Obținerea celui de al doilea mandat de către președintele Emanuel Macron nu a mai fost o reeditare a triumfului din mai 2017.
A câștigat cu 58,5% din voturi în turul al doilea al alegerilor din aprilie 2022, în competiția cu Marine Le Pen, președinte al Rassemblement National (RN). Mandatul de 7 ani fusese abolit în 2000, astfel că Macron a devenit primul președinte al Republicii franceze care a fost ales pentru al doilea mandat de 5 ani și al doilea președinte al celei de a Cincea Republici ales fără o perioadă de coabitare. În exercițiul funcțiunii, a intrat în 7 mai 2022.
Sfidările cu care a trebuit să se confrunte în al doilea mandat au fost impuse, ca și în primul, de evoluțiile extrem de complexe intervenite atât pe plan intern, pe plan european cât și pe plan internațional, prin acutizarea, în primul rând, a raporturilor dintre Federația Rusă și Statele Occidentului regrupate în U.E. și NATO, entități neimplicate în prima fază a conflictului ruso-ucrainean, când ipotezele concilierii au mers pe linia stabilită de membrii Cvartetului Normandia și urmat, fără rezultate, de participanții la elaborarea protocoalelor Minsk I și Minsk 2. După obținerea celui de al doilea mandat de președinte, Macron a preluat implicit și ștafeta pentru participarea la rezolvarea spinoasei probleme a conflictului așa cum a fost lăsată (în plata Domnului) de Cvartet și OSCE și de inspiratorii lui Poroșenko, învins de Volodymir Zelenski la alegerile din 21 aprile 2019. Rusia a avut un alt interlocutor în popularul actor din filmul “Președintele”, metamorfozat în om politic, conform scenariului filmului. Ăn acest context, al războiului și al păcii, lui Macron i-a revenit o și mai mare responsabilitate, în condițiile în care “acasă”, multe probleme din timpul primului mandat rămăseseră fără rezolvare.
În ambele mandate și-a luat în serios rolul unui protagonist al istoriei, așa cum s-ar fi cuvenit unei țări care avea în spate secole de guvernare de către personaje indicate cu titlul de “Roi Très Chrétien” / Rex christianissimus, devenit cu timpul emblema conștiintei de sine a unui popor creștinizat în masă la sfârșitul secolului al V lea d. C Faptul s-a reflectat, firește, și asupra conștiinței de sine a succesorilor laici ai acestora. Franța a fost o țară pe deplin creștină (dar nu știm cât timp va mai rămâne), unde ideile comune privind raportul individului cu ierarhiile constituite și concepția prevalentă despre familie ca nucleu al colectivității au contribuit – cu excepția perioadelor în care, după 1789, avânturile revoluționare au zguduit din temelii orânduielile derivate din cutumă – la consolidarea țesutului social.
Președintele Macron a evaluat, cred, că tendințele individuale de diferențiere, reduse la un numitor de grup, trebuie considerate solicitare revendicativă și că trebuie reglementate prin drepturi conferite de lege. În al doilea mandat al său a procedat în acest sens forțând, după umila mea părere, capacitățile constituției de a fi proiecția identitară a națiunii de el imaginate.
