În comunism, trăiam adesea un acut sentiment de singurătate. Singurul loc în care acesta se atenua era bucătăria. ”Societatea civilă” nu dispăruse, dar se atomizase și trăia mutată în bucătărie. Acolo mă întîlneam, în apartamentul de bloc al părinților mei, cu doi-trei prieteni (cel mai des, cu Caius Dobrescu și Andrei Bodiu) și discutam pînă la disperare despre lipsa noastră de șansă și perspectivă. Multe dintre ele au fost rezumate de Andrei, la un moment dat, într-o propoziție care mi-a rămas de atunci întipărită în minte ca un cui înroșit: ”noi aici suntem cu un picior în Balcani și cu celălalt în groapă”. Atunci, la mijlocul anilor ’80, bucătăria devenise o agora, nu din teama de interceptările Securității, ci pentru că era singurul loc în care era întodeauna mai cald și părea mai bine, plutea un îmbietor miros de hrană – oricare ar fi fost ea. Acolo aveam confortul unui sentiment de acasă, mai pregnant decît oriunde altundeva și devenise spațiul cel mai primitor al casei și chiar al lumii întregi.
Am avut în aceste zile sentimentul acut al dispariției unei lumi. A neantizării ei, ca și cum n-ar fi fost. Poate am îmbătrînit, dar în această lume globalizată și puternic interconectată, mă simt chiar mai singur decît atunci. Motivele s-au adunat în timp, dar a existat un moment de declic al acestei stări. E vorba de o imagine, aceea care a făcut deja înconjurul internetului, cu lector doctor Andrei Nae, de la Universitatea din București. S-a prezentat în comisia de admitere, în fața viitorilor săi studenți de la Facultatea de Litere înarmat cu o naturalețe dezarmantă, îmbrăcat în femeie, cu pălărie și tot restul. Ținuta lui de acum l-ar fi dus, în urmă cu trei decenii, chiar și în libertatea haotică de după căderea comunismului, direct la balamuc. Înainte de ’89 nici nu s-ar fi pus problema – ar fi ajuns direct la închisoare. Dar nu despre libertatea unei opțiuni sexuale, de gen sau vestimentare este vorba aici, nici despre gustul îndoielnic în alegerea ținutei (apropos, i-ați văzut sandalele? În ele, tălpile picioarelor, măsura cel puțin 41, nu pot cu niciun chip ascunde descendența familiei Nae, ca a doua sau a treia ”generație în pantofi”, din care tînărul lector a sărit deja în fustă și sandale).
Aceasta este imaginea progresului. El pare că a luat-o înaintea minții omenești, cu o viteză în fața căreia nu te poți declara decît biruit. Nu numai de progres în sine, dar și de sistemul în care el s-a coagulat și funcționează și a valorilor pe care le promovează. Domnul (sau doamna) lector Nae predă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universității București cursul de masterat „Jocurile video şi identitatea culturală“ şi cursul opţional „Introducere în studiul jocurilor video ca medii narative“, pe lângă seminare de practica limbii engleze şi literatură americană. Dar ceea ce mi-a atars atenția e că din 2019 este directorul proiectului de cercetare „Discurs colonial în jocurile video“ finanţat de UEFISCDI, adică Unitatea Executivă pentru Finantarea Învătămantului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării, ”instituție publică in subordonarea Ministerului Educației și al Cercetării”, care acodă granturi pe proiecte. Mi-am reamintit că în acel an am aplicat, alături de specialiști de la Insitututul de Arheologie ”Vasile Pârvan” și Insitututul de Medicină ”Mina Minovici” la același UEFISCDI, cu un proiect de cercetare interdisciplinară pentru a pune la punct proceduri specific de identificare a morților din gropile comune ale comunismului. Proiectul nostru a picat. A cîștigat în schimb, între alții, domnul (doamna) Nae, cu analiza ”corectitudinii politice” a jocurilor video.
