În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(16) Scriitorul tânăr la maturitate
„Misiunea fundamentală a scriitorului este de a scrie cărţi cât mai bune”
<Stimate Gheorghe Schwartz, sunteţi un scriitor „apropiat de epica de analiză, dar şi de ironia fină, parabolă şi parodie, de construcţie epică vastă” – afirma criticul Alexandru Ruja. De la romanul de debut, „Martorul”, premiat de C.C. al U.T.C., au trecut şaisprezece ani, trecere materializată în scrierea a nouă cărţi, cu o periodicitate de una la mai puţin de doi ani. Pentru un prozator, respectiv romancier, este un ritm atins de puţini scriitori…
Încep prin a vă contrazice: am scris mult mai mult în perioada la care vă referiţi, dar nu cred că tot ce pui pe hârtie trebuie neapărat şi publicat. Unele lucrări se mai maturizează şi iau calea tiparului după ani şi ani – câteodată când nici tu însuţi nu te mai aştepţi – altele rămân la stadiul de simple crochiuri şi, în sfârşit, nu puţine încercări sunt absolut ratate. Dar, am convingerea, nici acestea din urmă nu constituie o pierdere de vreme în munca autorului lor, dacă nu de altceva, măcar pentru că ele cristalizează idei (nerealizate artistic) şi menţin scriitorul în priză. Asumându-mi statutul de scriitor, mă aşez zilnic în faţa maşinii de scris, la fel cum zilnic mă duc şi la şcoala unde lucrez de douăzeci de ani, de când am fost repartizat în acel loc după absolvirea facultăţii. Şi scriind zilnic, foile se adună…
Apoi au mai fost şi multe articole şi vreo… zece piese de teatru… Revenind la întrebare, lucrurile sunt cu mult mai simple: considerând scrisul drept o meserie, eşti obligat să lucrezi din greu.
<S-a spus despre dvs. că dovediţi un apetit deosebit pentru construcţiile vaste („Pietrele”, „A treia zi”, „Spitalul”, „Om şi lege”) şi că începerea construcţiei unui nou edificiu este anunţată de câte un volum pregătitor („Castelul albastru”, premergător romanului „Om şi lege”). Validaţi această afirmaţie?
Nu. Ar însemna să diminuăm nepermis statutul prozei scurte. Povestirea îşi are drepturile ei, la fel ca şi romanul, democraţia genurilor părându-mi-se esenţială în tentative de a putea aborda fără prejudecăţi o literatură. De altfel, câteva reviste au iniţiat periodic anchete în legătură cu proza scurtă, răspunsurile au conţinut mereu declaraţii de dragoste la adresa genului, criticii s-au entuziasmat. Dar am învăţat pe propria piele că la noi un volum de povestiri nu se bucură de presa dedicată unui roman. „Să fim serioşi! – spun aceiaşi critici – să ne ocupăm de lucruri importante!” „Castelul albastru”, pentru că l-aţi amintit, o carte aproape în întregime ignorată, a apărut cu totul întâmplător cu puţin înaintea romanului „Om şi lege”. Momentul lansării pe piaţa literară ar fi putut la fel de bine să fi fost şi invers. „Maximele – Minimele” n-au „pregătit un roman” pentru simplul motiv că au fost tipărite după „Efectul P:” şi nu invers? (Deşi despre „Maximele – Minimele” s-a scris că ar reprezenta un evident progres – la ora apariţiei – în scrisul meu. Un progres faţă de ce? S-a ignorat faptul că acest volum de povestiri ar fi putut fi prima mea carte, fiind scris în mare parte încă înaintea „Martorului”. Este însă la fel de adevărat că i-au trebuit paisprezece ani pentru a-şi găsi forma actuală şi, mai ales, un editor dispus s-o accepte).
Mai există şi un alt aspect: fiecare carte, roman sau proză scurtă, pregăteşte nu neapărat volumul următor, dar în mod sigur volumele următoare. Lucrând acum la un ciclu cu adevărat vast, sunt pe deplin conştient că nu m-aş fi putut apuca de el, dacă n-aş fi avut în spate cărţile scrise. În această privinţă, atât romanele cât şi proza scurtă mă ajută în aceeaşi măsură.
