Din cauza „desființării” samavolnice a Bisericii Greco-Catolice/ Unite cu Roma, în 1948, românii, cu puţine excepţii, nu au mai avut acces, vreme de cincizeci de ani, la câteva „banalităţi“ istorice, între care se numără şi aceasta: Biserica Greco-Catolică română este Instituţia care, acum peste trei sute de ani, a lansat „proiectul de ţară“ valabil şi astăzi, anume, integrarea poporului român în marea civilizație occidentală, pe scurt, occidentalizarea.
Greco-catolicismul a însemnat trei lucruri care, acum, au devenit ingrediente ale ADN‑ului românesc: latinitate şi romanitate, naţionalism şi occidentalizare. Românii de astăzi consideră aceste trei „ingrediente“ ca fiindu-le conaturale. Ele par atât de „fireşti“, încât nici nu merită puse în discuţie. Or, la începutul secolului al XVIII-lea, mai ales în Transilvania dominată de cele „trei naţiuni“, maghiarii, saşii, secuii, unde românii, majoritari, aveau statut de iobagi, a te declara urmaş al Imperiului Roman, de limbă latină (nu slavă), şi pro-ocidental era pur şi simplu eroic. În jurul anului 1700 o bună parte din populaţia ortodoxă, insist, ortodoxă din Ardeal, în frunte cu mitropolitul şi clerul ortodox, a reactivat hotărîrea istorică a Conciliului de la Florenţa, din 1439, de Unire a celor două părţi creştine, din Occident şi din Orient, sub autoritatea Papei. Cum se ştie, Orientul şi Occidentul creştin se despărţiseră la 1054, din motive mai degrabă politice, asupra cărora nu e locul să insist aici. În faţa primejdiei otomane, împăratul de la Constantinopol, Ioan al VIII-lea Paleologul, însoţit de patriarh şi de o serie de mitropoliţi din sfera bizantină (inclusiv cel al Moldovei), a semnat, în 1439, la Florenţa, actul de reunificare a Bisericii, în urma unui Conciliu foarte lung şi pregătit minuţios de ambele delegaţii. Doar că, la întoarcerea acasă, Patriarhul de Constantinopol şi majoritatea mitropoliţilor ortodocşi semnatari ai actului Unirii s-au dezis sub presiunea credincioşilor aţâţaţi de călugării fanatici. A urmat, la scurtă vreme, tragedia căderii Constantinopolului (1453), iar cele două zone ale creştinătăţii au evoluat diferit pînă astăzi. Ortodocşii români din Transilvania care s-au unit cu Roma, la 1700, devenind astfel „uniţi“ sau „greco-catolici“, au făcut acest pas reactivînd, practic, hotărîrile Conciliului de la 1439. Ei au recunoscut primatul papal, dar au ţinut să-şi păstreze „legea strămoşească“, adică liturghia bizantină şi calendarul iulian.
Unirea ortodocşilor ardeleni cu Roma a înseamnat cel puţin trei lucruri esenţiale: accesul românilor la instituţiile politice (Inochentie Micu a fost primul român din Ardeal ales membru al Dietei); ieşirea, lentă, dar efectivă, a românilor din iobăgie; dar mai ales accesul la educaţie. Blajul a devenit capitala românismului tocmai pentru că acolo s-au deschis, pe 11 octombrie 1764, primele şcoli exclusiv româneşti (pentru toate nivelurile, de la clasele primare pînă la seminarul teologic). Nu în ultimul rînd, prin Unirea cu Roma, foarte mulţi români au putut studia, cu burse, la universităţi şi instituţii prestigioase occidentale: De Propaganda Fide (Roma), mai tîrziu, Pio Romeno (Roma), Barbareum (Viena), Budapesta etc.
Toţi românii trebuie să ştie că Biserica Greco‑Catolică română, desfiinţată de comunişti, în 1948, cu activa complicitate a „fraţilor“ BOR, a pus bazele României moderne. A sistematizat toată argumentaţia privitoare la originea romană a poporului român şi a latinităţii limbii române. A reformat, în sens occidental, şcolile din Muntenia şi Moldova prin dascăli geniali, formaţi la Blaj, precum Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, August Treboniu Laurian, Bărnuţiu sau Pumnul, profesorul lui Eminescu. De ce, la numai 16 ani, junele Eminescu a luat calea Blajului? Pentru că, la Cernăuţi, l-a avut dascăl şi îndrumător spiritual pe fostul profesor blăjean, preotul greco-catolic Aron Pumnul.
În liceu, la Facultatea de Filologie din Bucureşti am studiat, ca toţi elevii şi studenţii, capodoperele lui Budai‑Deleanu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Coşbuc, Rebreanu, Agârbiceanu etc. Dar în absolut niciun manual de literatură nu se menţiona identitatea lor greco-catolică. Corifeii Şcolii Ardelene, cei care au lansat marile teme ale României moderne, în materie de istorie, cultură şi religie, erau citaţi doar ca „oameni de cultură“ români. Nimic despre tradiţia care i-a format. Or, Samuil Micu, Petru Maior, dar nu numai ei, Cipariu, Bărnuţiu, Pumnul, mai tîrziu, au fost în primul rînd preoţi greco-catolici. De la Maior şi Micu ne-a rămas o imensă operă teologică, încă nevalorificată integral. Şcoala Ardeleană este o mişcare naţionalist-culturală, dar acest aspect e doar vârful icebergului. Fundamental, ea reprezintă o mişcare teologică, religioasă, care poate fi definită prin expresia „iluminism creştin“, adică un iluminism care-şi propune să împace credinţa cu ştiinţa, sentimentul religios cu raţiunea, individul şi imperativele comunitare.
Pentru a face dreptate unei tradiții uriașe, cea greco-catolică, dar și pentru a umple o lacuna din istoria României modern, am realizat și publicat, în 2019, împreună cu Laura Stanciu, albumul Geniul greco-catolic românesc, ajuns la a cincea ediție. Am plecat de la următoarea constatare: nume precum Inochentie Micu‑Klein, Budai-Deleanu, Coşbuc, Rebreanu, Maniu etc. aparţin patrimoniului naţional. Orice român, cât de cât şcolit, le cunoaşte. Dar aproape nimeni, în afară de credincioşii greco‑catolici, nu cunoaşte faptul că ei aparţin şi tradiţiei greco-catolice. Până acum treizeci de ani, românii aveau o scuză pentru ignoranţă. Suntem însă liberi de peste treizeci de ani. În treizeci de ani se putea zidi sau rezidi o cultură, aşa cum s-a întîmplat în interbelic. Totuşi, observ cu tristeţe că amnezia continuă. De data aceasta, voluntar. Albumul Geniul greco-catolic românesc e un antiamnezic, poate dureros pentru somnolenţi, dar absolut necesar pentru cei care s-au trezit.
În continuarea albumului am întemeiat, la Editura Vremea din Bucureși, Colecția Mica Romă XXI, menită să repună în circulație capodopere, sau opera importante ale tradiției greco-catolice, ignorate din cauza cenzurii comuniste. Colecția numără deja douăzeci și șase de titluri, semnate de Alexandru Lupeanu-Pelin, Ion Agârbiceanu, Ovidiu Bîrlea, Iosif Vulcan, Episcopul Demetriu Radu, George Coșbuc, cu integral eseisticii, Aaron Florian, cu un eseu genial despre adevăratul patriotism, o ediție modernizată a Țiganiadei lui Budai-Deleanu etc.
Cristian Bădiliță
The post Ziua Școlii Ardelene și a geniului greco-catolic românesc appeared first on Cotidianul RO.