Așa e lumea în care trăim. Nici măcar în politică lucrurile nu stau mai bine. Cultura corporatistă a pătruns și acolo, iar ravagiile ei nivelatoare și progresiste s-au întins asupra întregii lumi. Ca să nu mai vorbesc nici de ceea ce s-a întîmplat la noi – lasă că n-am cîștigat proiectul de la UEFISCDI, dar guvernul liberal a decis să renunțe din 2020 cu totul, dar absolut DE TOT, la finanțarea oricărei cercetări privind crimele comunismului și gropile comune lăsate în urmă de acesta. Toată lumea a ajuns, în cele din urmă, la vorbele lui Adrian Năstase și Ion Iliescu, cînd venea vorba de comunism: ia să nu ne mai uităm noi atîta în urmă, viitorul e cel care contează. Așa e. Viitorul are fustă scurtă și sandale.
Vorbeam de politică. Treptat, și aici scara de valori și-a rupt treptele de mai multă vreme. Nu mai există, de fapt, un leadership nici la nivel mondial – el s-a conservat, strategic și tradițional, doar acolo unde istoria și ”progresul” nu au pătruns, sau au pătruns prea puțin: în sisteme totalitare, sau cu reflexe totalitare. Dictatorii sînt, că vrem sau nu, oameni de stat, ca produse ale unui sistem totalitar în care ”selecția naturală” a cadrelor funcționează fără cruțare. Cine sunt, de fapt, liderii lumii, ca adevărați oameni de stat, nu politicieni, ceea ce e cu totul altceva? Îmi pare rău să o spun, dar aceștia sînt mai degrabă reprezentanții paradigmei răului, pe numele lor, Putin sau Xi. În lumea ”democratică”, oameni de stat sînt autoritarii Erdogan, Orban, Netanyahu. În rest, avem de-a face numai cu ”produse” politice, un fel de surogate, de la Ursula și pînă la Kamala, de la Borell și pînă la Trump. Ei au crescut, au fost propulsați într-un sistem politic corporatist și dezideologizat, unde Stînga-Dreapta se confundă într-o gesticulație care și-a pierdut sensul și urmărește numai cucerirea publicului-votant. Și toată politica s-a mutat, de cam un deceniu încoace, cu un pas mai la stînga. Ce e acum ”fascist” era înainte centru-dreapta, iar ce e ”stînga” a ajuns un soi de troțkism anarhist, în care Șoșoacă se întîlnește cu skin-heads.
Politica nu mai este, de cîteva decenii, decît o opțiune ”de gust”, de ambalaj și a devenit, la rîndul ei, un produs corporatist. Ca întreaga lume. În anii ’50, un teoretician politic, Pitirim Sorokin, transfug dintr-o familie de ruși albi, emitea o teorie a ”convergenței sistemelor”, vorbind de faptul că socialismul va adopta reforme capitaliste, din nevoia de supraviețuire economică, iar capitalismul se va ”marxiza”, astfel încît cele două ”blocuri” vor sfîrși prin a se uni. L-au pus la zid și unii, și alții – americanii, ca pe un posibil ”agent de infuență” sovietic, sovieticii ca pe un imperialist, care neagă rolul ”luptei de clasă” a proletariatului și al revoluției mondiale, singurele care vor distruge regimul burghez. Sorokin a avut dreptate, într-o privință – în ceea ce s-a întîmplat în lumea ”capitalistă”, care, semnalizînd la dreapta, a luat-o de fapt foarte puternic spre stînga – e de ajuns să-și arunce fiecare un ochi pe ceea ce se întîmplă în universitățile americane – căci la noi, domnul/doamna lector Nae e doar o floricică. În rest, sistemul comunist a ajuns într-un colaps ideologic care a dus la prăbușirea URSS și a sateliților săi, trecînd abia apoi la ”rețeta de succes” a ”privatizării comunismului”, prin care am trecut și noi. În acest proces, blocul comunist a suferit pierderi teritoriale serioase, pe care acum, cu ajutorul unor aliați antioccidentali precum Iranul sau Yemenul, încearcă să le recupereze, prin conflicte zonale deschise sau și, mult mai subtil și mai productiv, prin susținerea tacită a unui război pe care civilizația din vest îl poartă cu sine și cu propriile valori tradiționale, în numele ”progresismului”, al ”ecosistemului” și al altor griji pentru ”generațiile viitoare”, în timp ce, mult mai pragmatici, rușii cuceresc teritorii, iar chinezii piețe, în ciorovăiala generală occidentală – între americani și europeni, între americani și americani.