<Ciclul epic, folosind documentul şi ficţiunea literară, urmăreşte, prin timp, viaţa unui oraş şi a oamenilor integraţi în destinul său, constatând că toposul predilect al prozatorului, statuat ca teritoriu distinct în literatura contemporană, este Lugojul primului deceniu postbelic. Explicaţi, vă rog, această motivaţie.
Nu numai primul deceniu postbelic, ci, în intenţie, perioada de la mijlocul secolului trecut şi până astăzi. Prin cele patru romane publicate din acest ciclu („Pietrele”, „A treia zi”, Spitalul” şi „Om şi lege”), am acoperit – măcar ca timp istoric – o parte a acestui plan. Nu ştiu dacă voi apuca să duc la capăt această tentativă, pe care deocamdată am părăsit-o. Dar, repet, cu reuşitele şi eşecurile ei, a reprezentat o încercare fără de care n-aş putea scrie ceea ce scriu acum. De ce Lugojul? Asta este mult mai simplu: pentru că m-am născut la Lugoj, pentru că am copilărit acolo, pentru că strămoşii şi părinţii mei sunt înmormântaţi acolo. moştenirea străbunilor şi experienţele timpurii sunt foarte importante în viaţa unui scriitor, mulţi nici nu încearcă să se mai elibereze vreodată din ele. La toate astea se mai adaugă o spiritualitate deosebită a cetăţenilor Lugojului, dată de condiţiile social-istorice în care s-a dezvoltat oraşul. A te naşte undeva anume este o şansă teribilă şi în mod cu totul şi cu totul minunat, toţi beneficiem de această şansă…
<Michel Butor spune că „Orice ficţiune se înscrie în spaţiul nostru ca o călătorie şi, în această privinţă, se poate afirma că ea constituie tema fundamentală a oricărei literaturi romaneşti”. În „Efectul P.” se pare că se simte mai mult această „călătorie…
Nu ştiu dacă în „Efectul P.” se simte mai mult sau mai puţin această „călătorie” decât în celelalte cărţi ale mele. Eu nu urmăresc decât aceleaşi câteva „obsesii” în tot ceea ce scriu.
În lumea antică înainte de a se dedica unei profesii, tinerii erau trimişi în călătorii de iniţiere. Printre altele, era şi aceasta un mod de captare a epicului. Astăzi, informaţiile se compensează reciproc mai lesne, dar cuprinderea realităţii a rămas la fel de dificilă.
<În acelaşi roman aţi experimentat o tehnică interesantă – contrapunctul temporal – reuşind să conturaţi o densitate sau o profunzime psihologică…
Timpul este o pre-judecată. El operează asupra judecăţilor noastre şi le dă coerenţa cu care suntem obişnuiţi. Rupându-l, putem ajunge la relaţii surprinzătoare şi la noi coerenţe. Doar că atunci când jocul acesta devine gratuit, eşafodajul se prăbuşeşte.
În fond, pre-judecata de care vorbeam se manifestă şi la nivelul participării afective: gândurile noastre se îndreaptă mereu inevitabil spre un trecut subiectiv şi spre un viitor ipotetic. Prezentul ne preocupă prea puţin gândurile.
<Referindu-ne le conştiinţa scriitorului, mi-aş îngăsui să-l citez pe unul dintre personajele dv., Poolo: „Suntem cuplaţi pentru timpul pe care-l trăim; dacă am trăi mai mult, clipele…”şi vă întreb în ce măsură se realizează această cuplare în creaţia pe care ne-o propuneţi?
