Începutul relației moderne de tip economic și politic a Principatelor și apoi a Regatului României cu Marile Puteri Europene ale secolului al XIX-lea începe după războiul ruso-turc, încheiat cu Pacea de la Adrianopole, 1829.
Acest Tratat a însemnat pentru Principate o adevărată schimbare de paradigmă – o autonomie reală, recâștigarea porturilor dunărene și, mai cu seamă, anularea monopolului otoman asupra comerțului. Principatele puteau face exporturi de bunuri către clienții din statele europene. Rusia imperială atinsese brațul de nord al Deltei Dunării încă din 1812 când a încorporat partea de est a Moldovei ca pradă de război în dauna Imperiului Otoman, ” bolnavul de pe Strâmtori”. Care să fi fost adevăratul interes al Imperiului Rus în această extindere , păguboasă pentru Principatul Moldovei care suferise în urmă cu câteva decenii o altă amputare, aceea care rupt nordul principatului de restul țării, prin același mecanism, turcii pierd un război și plătesc din zestre Moldovei, nu foarte profitabilă pentru Țar? Răspunsul la această întrebare îl vom găsi la oarecare depărtare de gurile Dunării, anume în orașul – port Odessa, ridicat de la firul ierbii de Ekaterina a II-a. Acest port era asemeni Sankt Petersburgului, ridicat de Petru cel Mare -ieșirea la mare însemna pentru Rusia ieșirea în lume.
Există, totuși câteva diferențe între replica peste timp a Ekaterinei a II-a și măreața realizare a lui Petru cel Mare – Odessa era un port la o ” mare caldă ”pe când Sankt Petersburgul era pe malul unei mări care câteodată îngheață luni întregi , apoi Sankt Petersburg nu are în hinterlandul său o imensă zonă producătoare de cereale, vite, oi, cai, alte produse agricole, zilele pe care le trăim ne-au arătat din plin ce înseamnă resursa agricolă a Ucrainei, iar a treia diferență este în favoarea Sankt Petersburgului – acesta are în față o mare deschisă, cu acces la mările lumii pe când Odessa este grevată de strâmtorile controlate de Turcia, astăzi, Imperiul Otoman, atunci. Interesul de a asigura Odessei un rol predominant în comerțul din partea de vest a Mării Negre este evident. Acest interes a dus la blocarea concurenței – blocarea gurilor Dunării ca soluție alternativă la exportul de cereale rusesc. Mai bine zis – al grânelor ucrainene, exportate de ruși.
Acest proces s-a desfășurat destul de lent, piața europeană a cerealelor nefiind foarte interesată în importul de grâne din estul și sud-estul Europei. Singura parte interesată în importuri de animale din zona de influență otomană era Imperiul Habsburgic. Acesta a profitat din plin de deschiderea exporturilor de animale din Principate, acestea asigurând alături de Serbia – mare producătoare de carne de porc – necesarul pentru piața sa internă, în special pentru armata sa în continuă creștere a efectivelor. Relativa dezvoltare economică a Principatelor și a Serbiei datorată ridicării restricțiilor otomane, contribuția Rusiei a fost decisivă în privința aceasta, a trezit interesul puterilor europene pentru potențialul economic al țărilor riverane Dunării.
Părea că lucrurile vor merge către o naturală dezvoltare a relațiilor economice și comerciale a Vestului cu regiunea Dunării de jos. Dar lucrurile s-au grăbit din pricina unor factori obiectivi. Epidemiile de holeră, mai mult sau mai puțin orientate către această zonă a Europei, aflată într-un strâns contact cu Asia Mică, au dus la o suprapunere a intereselor Rusiei – cele sanitare și cele comerciale. În 1836, prin decretul Țarului Nicolae, se instituie Carantina în Delta Dunării. O astfel de măsură privea circulația tuturor navelor de pe Marea Neagră pe Dunăre și invers. Principalul punct de control militarizat se găsea într-o zonă strategică, Ceatalul Sfântul Gheorghe. Nu știm cât a contribuit la stoparea sau întârzierea înaintării holerei ce venea de la otomani dar încetinirea sau chiar înghețarea comerțului dunărean a fost faptică și evidentă..
Planul de a paraliza Dunărea în favoarea Odessei se realiza de la sine, fără să atragă atenția Occidentului asupra sa. Epidemiile sunt o primejdie pentru toată lumea și efortul Rusiei de a le opri merită laude nu îngrijorări. Se întâmplă că holera, reală sau inventată, să primească o replică puternică, o replică în stare să schimbe sensul înfruntării latente dintre Țar și ceilalți Împărați și Regi ai Europei. Această replică a fost o foamete de mare amploare pricinuită de o secetă fără precedent și de o teribilă invazie a unei insecte americane – gândacul de Colorado.. Această catastrofă s-a petrecut în anul 1847 și a avut drept consecință directă moartea a sute de mii de persoane și emigrarea în S.U.A. a circa 5 milioane de oameni, în special din Irlanda și din Anglia.. Regatul Unit al Marii Britanii a fost obligat să abroge ”Corn law ”, o lege protecționistă, deschizând poarta importurilor de cereale. Unde se aflau cereale disponibile? În sud-estul Europei, mai precis în Principatele Dunărene.