Invitat în 2023, pentru a cincea și ultima oară, să prezinte premiile de la ”Globul de Aur”, stand-upper-ul britanic Ricky Gervais i-a luat peste picior într-un mod necruțător pe actorii de la Hollywood, ei înșiși niște produse ale acestei lumi și promotori ai unui ”progresism” fără cap și fără coadă, acuzîndu-i în față că n-ar fi altceva decît niște ignoranți rupți de realitate, ”cu mai puțină școală chiar decît Greta Thünberg” și niște ipocriți, ”prieteni, în vremea gloriei sale, cu Jefferey Epstein. Care a fost reacția? Au rîs. Toți. Niciunul n-a sărit să-i ceară să o tulească de pe scenă. Au tăcut și au înghițit, pentru că nu-l puteau contrazice și nu toți sînt chiar proști. Dar sînt plătiți să fie, dacă li se cere. Așa e progresismul. Aceasta e disciplina corporatistă, funcțională mai ales la Hollywood, între ale cărei produse de lux s-a numărat și Harvey Weinstein.
Lumea politică nu se diferențiază față de aceasta a actorilor și tocmai din acest motiv asistăm la un fenomen după părerea mea absolut îngrijorător: la dispariția oamenilor de stat, în accepția lor clasică. Oricîte eforturi ar face chiar conservatorii, Donald Trump este foarte departe de un Ronald Reagan, fie și pentru că viziunea sa geopolitică se oprește la granița cu Mexicul. Despre Kamala Harris, ce să mai vorbim? A vorbit, implicit, mai mult și mai bine decît toți însuși Biden, cînd a ținut-o departe de orice putere de decizie, de teamă să nu distrugă ceva. Prostia arogantă, superficialitatea, asezonate din plin cu obediență, toate combinate cu un zîmbet larg, hollywoodian, sînt acum, se pare că în întreaga lume, rețetele de suces ale politicii. Corporatismul e cel care a realizat de fapt ”convergența sistemelor”. Ordinea corporatistă a lumii a făcut ca, noi înșine, să asistăm – cu un război la ușă, la un Trump care e privit de unii ca un salvator al ”păcii”, pentru că e dispus (a și declarat) să facă cu Putin aceeași greșeală pe care a făcut-o în 1938 un alt conservator, Neville Chamberlain, semnînd cu Hitler Acordul de la München, care a parafat împărțirea Cehoslovaciei (azi ar fi a Ucrainei) și de fapt izbucnirea celui de-al doilea război mondial (azi, ar fi, Doamne ferește, al treilea și ultimul).
Aceeași ordine corporatistă a lumii a transformat campania electorală din Statele Unite într-un fel de război dintre Kamala Cola și Pepsi Trump. Ambele produse cu gust asemănător, doar cu ambalaj diferit. Înșelînd setea, în vreme ce afirmă că rezolvă problema apei. Nu mai avem, în lumea de azi, oameni de stat, nici măcar oameni politici serioși și asumați, ci numai braduri politice, iar partidele sînt ele însele niște produse corporatiste. Cu extensii în China, unde se fabrică, din munca forțată a deținuților, toate ingredientele și ambalajele marilor branduri occidentale. Cam așa văd eu lumea de azi, o lume în care mi se face tot mai dor de discuțiile din bucătăria anilor ‘80, dar, firește, nu și de ceea ce trăiam în afara ei.
Articol scris de Marius Oprea
The post De la bucătăria comunistă la cantina corporatistă appeared first on Cotidianul RO.