Eu uit asemenea unui bătrân; uit extraordinar de multe lucruri, figuri, acţiuni, personaje. Îmi uit cu desăvârşire propriile cărţi. Când redactez un capitol, trebuie să recitesc cele anterioare şi o fac de parcă aş parcurge un text total străin, în care recunosc ici-acolo vechi prieteni. Dar replica pe care aţi citat-o n-am uitat-o. Ea se referă la un amănunt pe care îl omit mulţi, atunci când exclamă: „Ehei, de-aş trăi o mie de ani!”. Ei, bine, dacă respectivul ar trăi cu adevărat un mileniu încheiat, tot ceea ce şi-a propus pentru intervalul respectiv el, bărbatul cu speranţă de viaţă de şaptezeci de ani, n-ar avea nici o valoare. Simplificând, ar fi acelaşi lucru ca şi când un cetăţean înalt de cincisprezece centimetri ar trebui să-şi ducă „traiul normal” printre noi. Problemele sale ar rămâne diferite nu numai în relaţiile lui faţă de noi ceilalţi, ele nu s-ar rezolva doar confecţionându-i-se obiecte corespunzătoare la scară. Şi dacă am fi cu toţii doar de cincisprezece centimetri înălţime? Credeţi că aspiraţiile şi dezamăgirile noastre ar fi aceleaşi, dar simplificate de atâtea ori?
În această privinţă pot fi liniştit: „cuplarea” se realizează perfect în ceea ce scriu. Asta atâta timp cât şi cititorii mei vor trăi cu conştiinţa că viaţa lor se va încadra în parametrii cu care noi, cei de azi, ne-am obişnuit. Pe urmă… pe urmă cărţile mele (şi ale celorlalţi), vor părea nişte ciudăţenii la fel de enigmatice ca acele fiinţe inteligente ce făceau atâtea probleme pentru minuscula lor viaţă.
<Fiind un romancier prin excelenţă, care este, după opinia dv., locul romanului în ierarhia literară?
Am spus-o mai sus: cred într-o deplină egalitate a tuturor genurilor şi formelor artistice. De ce să facă romanul excepţie?
<Trăiţi şi creaţi într-un spaţiu geografic ce constituie o poartă de cultură, unde, împreună cu alţi tineri scriitori, alcătuiţi un cenaclu al Uniunii Scriitorilor. Care este rostul acestui cenaclu?
Eu nu sunt arădean decât prin adopţie, dar m-am implicat în viaţa acestui oraş cu o veche tradiţie culturală. Am avut şansa să vin aici tocmai când se termina „exodul” debutanţilor spre capitală şi, împreună cu alţi autori, am rămas la Arad.
Într-adevăr, acum cenaclul „Lucian Blaga”, cu o vechime de peste patru decenii, poartă şi titlul de „Cenaclul Uniunii Scriitorilor” (fapt ce nu i-a schimbat cu absolut nimic viaţa reală). El a devenit azi instituţia care suplineşte o revistă, o universitate, o editură. În felul acesta, aici se petrece viaţa internă a literaturii, iar scriitorii arădeni, membri ai cenaclului, participă cu zeci de conferinţe, mese rotunde, întâlniri cu cititorii, articole de presă etc.. la popularizarea literaturii, însă şi a picturii şi sculpturii (există în Arad o foarte puternică filială a U.A.P.-ului), în comentarea spectacolelor teatrului şi a concertelor filarmonici, a muzeului, artiştilor fotografi, păpuşarilor şi a tuturor celor ce se străduiesc să menţină un climat artistic. Cenaclul are şansa de a fi animat de un conducător ce i se dedică plenar, prozatorul Florin Bănescu, a cărui publicistică de susţinere a valorilor locale nu cred că este mai restrânsă decât literatura lui propriu-zisă (care nici ea nu este puţină). La Arad trăiesc azi peste cinzeci de autori de carte tipărită, dintre care opt membri ai Uniunii Scriitorilor. La Arad vin anual I-II premii de debut ale editurilor, dar şi alte premii literare. Din lista lungă a celor care au scos cărţi, trăind şi muncind aici, voi cita, din lipsă de spaţiu, doar câţiva: Ilie Măduţă, Lucian Emandi, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Ondrej Štefanko, Pavel Bujtar, Iwan Miroslav Ambrus, Dagmar Maria Aniko, Cornel Marandiuc, Dumitru Toma, Ligia Tomşa, Dorel Sibii, Iuliana Petrian, Ligia Holuţă, Romulus Bucur, Dumitru Siniteanu, Stefan Doval, Gheorghe Mocuţa, Nicolae Aniţei, Francisc Vinganu, Iulian Negrilă, Ovidiu Pecican, Alexandru Pecican, Lucilia Dinescu, Teodor Frâncu, Viorel Gheorghiţă, Nicolae Nicoară, Monica Rodica Iacob, precum şi veteranii Gheorghe Moţiu şi Petre Bortoş.