Brusc, aceste formațiuni statale, teoretic aflate sub control otoman, practic având toate înlesnirile unor state autonome, au câștigat atenția și interesul Angliei și a celorlalte puteri europene. Primul obstacol în comerțul liber pe Dunăre era interesul Rusiei, ca putere protectoare a ortodoxiei în Balcani și, mai ales, ca putere interesată să slăbească Imperiul Otoman, împingându-l spre disoluție. Acest fapt ar fi dus la transformarea Mării Negre în ” lac rusesc ” și în preluarea controlului asupra Strâmtorilor. Interesul rusesc era suveran în desfășurarea oricăror evenimente politice în zonă. Firesc, a urmat războiul Crimeii din care Rusia a ieșit înfrântă dar nu slăbită, Moldova a primit îndărăt o fărâmă esențială din teritoriul său, trei județe riverane Deltei Dunării. Această nesperată șansă câștigată de Principatele Unite a aprins imaginația și a pornit motoarele economiei. A fost elaborat un plan extrem de ambițios care cuprindea pe lângă dragarea și regularizarea brațului Sulina dar și a brațului Sfântul Gheorghe, și ridicarea unui port maritim modern. Portul avea și un nume – Gibran.
Costurile erau uriașe, incomensurabile, dar intențiile contează. Din aceste planuri, au apărut proiectele concrete ale Comisiei Europene a Dunării. Planurile lui Al. Ioan Cuza și ale Guvernelor sale sunt de fapt primele gesturi importante de integrare a României în sistemul politic și economic european. Înființarea Comisiei Europene a Dunării s-a petrecut în anul 1856, iar din ea făceau parte reprezentanți ai puterilor europene, inclusiv Rusia. Până la câștigarea Independenței, România a avut statutul de observator. Inginer șef a fost numit Charles A, Hartley, un expert și un inginer de mare calitate care a condus lucrările până în 1871, când a fost solicitat la Canalul de Suez. Hartley un constructor de geniu, a dragat brațul Sulina și a tăiat canale care scurtau drumul navelor cu circa două sute de kilometri. Primul sediu al Comisiei Europene a Dunării a fost la Galați, Comisia având statut de extrateritorialitate, arborând steag propriu și având angajați din diferite națiuni.
Comisia s-a mutat apoi la Sulina, fapt ce a amplificat caracterul comerțului maritimo – fluvial al activității navale de pe Dunăre. A fost construit un nou far maritim la Sulina, iar orașul propriu-zis a cunoscut o perioadă de înflorire fără precedent. S-a mai construit un far pe Insula Șerpilor, dar acesta împreună cu insula a fost rechiziționat, atenție, în 1947, de autoritățile sovietice. Despre minunata perioadă, europeană, a Sulinei, scriitorul român Jean Bart (Botez) a scris un la fel de minunat roman – Europolis. Cimitirul maritim de la Sulina este unul dintre cele mai uimitoare monumente istorice, un simbol al unei Europe unite la gurile Dunării. Comisia a funcționat până în 1938 când, sub influența Germaniei, a fost înlocuită de Administrația Dunării de Jos. N-a avut viață lungă această Administrație, doi ani. Abia după terminarea Războiului s-a înființat o altă Comisie a Dunării la Belgrad în 1948. Criza politică jugoslavă a mutat această nouă Comisie, unde URSS și Ucraina aveau câte un vot fiecare, la Budapesta unde și-a început activitatea în 1954. La 12 martie 2022 Federația Rusă a fost suspendată din calitatea sa de membru permanent cu drepturi depline. Suspendată nu exclusă.
Am făcut această trecere în revistă a faptelor care au dus la crearea Comisiei Europene a Dunării, prima instituție europeană din România, pentru a putea observa o paralelă între acele vechi și glorioase fapte și noile evenimente legate de Marea Neagră și Dunăre. Între obiectivele Federației Ruse în războiul nedrept dus în Ucraina este și controlul total asupra litoralului nordic al Mării Negre, inclusiv Crimeea. Acest control urmărește, ciudat, realizarea aceluiași deziderat nutrit de țarul Nicolae I, anume, blocarea comerțul pe Dunăre și favorizarea exportului de grâne și alte produse doar din porturile controlate de Rusia. În fața viitoarei crize alimentare ce se prefigurează la nivel mondial, acest monopol va deveni decisiv în afirmarea intereselor unei puteri anume. Singura piesă care lipsește din proiectul monopolului anunțat este Odessa. Iar exporturile masive ale Ucrainei prin porturile dunărene și prin România ( din cauza incapacității acestor porturi) sunt proba că Dunărea pentru interesele Federației Ruse reprezintă punctul slab. Dacă Odessa va fi ocupată de armata Federației Ruse, planul monopolului rusesc asupra comerțului cu cereale și alte bunuri, într-o perioadă de penurie alimentară, asemănătoare crizei cartofului din 1847, poate mai gravă, este , în mare, realizat. Rămân de finisat detaliile. Din nou, Insula Șerpilor va deveni importantă. Coincidențele în timp sunt tulburătoare dar ele nu ne arată decât că nu am învățat nimic din Istorie. Suntem prea ocupați cu istoriile diurne.
The post Comisia Europeană a Dunării și România sau cum istoria e de fapt geografie appeared first on Cotidianul RO.
