(22) „Duşmanul comun absentează şi atunci găsim duşmanul în noi înşine”
<Dragă Gheorghe Schwartz, era cât pe aici să faci parte din nomenclaturiştii la zi ai tranziţiei. Ba chiar ai cochetat nu numai cu ideea, ci şi cu o deplasare la Bonn, dacă nu mă înşel. Şi deodată, abandonul. De ce?
N-am cochetat nici o clipă cu nomenclaturiştii, însă credeam că pot să fac ceva ce mi-am dorit să fac toată viaţa. A trebuit să-mi dau seama că trăim în nişte condiţii în care ceea ce speram eu nu se poate realiza. Ar fi fost o trădare faţă de mine să nu încerc să fac ceea ce atâta timp am dorit să realizez. Nu m-am simţit niciodată nomenclaturist. Am plecat cu fruntea sus de acolo. Şi chiar cred că aş fi putut realiza foarte multe lucruri bune pentru că mi se pare că trăim o perioadă în care nu trebuie să existe deşert. Trebuie construit ceva după cutremurul care a fost şi mă cam enervează cei care-i acuză pe cei care au încercat să facă ceva. Eu cred că am încercat să fac ceva. Nu mă laud.
<Din cei doisprezece scriitori propuşi pentru diplomaţie au rămas şase care au plecat în cele patru zări. Între timp, cred, că au mai rămas doi-trei. De ce crezi că ei nu au plecat încă de la ambasade?
Sin şi cu Andrei Ionescu au plecat din aceleaşi motive, cred, motive pentru care am plecat şi eu, făcând însă precizarea că eu am fost dat afară. La mine mai există o explicaţie: am fost trimis de la început de ochii lumii, pentru că odată cu mine a fost deja trimis înlocuitorul. Deci, pe mine nu au avut în nici o clipă intenţia de a mă păstra acolo. Şi trebuia să fiu cretin să nu-mi dau seama din prima clipă de treaba asta. Dar eu speram că va fi timp destul de lung pentru a realiza ceea ce am început. N-a fost să fie aşa şi pierderea este cel puţin reciprocă. Ceilalţi trei erau foarte izolaţi acolo, nu am mai vorbit cu ei de atunci, habar n-am ce fac. Uricaru a venit din Grecia, a plecat la Roma apoi. Fiecare om are dreptul de a-şi aranja singur viaţa. Nu am nici un comentariu la treaba asta.
<S-a făcut mare vâlvă şi când au plecat şi când s-au întors scriitorii, în şi din diplomaţie. Merită ca scriitorul român să fie şi diplomat? Pe cine vezi aici?
Aici, în ce sens?
<Adică în diplomaţie.
În primul rând, nu cred că s-a făcut destulă vâlvă. Pentru că trebuia să se facă mult mai multă vâlvă în legătură cu acest eşec de paradă al puterii actuale, care a încercat categoric să ia ochii lumii cu trimiterea noastră în străinătate. Când n-a mai fost nevoie de noi, am fost daţi la o parte. Cred că este preferabil să fie un om de cultură pe un post de ataşat sau consilier cultural, decât un fost inginer constructor care avea diploma de inginer constructor şi făcea cu totul altceva. Deci eu zic că este datoria noastră să încercăm să facem acolo ceva. Cred că diplomaţi-scriitori n-or să fie niciodată, pentru că suntem caractere incomode, însă putem să creăm o fascinaţie faţă de diasporă şi nu numai faţă de diasporă, faţă de partenerii cu care lucrăm. După ce am fost eu retras de la Bonn, au apărut nişte ecouri în Germania care afirmă ceea ce am spus. Cred că a fost o mişcare foarte prost chibzuită trimiterea şi retragerea mea. Era mult mai înţelept din partea puterii să nu se încurce cu mine,
<Vrei să spui că n-ai renunţat la scris? De ce? Când alţii au făcut-o?
Pentru că n-am putut. Dacă aş fi putut, cu dragă inimă aş fi renunţat imediat la scris sau nici nu m-aş fi reapucat de scris. Însă scriu la fel de mult ca înainte, poate chiar mai mult şi cu mai mare disperare, mai ales că în clipa asta, cu toate că am avut şansa să scot două cărţi după ’89, am vreo şapte cărţi acasă pe care nici nu mai încerc să le dau unei edituri, din decenţă. Din decenţă vorbesc cu un editor care este obligat să-şi bată capul pentru 500 – 600 de pagini cât are un roman de-al meu. Eu îmi câştig pâinea făcând tot felul de servicii, exact ca înainte de ’89. Viaţa mea s-a schimbat prea puţin. Încerc să fac şi alte lucruri, mă adaptez la inflaţie, dar scrisul rămâne ceea ce a fost.
<Crezi că vei mai fi competitiv, când Sandra Brown e icoana culturală a unor cititori?
Asta e o chestiune de timp. Adică putem face un calcul foarte simplu. Întotdeauna a existat o Sandra Brown. Ea a avut, să zicem, la un moment-dat, o sută de mii de cititori, iar scriitorul bun a avut numai zece. Peste un an ea a avut nouăzeci de mii de cititori, scriitorul a avut tot zece. Dacă adunăm, peste timp, scriitorul bun are mai mulţi cititori decât Sandra Brown. Dacă ai încredere în timp, Sandra Brown nu e o concurenţă pentru tine, dar face parte din economia de piaţă şi trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Mi se pare total incorect să ne revoltăm că apar asemenea cărţi. Dacă se cumpără, foarte bine că apar.
<Deci, înţeleg că ai scris între timp. Cine te-a mai luat în seamă, ce ecouri ai avut? Şi câţi bani ai câştigat?
Păi, din banii câştigaţi cred că aş putea să fac un drum Bucureşti – Arad şi înapoi, dar nu cu vagon de dormit. În seamă nu m-a prea luat nimeni, dar este altceva decât înainte. Înainte de ’89 era mai bine să am o cronică în plus, acum scriu efectiv din convingerea că trebuie să scriu. Nu mai ştiu pe mormântul cărui scriitor e inserat faptul că n-a fost academician. Eu din viaţă aş scrie pe mormântul meu că nici măcar n-am luat premiul Uniunii Scriitorilor[1]. Nu vreau să spun cu asta că sunt fericit că este aşa. În primul rând, mă deranjează faptul că ierarhiile dinainte de ’89 sunt perfect valabile şi astăzi, că acele noi încercări de ierarhizare care au apărut sunt la fel de închise. Adevăratele cărţi pentru o aşezare normală a literaturii nu apar. Cea mai scandaloasă încercare de restaurare este la TVR. Sunt mediatizaţi exact cei care rămân campionii restauraţiei, cu o complicitate şi cu o persuasiune absolut dirijată. În sfârşit, mă deranjează că la ora actuală toată această mişcare literară este mai nebună decât celelalte sectoare ale vieţii, pentru că duşmanul comun absentează şi atunci găsim în noi înşine duşmanul.
<Învaţă-mă şi pe mine ce să fac. Sunt într-o cumpănă. Să rămân sărac şi cinstit la revista Luceafărul sau să devin consilier a lui Dumitraşcu, dacă acesta mă va solicita într-o zi?
Sincer să fiu, nu cred că te va solicita într-o zi Dumitraşcu. Dar dacă te solicită, cred că ar fi o experienţă atât de nemaipomenită, încât ar merita să accepţi măcar pentru o zi. După aceea ai putea scrie romane întregi. Eu n-am avut şansa să fiu solicitat de Dumitraşcu, chit că am fost consilierul altor atâţi Dumitraşci, încât experienţa a fost colosală.
<Mai vrei să spui ceva? Ceva special.
Uite o întrebare, ţi-o sugerez ţie. Sunt la o vârstă, în jur de cinzeci de ani. Suntem la o vârstă când precedentele generaţii de scriitori au ajuns la nişte poziţii de stabilitate, nu numai economică, nişte genii în viaţă. Suntem singura generaţie care nu are acest privilegiu şi vina este a noastră, în măsura în care n-am ştiut să facem managementul necesar. Dar vina este, în primul rând, a criticii literare, care a ignorat pur şi simplu această generaţie. Ea, critica, a făcut tot felul de diversiuni, împărţindu-ne pe generaţii şi aruncând alte generaţii înaintea noastră tocmai ca să nu atentăm la poziţiile lor. Şi, în ultimă instanţă, cred că tot ceea ce se întâmplă acum va fi privit cu foarte multă uimire de către urmaşii noştri pentru că este de neînţeles ceea ce s-a întâmplat cu noi. Am devenit tot mai puţini, poate cei mai puţini care au rămas înscrişi pentru că am fost loviţi sistematic, nu numai de duşmanii noştri.
(Marius Tupan, Luceafărul, 22 iunie, 1994.)
[1] Între timp, l-am luat, şi nu numai o dată, ceea ce nu schimbă datele problemei. La fel cum, tot între timp, ierarhiile s-au schimbat şi ele. Ceea ce de asemenea nu schimbă datele problemei.
The post Ce am spus (22) appeared first on Cotidianul RO.
