-a uitat, celălalt dădea din cap a aprobare, și își țuguia buzele arătând tot mai amenințători. Nu, era clar că visează pentru că degeaba își închidea el mereu ochii și-i strângea tot mai tare, încât putea simți cum îl dor pleoapele, sau poate că visa și asta, că acei doi nu dispăreau nicicum din raza câmpului său vizual, stăteau acolo și-l condamnau, și-l bârfeau și desigur că exagerau, fiecare fapt și lansau tot telul de calomnii, cu atât mai odioase, cu atât el nr-avea nicio posibilitate de a se apăra, cu cât el n-avea niciun avocat, cu cât nu-i lăsau nici măcar puținele lucruri bune pe care le-a făcut. Alexandrescu își pregătise, pe vremuri niște cărări de întoarcere, mizase multă vreme pe ele… Pe urmă nu-și mai aminti iarăși nimic și când se trezi pentru câteva clipe, în încăpere era liniște și nici de afară nu venea niciun zgomot.
Pietraru privise tot timpul un petec de mozaic și urmărise modul în care calcă oamenii, atenți aproape cu toții să nu pună piciorul pe un desen de la mijloc, pășind doar pe laturi. ”Cei mai mulți oameni sunt totuși simțiți în adâncul sufletului lor,” își spuse avocatul tocmai în clipa în care cineva trecu exact peste centrul desenului.
Doctorul P. era profund emoționat de plaja pe care se vedea în continuare întins și aproape că simțea răcoarea valurilor care îl acopereau pentru câteva clipe. Încercă să se scuture de gândul acesta, dar nu reuși din slăbiciune. Ori de câte ori se simțea puțin mai vioi și în stare să întreprindă ceva, chiar și dacă numai în interesul măruntei lui vieți căzute atât de mult în lâncezeală, atunci când își amintea de plaja aceea și se vedea întins, strivit pe ea, senzația fizică a mângâierii valurilor îl aducea înapoi în starea de moleșeală. Senzația aceea a contactului cu valurile răcoroase era atât de plăcută, încât pur și simplu nu i se putea opune de unul singur. Și erau atât de puține prilejuri, în care o prezență alături de el să fie mai puternică decât valurile de mult visate. Ședința ce după masa (“după masa“, o formă de a spune, pentru că probabil că va dura până noaptea târziu) în loc să-l facă să dorească mai mult ceea ce acum brusc se amâna, îl aduse înapoi în plăcuta sa lâncezeală. Un telefon va reglementa iarăși totul, nimic nu era de fapt pierdut, nimic, nimic, nimic.
Dar înainte de asta, exact în vremea în care Alexandrescu se lupta încă din greu cu coșmarul, Rotofeiul îi explica lui Rusan, asistați îndeaproape de tipul lui Pietraru care-și găsise un loc ideal.
— Într-o zi, la spitalul de la Jimbolia, unde am fost internat pentru scurt timp, am avut plăcerea să-l cunosc pe un domn Filipovici, student în teologie și originar din Biserica Albă. Acest domn Filipovici nu dorea să devină preot, ci să picteze biserici și intenționa ca, după ce vă termina teologia, să se înscrie și la belle-arte. Adevărul că și picta foarte frumos. Încântător! În general, domnul student Filipovici nu prea stătea de vorbă cu nimeni și avea și niște obiceiuri foarte personale. Dar de pictat, picta mai tot timpul și odată a pictat un tablou frumos încât au venit și de la poliție să-l vadă și până la urmă au dedus din acel tablou cum l-a omorât domnul Filipovici cu câteva luni în urmă pe un paracliser din Vârșeț. Nu se poate spune că domnul Filipovici a pictat crima așa cum a avut ea loc, dar a pus pe pânză tot felul de obiecte foarte precise care se aflau în niște locuri foarte precise și până la urmă poliția, a putut să descopere sub patul din camera paracliserului, exact acolo unde domnul Filipovici îl înzestrase cu o cruce, ca pentru un mormânt, trupul putrezit al paracliserului. Dacă n-ar fi intervenit acea întâmplare atât de stupidă, sunt sigur că domnul Filipovici ar fi terminat cu mare succes studiile de belle-arte și ne-ar fi încântat cu niște ziduri pline de mistere de pe care s-ar fi putut trage multe învățăminte… Tot așa îmi amintesc că în urmă cu vreo douăzeci de ani s-a spus, dar asta vă rog frumos, n-am aflat-o decât povestită din mâna a doua, după cum s-ar zice, în urmă cu vreo douăzeci de ani…
Murariu reveni în cămăruța sa și își aranja la loc armata de figurine deranjată de Alexandrescu. Vreo două mici sculpturi s-au stricat atunci când au fost atinse, dar una a fost chiar călcată în picioare. O alta lipsea cu desăvârșire. După ce o căută peste tot, Murariu ajunse la concluzia că singurul care a putut-o fura fusese acel bolnav nou, mare și prost, care tot rătăcește fără rost prin pavilion. Așa că intră în cabinetul de consultații, luă o seringă și o fiolă de pe măsuță și se pregăti să-i administreze un somnifer turbulentului. Învățase să facă treaba asta și datorită forței sale neobișnuite era solicitat câteodată să-i liniștească pe bolnavii aflați în criză.
