Andrei Vochin, emoționant în ziua în care Mircea Lucescu are primul antrenament după revenirea la echipa națională: “Drumul de patru decenii de la Lucică la nea Mircea”

1 septembrie 2024 trebuie să rămână o data importantă în calendarul sufletului de microbist. Nu, nu se joacă nicio mare finală, nu se decernează niciun trofeu. Doar că astăzi, duminică, la Mogoșoaia, Mircea Lucescu revine, după 43 de ani, la cârma corabiei tricolore.

Mircea Lucescu a venit prima dată la națională când avea 36 de ani: “Selecționer – extremă dreaptă”

Căpitanul de la Guadalajara, selecționerul de la Firenze și de pe Rasunda, omul care a calificat naționala României în premieră la un Campionat European se va îmbrăca din nou în trening, va lua fluierul și se va pune în fața unei alte generații de fotbaliști. De la Boloni la Stanciu, de la Lung la Niță, de la Costică Ștefănescu la Drăgușin, de la Balaci la Man. Arc peste un timp imens, peste 4 decenii de transformări uriașe, nu toate favorabile unui fotbal românesc pe care nea Mircea a dorit să-l reîntâlnească acum, la crepusculul unei cariere imense.

A venit la națională când avea numai 36 de ani. Era încă jucător activ și începuse un proiect la Hunedoara absolut revoluționar pentru acele timpuri. Se zărea ștaiful de antrenor în ADN-ul unui mare jucător. Doar că tinerețea lui era enervantă pentru o pleiadă de tehnicieni ce nu-l vedeau chiar cu cei mai buni ochi. Cunoaștem, conflicte de generații au fost, sunt și vor exista mereu. A fost nevoie însă de șefi puternici și curajoși care să se pună spate în spate, să înțeleagă nevoia de nou și să-l sprijine în demeresul său. Cu unul dintre ei, generalul Ion Coman, am avut plăcerea să vorbesc despre povestea numirii lui Mircea Lucescu.

I se spunea “Lucică”

Militar de carieră, fost Ministru al Apărării, Coman era în 1981 secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist. Consumator împătimit al sportului, generalul avea în subordine și fotbalul, așa că în pixul său a stat și numirea noului selecționer. “Eu îi ziceam Lucică”, povestea Coman acum două decenii. “Da, am avut încredere în el, dar a fost și o nebunie de care mă cam sperii acum. L-am susținut în fața lui Ceaușescu, care era extrem de supărat că fotbalul nostru rata obiectiv după obiectiv. Mi-am asumat atunci o responsabilitate imensă. Lucică era un copil, dar unul pe care-l vedeam eminent. Și mă bucur că nu m-am înșelat”.

Traseul ulterior al lui ”Lucică” în carieră nu mai este azi o necunoscută. A reușit cam peste tot, a adunat calificări și zeci de trofee, a început în colivia comunistă și a demonstrat valoare în lumea liberă. Și-a împărțit viața între două epoci antagoniste, demonstrând că oamenii de valoare reușesc să se adapteze vremurilor și să triumfe indiferent de regim.

De la 3 luni de cantonamnet la 3 antrenamente complete

Astăzi, duminică, 1 septembrie, nea Mircea revine la antrenamentele naționalei după 43 de ani în vremuri schimbate, cu alte obiceiuri și alte nevoi, cu alte valori și alte deziderate. O lume nouă care se traduce cam așa:

Duminică, un antrenament cu primii 10-12 jucători care au evoluat vineri și sâmbătă în campionat
Luni, un antrenament la care se adăugă cei care au jucat duminică la cluburi
Marți, două antrenamente, unul dimineața, altul după-amiaza, cel de-al doilea în care va avea la dispoziție, în sfârșit, tot lotul
Miercuri un antrenament dimineață, urmat de decolarea spre Kosovo
Joi seară, antrenamentul oficial pe arena din Priștina
Vineri seară, primul meci din noua ediție a Nations League, Kosovo – România

Așadar, 6 antrenamente (din care numai 3 cu toți cei convocați) până la primul meci. Dacă propuneai așa ceva în urmă cu 4 decenii tehnicienii te luau de nebun. Fără un cantonament destoinic de câteva săptămâni, fără meciuri amicale pregătiroare nimeni nu se băga la treabă. Azi, lumea nouă a fotbalului e pe repede-înainte. Cluburile plătesc și comandă un program care înseamnă vreo 300 de zile în propria grădină și maximum 40-50 la echipele naționale. Timp în care selecționatele joacă vreo 10 meciuri.

Echipe multe, valori diluate

Acum 43 de ani aveam preliminarii de turnee finale cu numai 32 de echipe implicate. Astăzi sunt 54. Atunci știam că jucăm contra Italiei, campioana mondială en-titre în 1982, astăzi vom debuta contra unei țări, Kosovo, care, în trecutul de care amintim, era doar una dintre ”federativele” Iugoslaviei.

Atunci, a fost o uriașă și minunată surpriză să facem 0-0 la Firenze și să câștigăm cu 1-0 pe teren propriu, azi în fața kosovarilor oamenii ne văd favoriți. Istoria, tradiția, recentele rezultate scoase contra lor, precum și parcursul de la ultimul European sunt piesele din care ni se construiește imaginea momentului. Una pe care nea Mircea trebuie să o gestioneze altfel decât a făcut-o, atunci, la debut când ne apăra mantia out-sider-ului.

Cifrele nu ne dau ca favoriți

Partea proastă cu Kosovo, și acum, și în precedentele preliminarii, e că aceeași lume (nouă, veche) o vede tot ca pe o provincie, în fața căreia o țară fotbalistică așa cum e a noastră n-ar trebui să aibă nicio emoție. Doar că lucrurile nu stau deloc așa. Dăm la o parte instinctul și lăsăm să vorbească rațiunea. Ne sprijnim pe cifre, ca să putem avea repere în discuție. Și folosim instrumentele pe care nu le aveam acum 43 de ani.