Personal sunt de acord cu opinia exprimată de eminetul om de culturà Marcello Pera (n. 1943), profesor de filozofia științei și filozofie teoretică, în legătură cu poziționarea Președintelui actual al Franței în ce privește abordarea problematicilor sociale sensibile ce trebuie corelate pragmatic cu drepturile și libertățile individuale, fără generarea de efecte devastatoare pentru stabilitatea cadrului cultural și psiho-social al națiunii. Marcello Pera este și un om politic italian de prin rang, a fost senator al Forza Italia și al Popolo della Libertà între 1996 – 2013, Președinte al Senatului Italiei între 2001-2006, personaj care s-a definit mereu un necredincios și care s-a apropiat de religie la îndemnul papei Benedict al XVI-lea de a trăi “ca și cum Dumnezeu ar exista”, expresie de altfel prezentă și în Critica rațiunii practice a lui Kant. Marcello Pera – cu care am avut un maestru comun, între anii 1973-1974, la Scuole Normale Superiore din Pisa, în profesorul Francesco Barone (1923-2001), docent de Filosofie morală și Filosofia științei – este un liberal autentic, studiind printre altele și filozofia lui Karl Popper. Într-un recent interviu Pera a pus în evidență faptul că “principala valoare a liberalismului este libertatea înțeleasă ca respect de nedepășit al demnității, numai că respectarea demnității proprii și a altuia înseamnă să ne recunoaștem cu toții ca persoane, într-un concept tipic creștin: adică într-un subiect creat după imaginea lui Dumnezeu și ca atare neaflat la dispoziția și arbitrarul omului”. La solicitarea autorului interviului de a se exprima despre înscrierea în Constituția franceză, la inițiativa lui Macron, a dreptului la avort și la lansarea unei propuneri de lege despre sinuciderea asistată, urmată de fraza interogativă: “Până acum s-a tot vorbit despre “bio-politică”: am ajuns deja în faza terminală, adică la “tanato-politică”, administrarea politică-birocratică a morții?”, profesorul Pera a răspuns astfel: “Mă tem că da, cel puțin în ce privește unele țări UE. În mod sigur în ce-l privește pe Macron. Nu cred că președintele francez este un laic; mi se pare mai degrabă un ateu și un indiferent. Nu lasă să se vadă vreo credință religioasă. Pe de altă parte în ce anume crede Macron? Este trist și neplăcut să o spun, dar după mine Macron nu crede în nimic sau aproape în nimic (subl. n.). Și face școală proastă: Parlamentul European l-a și urmat”. (cf. Alessandro Ricco, “Macron face școală proastă în Europa”, în “La Verità”, 19 aprilie 2024, p.13)
Cred că profesorul Pera a sintetizat corect poziția lui Macron, într-un moment de avânt al propunerilor sale de introducere pe calea legiferărilor constituționale a unor drepturi fundamentale care alterează echilibrul cultural și psiho-social într-o societate creștină cu tradiții și obiceiuri consolidate.
Propunerea de legalizare a eutanasiei, prezentată în Consiliul de Miniștri al Franței miercuri 11 aprilie era destinată a coagula simpatii dinspre stânga către partidul de suport electoral al lui Macron, Renaissance (născut în septembrie 2022 din cenușa partidului de bază macronian En Marche, metamorfozat între 2017-2022 în La République en Marche / LREM). Ceea ce nu s-a întâmplat.
Un sondaj realizat pentru media concomitent cu prezentarea propunerii în CM aproxima că la alegerile pentru Parlamentul European, partidul Rassemblement National (RN) al viitoarei candidate la președinția Franței, doamna Marine Le Pen, și efectiv condus cu aplomb de foarte tânărul Jordan Bardella (n. 1995, președinte al RN din 5 noiembrie 2022) va obține 32% din voturi, partidul macronian urmând a fi răsplătit cu 18,5% cu toate demonstrațiile de disponibilitate pentru sugestiile venite de la stânga. Vom vedea în următoarele zile dacă frenezia reformistă a domnului Macron și a co-echipierilor se bucură de simpatie și în ce proporții.
Ultimele știri din Franța susțin că apare evidentă o situație alarmantă privind statul social. Conform analizelor Curții de Conturi (al cărei președinte este o veche cunostință de-a noastră Pierre Moscovici) bilanțurile prevederilor sociale sunt scăpate de sub control. Cauzele sunt multiple: merg de la creșterea cheltuielilor pentru indemnizațiile de boală și absența schimbului demografic prin îmbătrânirea populației. Competiția pentru scăderea costului muncii și austeritatea au subminat de asemenea modelul social și au contribuit la reduceri din cheltuiala publică cu efecte de frânare a procesului de stimulare a investițiilor infrastructurale. Se prevede o toamnă grea.
