În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(14) „Am fost întotdeauna convins că stilul te alege pe tine şi nu tu pe el”
<Pentru început, vă rugăm să vă referiţi la câteva date personale.
M-am născut la 16 septembrie 1945 la Lugoj, judeţul Timiş. După absolvirea liceului am urmat Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în anul 1968, fiind repartizat profesor defectolog la Şcoala generală ajutătoare din Arad, loc de muncă unde îmi desfăşor activitatea şi în prezent, adică de aproape 17 ani. Mă întâlnesc zi de zi cu o colectivitate de copii cu grave probleme psihice, sociale, de comportament etc.; după care particip la viaţa culturală a societăţii în care muncesc şi trăiesc – Oraşul de pe Mureş. Mai am şi familie…, iar restul timpului (care rest?) îmi scriu cărţile. De multe ori, adunând orele unei zile, ajung una peste alta la 30 de ore! Personal nici nu cred că o zi are numai 24 de ore! Oricum, cât timp voi rămâne la Şcoala ajutătoare, acesta este modul în care mă amăgesc cu calcularea orelor de muncă şi creaţie.
<Ce ne puteţi spune despre primele dumneavoastră preocupări literare?
Prima mea lucrare literară datează din perioada şcolii generale, când am scris o piesă de teatru pentru copii, scenariu ce s-a prezentat apoi la Studioul de radioficare din oraşul Lugoj, fapt ce a satisfăcut cel mai mult orgoliile celor apropiaţi. După această experienţă, nu am mai scris o perioadă de timp, revenind la această îndeletnicire prin anul 1966, când eram student la Cluj-Napoca. Am debutat în 1969 în revista „Familia” din Oradea cu două proze scurte, după ce am „asaltat” timp de aproape trei ani revistele literare cu numeroase încercări, fără să primesc, de cele mai multe ori, nici un răspuns, sau, în cel mai bun caz promisiuni niciodată onorate. Pe urmă, încetul cu încetul, am început să public şi aş fi nedrept dacă n-aş recunoaşte că am publicat destul de mult. Doar că, cel puţin în primii ani, zecile de scrisori, telefoane şi drumuri făcute între Arad şi diferitele redacţii din ţară îmi luau mai mult timp decât scrisul propriu-zis. Aveam pe vremea aceea o „medie de aur”: dacă din zece materiale oferite spre publicare îmi apăreau două, speranţele mele erau pe deplin satisfăcute.
<Când aţi debutat editorial?
În anul 1972, când am publicat romanul „Martorul” la Editura Facla din Timişoara, roman care a obţinut premiul pentru proză al Comitetului Central al U.T.C., inaugurând, împreună cu poetul Ilie Măduţa (care a obţinut în acei ani premiul pentru poezie al Asociaţiei scriitorilor din Timişoara), o lungă listă de premii literare ce va marca o nouă generaţie de scriitori arădeni, generaţie ce se dezvoltă tot mai impetuos şi competitiv pe plan naţional. În acest sens, doresc să subliniez premiile de debut acordate de Editura Eminescu scriitorilor arădeni Carolina Ilica, Florin Bănescu, Horia Ungureanu, apoi cele ale Editurii Facla poeţilor Vasile Dan şi Francisc Vinganu, ale Editurii Dacia poeţilor Mihai Traianu şi Gligor Sava, Romulus Bucur la Editura Albatros, precum şi cele ale Asociaţiei scriitorilor din Timişoara obţinute de Florin Bănescu şi Vasile Dan şi ale Uniunii Scriitorilor din R.S.R. obţinute de Ilie Măduţa (1983) şi Ondrej Štefanko (1984), care, toate împreună, dovedesc cu prisosinţă că perioada aşa-zisă a promisiunilor a intrat într-un timp al certitudinilor, fenomenul literar arădean fiind recunoscut tot mai mult în cadrul mişcării naţionale literare. Dacă mai adăugăm şi că în judeţul Arad există scriitori de expresie română, maghiară, germană şi slovacă, aceştia din urmă formând, la Nădlac, o grupare deosebit de originală, vedem limpede că pe aceste meleaguri nu lipsesc forţe pentru a ilustra o vie mişcare literară.
<Să revenim la activitatea dumneavoastră.
