Cum se vede performanța României de la EURO 2024 prin ochii noii generații de suporteri: „Au reușit ce nu au putut în 24 de ani cei pe care îi ‘plângem’“

Echipa națională a României a reușit performanța de a mai scoate în stradă o generație nouă, tânără, neobișnuită cu gustul lacrimilor dulci de fericire. O generație care nu a ieșit în stradă decât pentru a combate decizii politice, pentru greve sau pentru a-și striga oful.

„Fotbalul nu poate fi niciodată simplu dacă îți pasă de el“

Personal, am făcut ochi pentru fotbal în urmă cu aproape 20 de ani, pe vremea când mica mea echipă locală promova în al doilea eșalon, Dunărea Giurgiu. Cu ochii mari, cu întrebări despre
reguli, învățând jucătorii, tata îmi deschidea calea spre un fenomen care părea simplu de înțeles, dar e simplu doar dacă nu îți pasă.

Am putut vedea declinul performanțelor naționalei cu ochii mei, cum numele mari dispar fad din lumina reflectoarelor și apar noi licurici gata să ne ofere lumină. Totul într-un fotbal în care
poleim cu aur jucători din Curacao sau Madagascar, transformați în vedete de SuperLiga deja din aeroport, chiar la sosire. Mi-a fost greu să văd cum Marica s-a retras măcinat de accidentări, cum
Mutu s-a întors cu fast la Târgu Mureș, dar a eșuat, cum Chivu s-a retras la doar 33 de ani.

Dar am trecut peste, mi-am pus speranțele într-un Sânmârtean explodat târziu, un Budescu magic, un Keșeru care demola Pandurii sau un Chiricheș care lua calea Angliei. În fond, și eu am
fost vinovat pentru declinul naționalei, la fel ca voi toți, cei care ați dorit mai mult de la ei, deși ne-am uitat datoria de suporteri.

De ce sunt datori jucătorii să ne facă să visăm, dacă noi ne-am pierdut visele?

Să fim sinceri, câți dintre noi am mai ieși pe un maidan să jucăm fotbal? Când ați lovit ultima oară o piatră de pe stradă cu piciorul? Câți v-ați gândit ce înseamnă o carieră de fotbalist, departe de ideea prea fantastică? Câți am fi în stare să ne vedem familiile cu “porția”? Cât timp ați putea să munciți fiind criticați zilnic de oameni pe care nu îi cunoașteți și nu vă cunosc sacrificiile? Când v-ați făcut analizele ultima oară, deși ei dau probe aproape săptămânal la anti-doping?

Ei bine, băieții din națională au făcut-o. O fac de la vârste fragede și nu s-au oprit, deși trăim intr-o țară unde obstacolele sunt uneori prea mari pentru a mai visa, dar pentru a le îndeplini..
Poate că nu avem nevoie de lovituri libere ca ale lui Niculescu, de driblinguri succesive ca ale lui Hagi, de un killer în fața porții ca Adrian Ilie sau de un stâlp ca Belodedici. Poate că uneori ceea ce ne place nu e ceea ce avem nevoie. Poate că avem nevoie de plămânii și sprinturile lui Rațiu, care pot fi complet nespectaculoase uneori. Poate avem nevoie de stângăcia lui Pușcaș, de poate-prea-multa modestie a lui Niță, de “plânsetele” lui Alibec, de “figurile” lui Coman sau de un Ianis, nu de un Hagi.

O singură întrebare trebuie pusă: „De ce?“

De ce? Pentru că ei au învățat să se accepte așa cum sunt și să lucreze cu ce au. Împreună au reușit să își facă un grup plin de “defecte” care sunt acoperite cu ceea ce are celălalt mai bun. Alții nu avem, așa cum spunea Mihăilă, dar ei au crezut în șansa lor neștirbită de o opinie publică prea dură uneori.

De ce e nevoie să fie judecați? Nu am contribuit real la succesul niciunuia dintre ei, ci doar i-am privit crescând, eșuând, reușind, totul doar din fața unui telefon sau televizor, a unui ziar, sau
dintr-o tribună rece, unde poți vedea doar un act live, fără să știi ce e în spate.

De ce simte Răzvan Marin să își ceară scuze suporterilor că nu i-a făcut fericiți? Ba ne-au făcut, mai mult decât speram. De ce simte Stanciu să se uite în gol spre tribunele pline de tricouri galbene? Deși suporterii strigau “România, România”. De ce niciun “tricolor” nu a venit în față să spună: “Am reușit, am depășit așteptările”? Pentru că sunt comparați prea des cu performanțe de când ei poate nici nu erau născuți sau conștienți.

Condamnați de la naștere, liberi după ce și-au ispășit „pedeapsa“

Băieții nu sunt vinovați că s-au născut într-o generație care a succedat o generație care a succedat o altă generație triumfătoare. Știam cu toții că trăim un declin, dar câți credem că e doar o tranziție, doar un somn de odihnă al unui viitor gigant al fotbalului european sau o simplă perioadă mai proastă?

Niște simpli băieți din România au egalat o performanță de acum 24 de ani. Merită puși pe piedestalul generației EURO 2000? Da, bineînțeles. De ce? Pentru că ei au reușit ce nu au putut în
24 de ani cei pe care îi “plângem”, poate uneori cu lacrimi prea mari, prea nostalgice. Fotbalul s-a schimbat și nu vom ști niciodată ce ar fi făcut “ei” astăzi, deși îi privim romanticizat. În fond, am trăit o poveste poate pe care o meritam sau nu.

Sperăm ca generațiile viitoare să nu fie comparate prea des cu Drăgușin & Co. și să îi lăsăm să își formeze propriul nume, propriul grup, propriile idei despre ce înseamnă să porți “tricolorul” pe/în piept, privind tribunele cum se schimbă de la meci la meci.

E prea devreme pentru a fi sus, dar prea târziu pentru a fi jos

E poate prea devreme să îi punem pe băieții lui Edi Iordănescu pe piedestal? Poate. Dar vor fi sigur în cărțile de istorie? Sigur că da, au setat un nou standard, care depinde doar de ei să
rămână o limită sau un punct de plecare pentru viitor.

În final, în calitate de suporter, spun sincer: mulțumesc tuturor celor 26 de jucători, lui Edi Iordănescu și staff-ului lui, tuturor oamenilor care au avut cel mai mic merit direct al peformanței naționalei. Veți rămâne în istorie, care din păcate nu se scrie acum. S-ar scrie prea la cald, cu ideea că puteam mai mult. Dar nu va faceți griji, peste 20 de ani vor avea grijă să vă portretizeze frumos.