Dificultăți de acest gen se întâlnesc în mai multe țări UE. În Franța ele sunt însă amplificate de situația dezastruoasă a multor periferii urbane devenite focare de criză socială, de lipsă de comunicare între migranții aflați la a doua sau chiar la a treia generație, unii deveniți cetățeni dar rămași într-o stare situată între semi-integrare și semi-ghetorizare, în care pescuiesc în ape tulburi imami îndrăzneți și agitatori islamiști. Pe de altă parte, Președintele Macron, pe fundalul macroscopicelor erori de gestionare de către Comisia U.E. a problematicilor conexe sau derivate din cambiamentul climatic și a inerției aceleiași Comisii U.E. în oferirea de răspunsuri concrete și satisfăcătoare pentru unele țări mai expuse la presiune a migranților (cazul Italiei, Greciei, etc), a încercat și încearcă a se propune ca factor principal de referință pentru politicile sintetizate în inițiavele luate la nivelul executivului. Recent Moody’s si Stadard&Poor au tras un semnal de alarmă în ce priveste sustenibilitatea debitului Frantei unde în 2003 raportul acestuia cu PIB-ul a fost de 111,9%, iar raportul deficit / PIB s-a situat la 5%. Aflat într-o fază de plină frenezie reformistă guvernul creat și susținut de Macron a plusat în domeniul drepturilor civice și după introducerea avortului în constituție și a demarat recent o inițiativă parlamentară pentru autorizarea închirierii uterului, interzisă pană acum în UE, aprobarea fiind prevăzută pentru 2025. Nu se înteleg motivele pentru care Macron s-a implicat în susținerea măsurii. Până de curând a fost împotriva acesteia, ba chiar a definit-o precum “o linie rosie”, deoarece ”pune in discuție corpul femei și comercializarea lui”. Și-a schimbat părerea? În multe țàri s-a încetățenit convingerea că această practică lezează demnitatea femeii. Bisericile creștine, în totalitatea lor, o consideră în afara principiilor sacralități vieții.
Confruntarea guvernului francez cu aceste problematici a mers în paralel, pe parcursul celui de al doilea mandat al președintelui Marcon, cu confruntarea cu problemele legate de avântul “doctrinelor” woke si gender”, care și-au creat, sub presiunea adepților noilor concepții despre libertate circulante în special în rândurile tinerelor generații, noi spații de afirmare și exprimare publică. A mers în paralel și cu “Revolta tractoarelor”, la care m-am referit într-un precedent articol (G.A., Ofensiva tractoarelor și marșarierul politicii, în “Cotidianul”, 10 februarie 2024) și cu noua răsculare a universităților unde “capetele de pod” au fost instituții de primă importanță (începând cu Univ. Sorbonne și Univ. Sciences Po (Institut d’études politiques de Paris),) de mare vizibilitate internă și internațională. În “revolta universitară” o componentă deloc neglijabilă a constituit-o deteriorarea gravă a situației populației din Orientul Mijlociu, în special a populației din Gaza, devenită pradă “efectelor colaterale” mortale și de masă ale necruțătoarelor bombardamente pentru scoaterea din vizuinile lor subterane a teroriștilor Hamas. Acestor două mari fenomene, la care s-a adăugat, ca de obicei , agitația anarhoidă din banlieu-uri a trebuit să le facă față guvernul încredințat de Președintele Macron unei persoane devenită astfel cel mai tânăr prim ministru al celei de a Cincea Republici: Gabriel Nissim Attal (n. 1994 – intrat în funcție în 9 ianuarie 2024), performanță care întrece cu cinci ani pe cea înregistrată de Macron la urcarea scărilor Elisée-ului, care nu sunt totuna cu Scara lui Ioan Climax, dar sunt, păstrând proporțiile (în favoarea sfinților), comparabile. Numirea lui Attal a fost un act de îndrăzneală a Președintelui Franței. Riccardo Sorrentino, editorialist la Il Sole 24 Ore, cotidianul Confindustriei Italiene, a comentat chiar în ziua “instalării”: “Attal este cel mai tânăr prim ministru al celei de a Cincea Republici și primul homosexual declarat. Are 34 de ani și are o bună experiență politică, deoarece a avut însărcinări politice din 2017 (…) Emmanuel Macron l-a ales, fiind legat de el din 2019, după o scurtă experiență politică în partidul socialist. El va fi înfățișarea noului guvern, care va trebui nu numai să se confrunte cu alegeri dificile – în care coaliția președintelui, Ensemble, ar putea să sfârșească în poziția a treia (după stânga și partidul lui Le Pen) -, dar și cu ultimii trei ani, dintr-o perioadă de cinci, în care (președintele-n-n.) se arată deja obosit”. La ora numirii, Attal avea o scurtă “experiență tehnică” de ministru. Poposise timp de 6 luni, în a doua jumătate a anului anterior, la Ministerul Educației. Editorialistul de la Il Sole 24 Ore ne mai informează în ceea ce privește desemnarea domnului Attal ca prim ministru că: “A fost vorba de o clasică alegere “à la Macron”: Attal este un personaj relativ minor, ca și Edouard Philippe, Jean Castex și Elisabeth Borne, care l-au precedat. În urmă cu 6 luni (deci în iunie 2023 – n.n.) a fost numit ministru al Educației naționale, în locul lui Pap Ndiaye, primul ministru francez de origine subsahariană (senegaleză): în această poziție, s-a făcut remarcat prin interzicerea îmbrăcării cu abaya – veșmântul purtat de fetele musulmane la școală, prin alte măsuri împotriva agresivității și o reformare a prezentării cv-urilor”. În ce mă privește am considerat mereu că îndemnul lui Marinetti din Manifestul Futurismului din 1909 – “Largo ai giovani!” – are un sâmbure de realism provocator. Dar că nu trebuie exagerat în “lărgire”….