Doar 3 milioane în plus pentru noi

Plecăm de la discuție cu cadrul general. Pe loturile comunicate în urmă cu câteva zile, valoarea totală a cotei de piață calculate de transfermarkt arată că cele două echipe sunt relativ egale. Noi însumăm 95,53 de miloane de euro, ei totalizează 92,73.

Ei au mai mulți în Top 5

Valoarea reală a unei selecționate e dată, pe de o parte, de valoarea jucătorilor. Iar valoarea jucătorilor e configurată, de cele mai multe ori, de valoarea competiției în care ei evoluează. Luând în calcul cele mai importante 5 campionate europene (Anglia, Spania, Germania, Italia, Franța) observăm că ei au în lot 6 jucători de Top 5, iar noi numai 5.

Selecționata Jucători în Top 5 Statut

Kosovo: Muric (Ipsich Town) titular

Am. Rrahmani (Napoli) titular

Vojvoda (Torino) titular

Musljia (Freiburg) rezervă

Zhegrova (Lille) titular

Muriqi (Mallorca) titular

România Drăgușin (Tottenham) rezervă

Rațiu (Rayo) titular

R. Marin (Cagliari) titular

Man (Parma) titular

Mihăilă (Parma) titular

785 de minute au strâns kosovarii în Top 5 până înaintea acestui weekend, în vreme ce românii au evoluat doar 534 de minute

Ei sunt în Champions League, noi nu

Un alt reper sunt competițiile europene. Din păcate, din nou nu avem reprezentanți pe tabloul principal al Ligii Campionilor. Nici individual, nici ca echipă. Kosovarii au însă, așa cum au avut și la ora precedentelor două meciuri cu ei. De data aceasta, Zhegrova, titular cu Lille, și ex-rapidistul Albion Rrahmani, care deocamdată e rezervă la Sparta Praga. Doar că a marcat la debut și, probabil, va ști să-și câștige locul de protagoniost cât de curând.

Noi punctăm în Europa League, ei în Conference

Calificarea FCSB pe tabloul principal al celei de-a doua competiții continentale ne poziționează mai bine cel puțin pe hârtie. Kosovarii nu au mai reușit să-și califice nicio echipă, așa cum au făcut-o cu Ballkani în precedentele stagiuni de EL sau Conference. Apoi, Târnovanu, Olaru și Lixandru sunt numele pe care nea Mircea le-a selectat. Alături de ei în EL îi vom mai avea pe Drăgușin cu Tottenham și pe Ianis cu Rangers. La ei am regăsit un singur nume, cel al lui Rashica, extrema turcilor de la Beșiktaș. În Conference League e cam pustiu și de o parte și de cealaltă, doar Berisha (LASK) urmând să joace în această ediție. L-am văzut la București, e bun, dar ai noștri l-au ”retrogradat” din El în CL.

Noi avem echipă

Dacă la nivel individual kosovarii au câteva individualități care au demonstrat în timp că sunt protagoniști în echipele lor de club, atunci când au venit la echipa lor reprezentativă nu au izbutit să creeze un grup. În precedentele preliminarii, spre exemplu, au ”izbutit” performanța să piardă de două ori, acasă și pe teren neutru, în fața Belarusului, o reprezentativă cotată de 9 ori !!! mai puțin decât trupa de la Priștina. Ca să nu mai spunem că acești băieți care n-au pierdut în două jocuri contra Elveției au fost în stare să remizeze pe teren propriu cu modesta echipă a Andorrei.

Spre deosebire de ei, ai noștri n-au făcut pași greșiți. Cu cei inferiori au strâns cam tot ce era de strâns, cu cei superiori au terminat măcar neînvinși. Și cu unii, și cu ceilalți, și în preliminarii, și la Euro, Edi Iordănescu a reușit să-i lege, să-I coaguleze și, în consecință, să-i facă să devină mai buni ca grup la echipa națională decât ar fi fost fiecare în parte la echipele lor de club.

Și avem și-un mare antrenor

Acum 43 de ani, ”Lucică” era o speranță. Un antrenor în care oamenii de decizie de atunci au intuit un potențial imens și au avut curajul de a-i da naționala pe mână. Astăzi, cel ajuns la respectabilul apelativ ”nea Mircea” este în primii 3 antrenori ai lumii la numărul de trofee castigate. Sir Alex Ferguson e lider detașat, cu 49 de titluri, iar Guardiola (37) abia l-a depășit în această vară. O moștenire de experiență căreia omologul său de vineri, Franco Foda, nu-i prea poate opune mare lucru.

Numit selecționer al Kosovo în urmă cu câteva luni, neamțul de 58 de ani se poate lăuda doar cu un titlu și o cupă în Austria, ambele obținute cu Sturm Graz. Iar asta în urmă cu peste un deceniu. Are însă obișnuința lucrului de acest gen, exersată tot în Austria, cu o națională pe care a calificat-o la Euro 2020 și pe care, mai apoi, a urcat-o până în optimi de finală, acolo unde viitoarea campioană euroeană, Italia, avea s-o elimine greu, abia în prelungiri.

E ceva, dar nu suficient. Unul a fost eliminat de o Italie, altul a bătut și  a eliminat o cu toată altă Italie. Cea a lui Paolo Rossi și Dino Zoff , campioana mondială din 1982, cea mai bună echipă din istoria squadrei Azzurra. Și acesta este Mircea Lucescu, actualul selecționer al României. Baftă, nea Mircea!

Please follow and like us: