În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024
Parcă a fost mai simplu cu „robotul umblător” între mine și paznic, decât cu Roșcovanul plasat între noi. Roșcovanul se bagă în vorbă exact când nu trebuie. Așa că, măcar pentru câteva ore sau câteva zile sau luni (marșul, fiind continuu, anulează unitățile convenționale ale timpului), măcar pentru o vreme, nu mă mai adresez paznicului nici prin cuvinte, nici prin semne. N-am de unde să știu cum ar reacționa intrusul dacă ar pătrunde în relația dintre omul din coloană de lângă el și un paznic. Când ni se reamintește de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, prefer să spun ceva vecinului din șir, decât paznicului. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, n-a trebuit să-mi programez comportamentul, n-a trebuit să-mi spun la ce este prudent să mă abțin și, dimpotrivă, ce este bine să fac pentru a nu mă pomeni mai târziu că am ratat cine știe ce oportunitate. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, totul a fost foarte simplu, atât de simplu încât n-a trebuit să mă supraveghez nicio clipă. Mergeam, păstram ritmul, ținând pasul puteam să și ațipesc. (Să dormi mergând a fost unul dintre primele lucruri învățate de când am sosit în Convoi. Să dormi mergând este o condiție esențială pentru a scăpa de gânduri, pentru a-ți regenera energia, pentru a nu te plictisi. Când s-a emis Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”, unul dintre argumentele puternice a fost că în liniște oamenii sunt tentați să închidă ochii, să adoarmă și să beneficieze de toate avantajele somnului în timpul mersului. Printre cele mai dificile momente pe care a trebuit să le învingă colonelul inițiator al propunerii noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a fost tocmai faptul că abolind tăcerea, dispar și avantajele conținute de aceasta. Cum întotdeauna, trebuie să cântărești cu luare aminte alternativele, ce avantaje noi sunt mai importante față de avantajele la care renunți, Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a avut câștig de cauză în fața Ordinului nr. 00347568549, „Tăcere!”.)
Să „vorbești în anumite condiții specifice!”, atâta vreme cât nu au fost elaborate anexele privitoare circumscrise la „condițiile specifice”, nu te obligă la un anumit dialog, dar nu te obligă nici măcar să vorbești cât poți spune că nu te regăsești în „condițiile specifice”. Cu ochii spre stânga, fără a-mi lăsa privirea să se oprească nici la vecinul roșcovan, nici la paznicul înarmat, sunt tot mai interesat de peisajul prin care „șarpele Onkalo” se insinuează în ritmul ordonat. (Însă după cuvântul de origine finlandeză, la fel de neașteptat îmi revine în memorie și cuvântul „Uroborus”. De ce? Poate fiindcă am repetat de atâtea ori când a fost cazul și când nu a fost cazul „șarpele Onkalo” – ori numai „șarpele”- se reface legătura uitată „șarpele Uroborus”. „Onkolo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkolo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkolo” și „Șarpele Uroborus” mă obsedează, îmi dansează liber prin creier, fără a avea nicio legătură cu nimic din ceea ce tocmai văd sau aud. Pe urmă, cele două devin una „Șarpele Uroborus din Onkolo”. „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. E ca bătaia tic-tac a unui pendul. Nici nu-l mai iau în seamă – „Șarpele Uroborus din Onkolo”.
Admirând peisajul, nefiind deranjat de vorbele ce cad în „condiții specifice” tot mai rar, mai trântind câte un „Șarpele Uroborus din Onkolo”, sesizez că uneori un pâlc de copaci ori un canton părăsit îmi aduc aminte de lucruri de mult uitate. Lucrul acesta se petrece fără a-l putea eu controla. Degeaba mă străduiesc ca, insistând asupra unei clădiri, să reînvii o altă clădire dintre cele unde am fost cândva și cu acea clădire să regăsesc și oamenii care au populat-o, și relațiile mele, ale lui Costi (?), cu acei oameni. Când mă încăpățânez să reînnod acele frânturi în scene concrete, piesele de puzzle regăsite refuză să se lase îmbinate. Și chiar de încerc desene mai simple, de pildă, doar să recunosc o casă din memorie, trecând pe lângă o casă de lângă șosea, nici atunci nu izbutesc să văd în clădirea aceea altceva decât clădirea aceea. În schimb, altădată, privind la ce îmi oferă peisajul fără să încerc să-mi amintească ceva, câteodată un tufiș sau un gard mă duce înapoi într-un loc cunoscut. Uneori acel loc nu mai revine multă vreme, alteori da. Cu cât revine mai des, cu atât își scoate la vedere mai multe amănunte, contrastele dintre culori devin mai evidente, contururile mai pregnante. Din tablouri șterse, apar imagini în trei dimensiuni. Dacă amintirea se repetă, dacă o las să se dezvolte după legile (capriciile) ei, ajunge uneori ca tabloul să fie însoțit și de sunete. (Dar aceasta constituie o capcană. Când amintirea devine atât de vie, nu mă mai pot abține și încerc să-mi forțez memoria, căutând să aduc în față și pe cel al cărui glas am reușit să-l aud. Doar că atunci întreaga amintire, întregul tablou se stinge încet – încet până ce dispare cu totul. Când am ajuns să și aud pe lângă ce mi se pare că revăd, totul se transformă într-o altă viziune și mă pomenesc legat de catarg cu sirenele înconjurându-mă și râzând de mine. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, am tot timpul din lume pentru a căuta cum de a nimerit scena cu Ulise și sirenele peste tabloul atât de greu descoperit, acoperindu-l? Până la urmă, după ce-mi trece supărarea și pot raționa lucid, realizez că scena mitologică venită parcă de niciunde constituie o victorie: și ea a apărut din memoria pierdută. Și îmi simt memoria palpitând.)
7.
– Ce tot repeți cuvintele acelea? mă întreabă Roșcatul. Ce vrei să-mi spui cu ele?
– Care cuvinte?
– „Șarpele Uroborus din Onkolo”.
Sunt uimit că vecinul din dreapta, cu toată înfățișarea lui de băiat de la țară, a repetat corect cuvintele pe care a recunoscut că nu le-a înțeles. Probabil pentru că le-a auzit de atâtea ori, i s-au impregnat și lui în urechi. Eu nu le-am rostit cu un scop anume, dar cum să-i explic vlăjganului de ce le-am tot spus cu voce tare, chiar fără să mă gândesc la ele? Că le-am dat drumul să bântuie singure doar ca să emit și eu cuvinte conform noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”.
– Ce-i cu șarpele ăla? găsește Roșcovanul „condițiile specifice” pentru a repeta întrebarea.
Asta mă face să-mi spun că, înainte de a-i răspunde, ar trebui și eu să mă lămuresc de ce mi se tot zbenguie prin cap tocmai aceste cuvinte. „Onkolo” este o adâncitură în piatră ori în pământ care nu-și trădează sfârșitul. Nici măcar nu e sigur că se termină undeva. Cum eu nu pot vedea coada convoiului, mi s-a ivit de cine știe de unde, din ce amintiri uitate și păstrate doar în subconștient, asemănarea cu intrarea în neant. Bună metaforă, îmi spun mulțumit.
– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea.
Șarpele? Păi, în privința șarpelui, lucrurile sunt mult mai simple: rândul parcă nesfârșit e firesc să-mi evoce un șarpe. Iar Uroborus… Nu știu…, nu-mi amintesc ce-i cu acel „Uroborus”.
– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul din dreapta întrebarea. Însă e evident că nu-l interesează răspunsul și că doar îngână mereu aceleași cuvinte, la fel cum am repetat și eu mecanic „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Se întâmplă des ca, tot mărșăluind de atât timp umăr lângă umăr, să preluăm unul de la altul obiceiuri, ticuri sau chiar boli.