Când intră în salonul în care se afla Alexandrescu, acesta dormea. Atunci, Murariu se apucă să scotocească prin noptieră după figurina dispărută. Alexandrescu, obișnuit cu somnul iepuresc, se trezi și-l văzu pe celălalt căutându-i printre lucruri. Primul gând, atât de muncit în ultimele ore, îi reveni imediat în minte. Imbecilul încearcă să-i ia hainele și să i le ducă la magazie sau cine știe unde. Cum Murariu era îngenuncheat lângă pat, cu spatele la el, îl lovi cu putere în ceafă. Acesta căzu pe burtă, dar se ridică imediat. Asta depășea puterea de a înțelege a fostului bătăuș al poliției și nu numai că se ridică, dar își vâră o mână în buzunar. În loc să dea de seringă, găsi bisturiul vechi cu care cioplea de ani de zile micile lui sculpturi în lemn. Încercând să se ferească de ceea ce credea că va fi prima lovitură a imbecilului, Alexandrescu se lăsă să cadă în partea cealaltă a patului. În clipa aceea, văzând mâna cu cele opt degete apropiindu-se de el, avu din nou impresia că vine spre el chiorul din pădure. Vru iar să strige, însă nu apucă să mai deschidă gura. Crezând că bolnavului i s-a făcut rău, Murariu a încercat să-l prindă. Dar, între timp, uitaseră că are bisturiul în mână. Nu-l nimeri din plin pe Alexandrescu, aproape că-l scăpă de tot, totuși bisturiul îi intră bolnavului în gât.
Murariu rămase o vreme prostit, apoi aranjă lucrurile la loc în noptieră, se gândi dacă să ia sau nu bisturiul, dar i se făcu o frică groaznică de el, îl șterse bine de sânge și-l lăsă acolo, duse fiola și seringa la loc în cabinetul de consultații, apoi luă o cârpă și începu să spele bine-bine coridorul și pereții. Vru să spele și ușa salonului în care zăcea Alexandrescu, dar îi fu și pentru aceasta prea frică. Așa că spălă numai ușile învecinate.
Mai târziu, Rotofeiul, intrând în salonul lui Alexandrescu, găsi acolo una din figurinele lui Murariu. O luă și i-o dădu autorului ocupat în continuare cu spălatul coridorului.
— Asta am găsit-o lângă Alexandrescu. Tu l-ai omorât?
— Îhî d-d-dar să nu-nu-nu spui la ni-nime-meni.
Rotofeiul își vâră o mână în buzunar și vru să-i dea o bomboană, dar se răzgândi: după cele întâmplate parcă nu mai era cazul. Cu mutra de câine plouat, Murariu nu-i ceru figurina Rotofeiului, așa că el uitase să i-o mai dea. Ar fi acceptat orice numai să nu se fi întâmplat ceea ce i s-a întâmplat, mai ales că simțea că a făcut un lucru foarte grav.
— Se-se-sec to-to-tot plimba p-pr-prin pa-pavilion… Abi-abia l-am ati-tins.. M-nici n-am sim-simțit că-când l-am at-atins….
În vreme ce Rotofeiul se îndepărta pe coridor, Murariu, speriat și de faptul că n-a mai primit bomboane, deci fapta lui era într-adevăr foarte gravă. Se întreba dacă celălalt îl va spune sau nu medicului. Îi era groaznic de ciudă și începu să plângă, spălând în continuare coridorul. Cu toată forța lui neobișnuită, nu omorâse încă niciodată pe nimeni. Alexandrescu fusese primul….
Rotofeiul nu i-a mai dat bomboane
Era deci foarte grav.
Deci foarte grav
foarte-grav.
The post OM ŞI LEGE (47) appeared first on Cotidianul RO.