Cenaclul mai are încă un rost: acela de a fi o şcoală nu numai pentru viitorii scriitori, dar şi pentru mulţimea de cititori. Foarte mulţi tineri au învăţat aici nu numai să guste literatura, dar chiar să şi vorbească în public. Cenaclul nu este în stare să fabrice genii. Nici măcar scriitori. Însă el poate păstra un climat de urbanitate culturală, de respect faţă de actul creator. Ceea ce, cred, este foarte mare lucru.
<Acceptaţi sau respingeţi ideea de provincialism în literatură?
S-a spus de nenumărate ori că nu există scriitori provinciali decât în funcţie de valoarea operei lor, putând fi bucureşteni mai provinciali decât un autor pe un vârf de munte. Bănuiesc că unii autori sunt bântuiţi de complexe serioase, altfel acest „dosar închis” n-ar mai fi vânturat atât de des prin tot felul de anchete.
<Se poate vorbi despre o geografie literară?
Da, dar formularea (fericită de altfel) tinde să se tocească de o bruscă şi prea multă folosinţă. În publicistica noastră se fac asemenea greşeli, când teme interesante sunt „tocate” de nişte intervenţii anoste, redundante, nemaiispitind pe nimeni să citească al optulea articol – care poate e bun – după ce a parcurs alte şapte luări de cuvânt ce n-au adus nimic nou. (Vezi cazul „postmodernismului”, dar şi altele). Câteodată unele formulări sunt de-a dreptul indecente prin lipsă de profesionalism şi prin tendenţiozitate. Iată, ceea ce am discutat noi mai înainte despre cele ce se petrec la Arad reprezintă crâmpeie din această geografie literară.
<Care este misiunea scriitorului român contemporan?
Misiunea fundamentală a scriitorului român contemporan este aceea de a scrie cărţi (cât mai) bune. Dar odată îndeplinită această datorie, putem vorbi şi despre sarcini „derivate”, „specifice” etc.
<Ce se prefigurează pe masa dvs. de lucru în aceste momente?
Ca să fiu sincer, aşteptam cu nerăbdare această întrebare pentru simplul motiv că reprezintă tot ce mă interesează mai mult.
Ca tot scriitorul român ce se respectă, scriu, bineînţeles, un ciclu. Am pornit de la o realitate foarte la îndemână: puţini dintre noi sunt în posesia unor arbori genealogici ai familiilor lor, iar dacă pentru părinţi şi bunici putem să vărsăm lacrimi, ataşamentul afectiv faţă de străbunici este pur teoretic. Dar dacă ne gândim că într-un secol sunt doar patru generaţii, înseamnă că doar o sută de strămoşi ne despart de căderea Babilonului, adică de un eveniment petrecut acum două mii cinci sute de ani. (Ceea ce s-a întâmplat mai înainte se pierde în legendă). Când ştii că tu însuţi reprezinţi un procent de istorie, atât relaţiile tale cu străbunii, cât şi conştiinţa propriei tale importanţe, dar şi a răspunderii ce-ţi revine faţă de istorie se transformă. „Negura istoriei” şi „hăul trecutului”… De câte ori n-am auzit aceste formulări! E adevărat că vagi, dar mereu cu un efect descurajant. Însă lucrurile parcă se simt altfel când ştiu că locul meu în marea trecere este atât de însemnat, parcă nimicnicia mea nu mi se mai pare atât de strivitoare. Vorbeam mai sus despre timpul „pentru care suntem cuplaţi”. Poate câştigând această nouă conştiinţă, de apartenenţă atât de nemijlocită la istorie, reuşim nu numai să privim spre o altă (nouă) dimensiune a existenţei noastre, ci să şi acţionăm asupra ei. Când faptele acestea se vor petrece intrinsec, timpul îşi va face datoria, operând ca o pre-judecată.