După romanul „Martorul”, am publicat la Editura Cartea Românească un volum de proză scurtă intitulat „Ucenicul vrăjitor”, ca în anii următori să încep o colaborare deosebit de fructuoasă cu Editura Eminescu, unde am tipăritt mai multe cărţi, printre care şi primele trei romane dintr-un ciclu mai larg, pe care intenţionez să-l consacru unei spiritualităţi care mie mi se pare cu totul deosebită, spiritualitatea oraşului din care mă revendic, Lugojul în care m-am născut. Acestor apariţii editoriale le-a mai urmat volumul de proză scurtă „Minimele, Maximele”, ieşit la sfârşitul anului 1984 la Editura Dacia.
<Care ar fi universul tematic al cărţilor dumneavoastră?
Am fost întotdeauna obsedat de faptul că fiecare autor trebuie să aibă o privire personală asupra lumii. Am şi eu aşa ceva? Important este ca şi cititorul s-o descopere. Nefiind discurs de la catedră, literatura nu impune idei, ci se autoimpune – dacă o face – prin ideile pe care le conţine. De aceea, mi s-ar părea nepoliticos să încep să înşir aici în mod teoretic ce cred eu despre viaţă, moarte, fericire, comportament etc. Îndrăznesc totuşi să afirm că am un număr de idei directoare care îmi străbat toate romanele şi prozele scurte. Una dintre ele – veche de când lumea – este aceea că prezentul este o rezultantă al unor fenomene petrecute în vreme. De aceea există în cărţile mele foarte multe „căderi” în timp, „căderi” care au însă reflectări evidente în contemporaneitate. Las întotdeauna deschise nişte ferestre pentru perioade mai vechi din istoria omenirii şi culturii, perioade care confirmă în mod simbolic – şi nu numai – cele ce se petrec astăzi.
<Prin cărţile pe care le-aţi publicat până în prezent, etalaţi o vocaţie de luptător pentru idealurile timpului nostru, pentru idealurile prezentului nostru socialist. Cui „aţi declarat război” şi ce valori umane doriţi să impuneţi cititorilor cărţilor dvs.?
După părerea mea, nu există duşman mai mare ca prostia şi ignoranţa. Spun prostia şi ignoranţa pentru că acestea au fost cele care au declanşat cele mai mari catastrofe atât la nivelul individului, cât şi al umanităţii. Consider că idealul cel mai înalt este acela că omul, acest om pe care-l cunoaştem şi-l iubim cu toţii, să se poată opune sorţii, când această soartă este nedreaptă. Aş spune chiar mai mult: poate că este mai puţin important pentru condiţia umană să învingi, pe cât de esenţial este să îndrăzneşti. Pentru că omul este singura fiinţă de pe pământ care este capabilă să lupte efectiv împotriva soartei, ameliorând nu numai natura înconjurătoare, ci şi propria sa fire.
<În cărţile pe care le-aţi publicat până în prezent, abordaţi alături de o viziune gravă asupra unor probleme majore ale umanităţii şi contemporaneităţii, cum este, de pildă, lupta împotriva fascismului condamnat de istorie (romanele „A trei zi” şi „Spitalul” şi o viziune ironică, satirică faţă de unele fenomene şi aspecte anacronice. Care este rolul pe care-l acordaţi ironiei, satirei, ca modalităţi de expresie literară în proza dvs. scurtă, cunoscând că în cazul romanului preferaţi mai ales parabola?
Nu cred că în romanele mele ar exista numai parabolă, iar în proza scurtă numai ironie. Am fost întotdeauna convins că stilul te alege pe tine şi nu tu pe el. O modalitate „căutată” ţine cel mult de modă. Nu cred şi nu am crezut niciodată în modă. Moda este trecătoare…, chiar dacă ar fi nefiresc să nu mai întorci ochii după exponenţii ei cei mai remarcabili. Dar, sunt încredinţat, „se poate biciui” mult mai eficient cu zâmbetul pe buze, decât lamentându-te, deşi, până la urmă, „randamentul” este dat tot de valoarea operei. Să râzi grav şi să nu-ţi părăseşti idealurile niciodată, nici măcar atunci când pari că nu faci decât cozerie, iată un ideal la care nu pot decât să aspir.
<Nu mi-aţi spus încă nimic despre romanul „Efectul P.” pentru care Asociaţia scriitorilor din Timişoara (din care faceţi şi Dv. parte) v-a acordat Premiul pentru proză pe anul 1984.
