Ce a făcut Rutte și nu face Iohannis pentru câștigarea

Au trecut trei luni de când președintele României și-a oficializat dorința de a-și depune candidatura la șefia NATO, iar semnalele diplomatice apărute în presa internațională ne arată că Iohannis nu a avut o strategie bine pusă la punct pentru obținerea acestui obiectiv. Favoritul pentru această funcție rămâne fostul premier olandez Mark Rutte, cu o susținere covârșitoare din partea statelor membre NATO, prin comparație cu Iohannis, care este susținut oficial doar de o singură țară, Ungaria.

A mai rămas o lună până la summitul NATO din iulie de la Washington, când aliații doresc să anunțe viitorul secretar general, iar președintele Iohannis refuză să ofere detalii despre viitoarea sa decizie. Câtă vreme cea mai înaltă funcție politică din NATO este luată prin consensul tuturor celor 32 de state membre, nu prin vot, cel mai probabil Rutte încearcă în această perioadă să obțină susținerea ultimelor state reticente, România și Ungaria, iar Iohannis să sfârșească, în urma unor negocieri diplomatice, să renunțe la propria candidatură și să anunțe susținerea României pentru Rutte.

Un blocaj din partea României al procesului decizional de a schimba secretarul general NATO ar pica prost în cadrul alianței, cu atât mai mult cu cât contextul internațional de securitate nu permite astfel de crize politice. Jens Stoltenberg deține această funcție de zece ani și numai olandezul Joseph Luns a avut un mandat mai lung (12 ani) în timpul Războiului Rece în toată istoria NATO.

Desigur, cea mai importantă întrebare pentru români pe acest subiect este de ce statele aliate îl preferă pe Rutte în locul lui Iohannis.

Din anul 1952 și până în prezent, NATO a avut 13 secretari generali. Nu există multe detalii sau informații publice din culisele negocierilor politice pentru alegerea lor, ce putem observa din sursele deschise este că nu a existat logica mulțumirii tuturor statelor membre, prin alocarea acestui post fiecărui stat membru în parte la un anumit moment istoric. Marea Britanie, Olanda și Italia sunt statele care au obținut cel mai des acest post, toate făcând parte din nucleul dur al statelor fondatoare ale alianței în anul 1949. La nivel de secretari generali adjuncți, din cei 17 pe care i-a avut alianța în toată istoria sa, 10 dintre ei au provenit din Italia.

Niciun stat membru NATO care a făcut parte, în timpul Războiului Rece, din Pactul de la Varșovia nu a reușit să obțină până în prezent postul de secretar general. În ceea ce privește România, avantajul geografic- un stat membru NATO care are o graniță lungă cu Ucraina agresată de Rusia – se pare că nu contează prea mult.

În aceste condiții, ce calități caută aliații atunci când aleg secretarul general NATO? Răspunsul pe scurt: calități de diplomat de excepție. Acesta este principalul avantaj al lui Rutte în fața lui Iohannis.

Potrivit fișei postului, secretarul general NATO are atribuții din care reiese în mod clar ideea că, fără calități excepționale de diplomat, nu ai șanse să obții vreodată acest post. El prezidează comitetele importante din NATO, acționează ca un facilitator al deciziilor, conducând și îndrumând procesul de formare a consensului și de luare a deciziilor în cadrul Alianței, deblochează unele dispute între statele membre, are rolul de asigurare a punerii în aplicare a deciziilor NATO. Secretarul general NATO este principalul purtător de cuvânt al organizației și este șef al personalului internațional. Secretarul general NATO prezidează, între altele, Grupul de planificare nucleară, Consiliul NATO-Ucraina și Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic.

Așadar, calitățile de comunicator, de dezamorsare a tensiunilor din alianță, de promovare a intereselor alianței și cele de negociator în relația NATO cu state țerțe sunt condiții obligatorii pentru obținerea acestui post. În perioada în care a deținut postul de premier, Rutte și-a câștigat reputația de lider european cu viziune pragmatică în negocierile europene. Nici pe departe perfecte din perspectiva drepturilor migranților, Rutte a intermediat deal-uri între Turcia, Tunisia și UE în chestiuni legate de migrație. Mulți consideră că abilitatea sa de a negocia acorduri și de a lucra cu oricine este nevoie să lucreze ar fi exact ceea ce are nevoie alianța, în cazul în care Donald Trump va veni la Casa Albă în ianuarie 2025. Experiența sa de actor pe scena internațională este mult mai consolidată decât a lui Iohannis.

În ceea ce privește Ucraina, Rutte a avut grijă să le arate liderilor NATO cât de dispus este să ajute această țară aflată sub invazia rusă.

Dacă președintele Iohannis a făcut o vizită de o zi la Kiev, în anul 2022, împreună cu liderii Germaniei, Franței și Italiei, Rutte a vizitat Ucraina de cinci ori de la izbucnirea războiului la scară largă.

Ultima vizită lui a fost în martie 2024, chiar în perioada în care își face campanie pentru șefia NATO, catalogată drept una „simbolică” de către președintele Zelenski, pentru că Rutte a mers chiar în zona frontului de luptă, în Harkov, unul dintre locurile devastate de forțele ruse. Tot atunci, fostul premier olandez a semnat un acord de securitate cu Zelenski pentru 10 ani și a promis 250 milioane de euro pentru a cumpăra muniția de care au nevoie trupele ucrainene.

În acest timp în care Rutte arată lumii că reușește să gestioneze bine relația cu Ucraina, Iohannis se află în expectativă dacă România va oferi sau nu Ucrainei o baterie Patriot și nici nu se grăbește să tranșeze decizia în CSAT. Semnalele publice de până acum arată că nici pentru acest post mult râvnit, Iohannis nu reușește să iasă din lentoarea care îl caracterizează și nu întreprinde nimic spectaculos ca să câștige simpatia aliaților. Or, acest tip de reacții întârziate nici pe departe nu ar putea fi permis la comanda NATO.

Mai mult, speculațiile că Iohannis s-ar fi înscris în cursa NATO ca să obțină poate mai ușor o funcție politică importantă în UE nu pot fi susținute de fapte. Nu numai că nu există o astfel de practică, dar cele două instituții funcționează după o logică și interese profund diferite. Dacă alianța militară este caracterizată de consens, pentru funcțiile de top din instituțiile europene există o reală competiție politică. Strategia președintelui Iohannis pentru a obține un post important la nivel internațional începe să miroasă a amatorism.

Prin retragerea candidaturii la NATO și susținerea lui Rutte pentru acest post, Iohannis ar putea eventual negocia o susținere mai puternică a Olandei pentru intrarea totală a României în zona Schengen, dar acest tip de aranjament nu îl va mai avantaja ca personaj politic după anul 2024. În această vară vom vedea dacă Iohannis va mai exista ca lider sau va intra în irelevanță totală odată cu terminarea mandatului de președinte.