Dar să revenim, pornind de la ideea de mai sus, mi-am imaginat un ciclu de o sută de mici romane despre cei o sută de bărbaţi care au umplut în ordine cronologică intervalul ultimilor noştri două mii cinci sute de ani. Deci, o sută de biografii din tată în fiu. Cei O Sută se numeşte acest ciclu şi-l pomenesc la prezent pentru că, de acum, o parte din el există. Primul volum, din cele opt proiectate[1], Anabasis, sper să poată fi judecat cât de curând de cititori; al doilea Ecce Homo, îşi aşteaptă rândul.
<Prezenţa recognoscibilă a realităţii în imaginea artistică este de mult căutată de estetică. Despre raporturile dintre ficţiune şi realitate în proza pe care o scrieţi, aş dori să vorbim în continuare…
În cadrul „Celor O Sută”, raportul realitate – ficţiune se dovedeşte a fi într-adevăr o problemă. Dar nu mult diferită decât aceea din alte cărţi. Pentru a relata viaţa unui general atenian sau cea a unui învăţat alexandrin a trebuit să mă informez nu numai cu date concrete, dar şi cu spiritul vremurilor respective: de pildă, ce obişnuia să spună omul acela într-o anumită situaţie şi ce n-ar fi rostit nici în ruptul capului cu aceeaşi ocazie. Însă pentru aceasta am fost obligat să descopăr o mulţime de amănunte, multe dintre ele foarte interesante. Totuşi, în cea mai mare parte, toate informaţiile rămân în subsidiar, altele răzbat ca elemente de decor. Cu cât recuzita va fi mai discretă, cu atât personajele se vor plimba mai neîngrădite printre scheme. Mai ales că doar un anacronism ar trebui să atragă în mod ţipător atenţia asupra sa, ca orice corp străin într-un fundal omogen. Pe de altă parte, se pune problema identităţii personajelor: Cei O Sută se mişcă în preajma multor figuri cunoscute în istorie. Printre nume atestate mişună altele fictive. Lor trebuie să li se confecţioneze o biografie pe măsură. Când eroii intră în relaţii reciproce normale, raportul dintre realitate şi ficţiune se rezolvă prin dizolvarea imaginarului în atestat.
Trecutul nostru este plin de evenimente. N-am găsit încă nici o etapă pe care s-o pot folosi pentru „a mă relaxa”. Nenumărate dintre aceste evenimente sunt şi noduri epice generoase, oferind sugestii, soluţii nebănuite, relaţii inedite. Scribul, aşternând pe hârtie istoria Celor O Sută vede trecutul într-un fel anume şi nu este întotdeauna de acord cu eroii săi. Însă el speră ca alternativele propuse pot interesa şi pe alţii.
<Despre romanul „Pietrele” s-a spus că este o proză experimentală, lăsând impresia de baroc, prin alăturarea unor procedee narative moderne inaderente între ele şi, mai ales, prin solicitarea factorului temporal. Sunt acestea elemente ale tehnicii romaneşti pe care le utilizaţi în ceea ce scrieţi acum?
O sută de biografii condensate îngăduie folosirea a nenumărate tehnici narative. Dar o inaderenţă venită din aleatoriu poate duce la o construcţie haotică. În schimb, timpul îmi permite multiple soluţii: alături de căderile în istorie, pe care le-am folosit şi altădată, acum aceste „ieşiri din prezent” se pot realiza în ambele sensuri. „Nimic nu-i nou sub soare”, iată un lucru ce mi se relevă atât de des.
<Credeţi într-o posibilă ecranizare a unuia dintre romanele pe care le-aţi publicat?
Teoretic orice text scris poate fi şi ecranizat. Un regizor genial ar putea face un film şi după cartea de telefon (deşi eu nu văd ce rost ar avea). Mi-ar plăcea un film după „Spitalul”. Dar eu nu sunt nici regizor şi nici producător. În măsura în care s-au turnat pelicule remarcabile după cărţi mai proste decât cele scrise de mine, dar şi ecranizări lamentabile după capodopere, de unde să ştiu ce soartă le este destinată romanelor mele?
(George Schinteie în Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, 27 august 1988.)
[1] Până la urmă au fost unsprezece volume…
The post Ce am spus (15) appeared first on Cotidianul RO.