Netrebuind să găsesc un răspuns Roșcovanului, pot să-mi continui gândul. O zi, două zile, până ce văd că paznicul îmi desenează cu degetele în aer un cerc. Paznicul are, ca toți angajații, zile de repaus și chiar și concedii. Pentru cât lipsește este înlocuit cu alt paznic, iar el rămâne în contact cu lumea din afara Convoiului. O fi fost și el curios de ce repet eu mereu „Șarpele Uroborus”. S-o fi documentat și a aflat că este vorba despre șarpele care se încolăcește și își înghite coada. De aceea îmi desenează paznicul cu degetele în aer un cerc?
Mă simt prins în acel cerc, dar paznicul vede altfel lucrurile: Uroborus nu ține prins Convoiul, ci, chiar dimpotrivă, îl apără, asemenea unui zid de cetate, de orice posibil atacator. Înseamnă, îmi spun, coada șarpelui aflată adânc în grotă sapă o ieșire în partea cealaltă. Iar noi, tot urmând drumurile sinuoase, mereu cotite, vom merge până ce ofițerul călare din fruntea convoiului va întâlni coada șarpelui și va deveni una cu ea. Noi nu vom fi prinși în mijlocul cercului, noi vom fi chiar cercul. Cercul învârtindu-se la nesfârșit.
– Ce-i cu șarpele ăla? repetă Roșcovanul.
– Nu-ți fie frică, îi spun, e un șarpe bun.
Am dreptate, pe Roșcovan nu-l interesează răspunsul, el repetă mecanic „Ce-i cu șarpele ăla?”. Și repetă iar și iar, de parcă nici n-ar fi auzit ce i-am spus. Până ce paznicului aflat chiar lângă el îi ajunge și îi atrage atenția că a depășit „Condițiile specifice din Ordinul 00347948372 Vorbiți”. Roșcovanul tace și acum, având o explicație, nici eu nu mai repet ca un papagal „Șarpele Uroborus din Onkolo”. Acum merg și tac și eu.
Gândul îmi fuge la altceva. Altceva ce începe să mă obsedeze. Paznicul a fost învoit de sărbători și în locul lui, la dreapta Roșcovanului a venit altcineva. Timp de patru zile – din timpul nesfârșit – paznicul meu a lipsit. Firava legătură stabilită mi-a apărut mult mai importantă decât am conștientizat-o până atunci. Când, în sfârșit, a revenit, am resimțit un sentiment pe care l-am uitat odată cu intrarea în Convoi, o emoție de parcă s-ar fi reîntors o rudă dragă. Dar, totodată, am realizat și că paznicul meu ar fi putut foarte bine să revină alături de alt șir, mai în față ori mai în spatele șarpelui. Din clipa aceea, îl numesc pe paznicul meu „Paznicul” și sunt neliniștit în fiecare dimineață la realinierea Convoiul dacă Paznicul se repoziționează lângă Roșcovan sau vine altcineva în locul lui. E o adevărată minune că au trecut atâtea weekend-uri peste noi, atâtea sărbători legale, atâtea concedii ale angajaților și Paznicul a revenit întotdeauna în același loc, adică lângă noi. Dar va reveni și data viitoare?
(Paznicul meu a revenit mereu lângă șirul meu. Și a trebuit să mai treacă o vreme până să înțeleg de ce a revenit de fiecare dată alături de Roșcovan. Și de ce a apărut lângă mine Roșcovanul. Și de ce a apărut lângă mine vecinul din partea cealaltă.)
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul. Pe lângă toate, am primit și căști prin care puteam asculta în timpul marșului muzică. Poți alege genul preferat și chiar și melodia, interpretul sau formația. Ajunge să-ți dorești înregistrarea dorită. I-am pus la încercare și am solicitat piese simfonice mai puțin cunoscute. Rezultatul a fost pozitiv. Ceea ce mi-a stârnit și admirație, dar mi-a pus și întrebări: cum, naiba, știu ei ce muzică vreau eu să ascult într-un anumit moment? Singura explicație la modul cum îmi citesc gândurile este că mi s-a implantat un cip în creier. Doar știri din lumea din afara șarpelui nu ni se oferă. Deloc! Ascult muzica cerută și merg în ritmul Convoiului, stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul.
The post CONVOIUL (6) appeared first on Cotidianul RO.