„Efectul P” este o carte care s-a născut foarte greu, iar când afirm acest lucru mă refer la faptul că am încercat să scriu de mai multe ori acest roman. Iniţial, voiam o carte de proze scurte, dar care nu mi-au ieşit, motiv pentru care am lăsat mai mulţi ani manuscrisul în sertar, ocupându-mă de alte proiecte, o parte dintre ele materializate între timp în cărţile apărute. Apoi, după mai mulţi ani, am reluat ideea omului care se luptă cu destinul şi cu moartea – deci vechiul motiv faustian – şi, încetul cu încetul, ceea ce trebuia să fie iniţial un grupaj de proze scurte s-a concentrat într-un roman, carte ce reprezintă, pe de o parte, speranţa în nemurire (nu neapărat a scriitorului, ci a fiecărui om), iar, pe de altă parte, înţelegerea că ciclul biologic, aşa cum este el cu naşterea, viaţa şi moartea, e un ciclu firesc al devenirii umane, că numai în limitele acestui ciclu se întâmplă tot ceea ce se petrece în umanitatea noastră. Mesajul pe care îl transmit cititorilor prin această carte este acela că ciclul nostru biologic (aşa cum există el în mod obiectiv) este un ciclu ideal şi în consonanţă cu civilizaţia pe care am construit-o, iar moartea omului nu înseamnă o catastrofă, ci o trecere firească din fiinţă în nefiinţă. Fără această viaţă – urmată de moarte – limitele, speranţele şi aspiraţiile noastre ar fi altele. Exemplul nu cel mai edificator, dar cel mai la îndemână: gândiţi-vă că, fără moarte omul din civilizaţia noastră n-ar cunoaşte oprelişti. El n-ar putea fi sancţionat de nici o lege penală. Ce înseamnă o claustrare de cinci, zece, o sută de ani într-o viaţă infinită? Infinitul fără cinci, zece, o sută de ani rămâne tot infinit. Repet, nu este exemplul cel mai caracteristic, dar este un exemplu. Ceea ce vreau să spun este că fără moarte, am avea o altă civilizaţie, construită pe alte constante. Acum, însă, omul lasă în urma sa opera pe care a realizat-o, dăruind-o astfel urmaşilor, care, la rândul lor, vor duce mai departe civilizaţia începută de înaintaşii noştri.
<Cunoaştem că, alături de activitatea dumneavoastră de prozator, aveţi şi o pasionantă preocupare pentru teatru.
Am scris vreo zece piese, am fost de câteva ori prezent în proiectele de repertoriu ale mai multor teatre – după cum am fost asigurat la vremea respectivă – dar de fiecare dată a intervenit un „ceva”. Între timp, am primit „certificat de bună purtare” din partea unor personalităţi ale lumii noastre dramatice. Cred că aş putea constitui din aceste documente un dosar frumos, pe care să-l ţin acasă în vitrină şi, din când în când, să-mi „clătesc” orgoliul cu el. De multe ori, când un lucru se amână prea multă vreme, el nu mai produce cine ştie ce mare bucurie… Mă consolez că scrisul depinde de mine, punerea în scenă de prea mulţi… Nu pot face pronosticuri nici măcar în privinţa mea, însă deocamdată nu mă gândesc să mă întorc la o dragoste care prea mi-a întors spatele. Scrisul este fericire, lupta pentru valorificarea acestui scris nu reprezintă întotdeauna o bucurie foarte mare.
<Ce rol acordaţi literaturii în opera de formare a omului nou, în a-i face pe cititori mai buni, mai omenoşi, ca ei să devină promotori ai înţelegerii umane, ai păcii?
Întrebarea este cât se poate de dificilă: repet, demersul meu de profesor la Şcoala specială din Arad mi se pare cu totul altceva decât demersul meu literar. Ca profesor, nu transmit numai cunoştinţe, încerc să şi educ. Ca artist, exprim sufletul şi experienţa mea într-un act de exteriorizare. Modul în care reuşesc s-o fac reprezintă demersul artistic despre care vorbeam. Nu cred că omul de artă, dacă vrea să fie el însuşi, poate să dea lecţii. Dar poate să ofere opere care ele însele să constituie lecţiile menite să ducă (şi) la dezideratele despre care vorbeaţi.
Emil Şimăndan
(Flacăra pentru minte, inimă şi literatură, 6 septembrie 1985.)
The post Ce am spus (14) appeared first on Cotidianul RO.
