În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(19) Romanul actualităţii şi actualitatea romanului
(…)
Schwartz: Un roman şi retro şi fantastic mi-a fost respins foarte de curând. Spunea Norman Manea, citând un nume celebru, că literatura este o imaginaţie spre fericire, iar oamenii sunt fiinţe concrete spre nefericire. Lucrul acesta este perfect adevărat şi cred că în aceasta stă şi una dintre tainele succesului nostru, în sensul că este mult mai uşor pentru cititor să accepte o realitate transfigurată decât realitatea concretă. Aproape fiecare om este dispus să vadă în epopeea lui Odiseu marea plină de insule prin care a călătorit el şi mult mai greu i-ar veni să accepte acea mare pe care într-adevăr a călătorit acel personaj din secolul VIII î.e.n. De altfel, din această preistorie din care ne tragem cu toţii, din bazinul Mediteranei, rădăcinile civilizaţiei ne sunt transmise tot de trei scriitori: de Homer, Hesiod şi Herodot, oameni care poate au existat, poate n-au existat, însă au devenit nişte simboluri pe care cititorul le acceptă aşa cum au fost şi numai ce au spus ei este adevărat. Credibilitatea lor s-a transformat în credibilitatea personajelor care au fost aceşti scriitori şi cred că principala problemă care se pune este ca această credibilitate să pornească şi de la noi, scriitorii, care să-şi câştige şi statutul de oameni ce pot fi crezuţi. Din păcate, tocmai această credibilitate este în suferinţă în ultimul timp şi aici suntem, în primul rând, noi de vină.
Cred că ar trebui reformulat, în special, statutul celui care face romanele şi abia după aceea să fie discutată acţiunea lui, fiindcă în ochii cititorului, autorul este întotdeauna o figură care parcă provine dintr-una din cărţile sale. Tocmai am citit un volum recent apărut al unuia dintre mulţii iluştrii profesori italieni, care cu toţii mai nou se apucă să facă literatură – este vorba despre Fraţii lui Samona, în care un frate sănătos încearcă să-i creeze un limbaj după calapodul omului normal unui frate bolnav. Poate că ar fi fost tot atât de interesant ca această carte să fi fost scrisă şi din punct de vedere al fratelui bolnav. Cred că fiecare dintre noi poartă în el şi un frate bolnav pe care încearcă să-l aducă într-o anumită direcţie şi este foarte uşor de depistat un fals scriitor tocmai prin faptul că el ştie tot, nu are nici un fel de dubiu, nu duce un frate bolnav alături de el. Cred că cititorul ar trebui să ştie, în primul rând, că scriitorul este o fiinţă care se luptă cu foarte multe greutăţi, care renunţă la foarte multe lucruri, care îşi implică de multe ori şi familia – şi este chiar o întrebare dacă are dreptul de a-şi implica familia în privaţiunile pe care le trăieşte el – şi abia apoi este scriitorul un beneficiar al faimei sale, faimă ce, de obicei, vine prea târziu pentru persoana fizică, persoana care este totuşi scriitorul.
L. Cristescu: Ne comparăm cu China…
Schwartz: Da, la ora actuală ne putem compara liniştiţi cu China. Cred că nici măcar problema tirajelor nu este cea mai importantă, ci a credibilităţii actualităţii pe care o oferim cititorului, pentru că cititorul cumpără cartea mereu şi mereu cu speranţa că va găsi acolo – vorba lui Manea – ceva care să-l facă să se defuleze. Această credibilitate este în mare suferinţă la ora actuală şi ceea ce spune Mareş este şi asta adevărat, adică de foarte multe ori nu scriitorul este de vină că această credibilitate nu mai apare. Însă vina, până la urmă, este tot a scriitorului, pentru că el este cel care dă ultimul bun de tipar. Nimeni nu este de vină că apar cărţi proaste decât scriitorul însuşi. Şi cărţile, dacă apar ciuntite, tot scriitorul este de vină pentru că acceptă să-i apară cărţile ciuntite. Cred că există o posibilitate de comunicare pe care o avem cu toţii, care porneşte însă, în primul rând, de la idealul de scriitor. Şi aici s-a dat un exemplu, dar cred că un exemplu mai bun era acela care s-a întâmplat la începutul secolului: scriitorul Tolstoi a fost şi un personaj scrs de el! Ghandi şi-a făcut falansterele sale în Africa de Sud, pornind de la ceea ce a făcut Tolstoi în Rusia.
Tocmai această imagine a scriitorului începe să fie în suferinţă şi cred că nu va mai dura mult până când toţi vor spune că, domnule, scriitorul este o fiinţă absolut comună, ceea ce este profund dăunător tocmai pentru meseria de scriitor, el nu este o fiinţă comună.
(…)
(Din stenogramele Colocviilor revistei Vatra, „Romanul actualităţii şi actualitatea romanului” ce a avut loc la 29-30 mai 1986, dar care n-au putut apărea în scris decât începând cu numărul 1 al revistei, în ianuarie 1990.)
The post Ce am spus (19) appeared first on Cotidianul RO.