*
Preluarea ștafetei în inițiativa dedicată pentru rezolvarea spinoasei probleme a conflictului ruso-ucrainian a fost una dintre cele mai importante sfidări din cariera politică a lui Emmanuel Macron. În apropierea alegerilor pentru Parlamentul European și ținând cont de incertitudinile ce domneau în jurul realegerii președintelui Comisiei de la Bruxelles, doamna Von der Leyen, a socotit să angreneze la întâlnirea prevăzută la Elysée cu Xi Jinping luni 6 mai a.c., înscrisă în cadrul vizitei oficiale a acestuia în Franța. Prezența ei la întâlnirea și discuțiile cu Xi ar fi trebuit să marcheze, în ochii liderului chinez, poziționarea lui Marcon ca factor de putere esențial în Europa, cu capacitatea de a influența o eventuală poziție autonomă a acesteia în raporturile cu SUA și ca o personalitate indispensabilă pentru determinarea atitudinii europenilor față de Rusia, aliată durabilă a Chinei, în conformitate cu afirmațiile repetate ale aceluiași Xi. În cadrul întâlnirii, se pare că doamna Von der Leyen nu a fost chiar interactivă. Gazda a explicitat așteptările pe care și le-ar fi dorit din partea Chinei, în linii mari orientate spre necesitatea potolirii avânturilor războinice ale Rusiei, spre folosul raporturilor Chinei cu Europa. S-a speculat pe marginea eventualei tentative de a-l lămuri pe Xi “să se angajeze că nu va vinde arme Rusiei”, uitând probabil (deliberat, desigur) că progresul rapid al Chinei în domeniul armelor de ultimă generație se datorează și lungii perioade de suport tehnologic în domeniul producției de armamente proprii pe care China l-a avut de la industria rusă. Aceleași lucruri le spusese lui Xi și Anthony Blinken în timpul vizitei sale vizite la Beijing. Cu doar douà zile inaintea vizitei lui Blinken la Bejing si Shanghai (24 aprilie a.c.), China a făcut o demonstrație a capacității sale de contraatac nuclear. Marina chineză a publicat cu această ocazie un video înfățișând lansarea unei rachete balistice JL-2 de pe un submarin nuclear. A fost prezentată o parte din flotă, cu portavionul Shandong și patru submarine, într-o aplicație tactică simulată.
Acesta este episodul cel mai important de anul acesta din saga Macroniadei, care neîndoielnic va mai continua. Care vor putea fi urmările discuției de “captare a bunăvoinței” liderului țării care are cu Rusia “o prietenie indestructibilă” (expresia lui Xi) se va pare că se vede deja: s-au întețit atacurile cu rachete și de artilerie ale trupelor ruse în zona de nord-vest a frontului, în apropierea Harkovului (în ucraineană Harkiv), dar s-a întețit și numărul atacurilor cu armele puse la dispoziția trupelor ucrainiene de țările NATO, în frunte cu SUA. Aceasta este urmarea depășirii sâmbătă 20 aprilie a.c. a rezistențelor întâmpinate în Camera Deputaților în ce privește finanțarea cu 61 miliarde de dolari destinate proiectelor de ajutorare a Ucrainei cu armament, instruire și alte operații ceva mai delicate și nespecificate. La o săptămână distanță de la vizita lui Xi la Paris în unele cancelarii europene s-a manifestat stupoare în fața afirmațiilor făcute de Macron în cadrul unui interviu acordat săptămânalului Economist. Luând act de situația de pe front și avansarea în teren a armatei ruse, Macron preconiza o intervenție directă a NATO, cu trupe, în sprijinul Ucrainei. După declarațiile belicoase ale lui Macron au circulat, la începutul lunii mai, știri legate de prezența militarilor din Legiunea Străină în zona Slovyansk din regiunea Donețsk, unde se duceau lupte intense. Știrile, puse în circulație într-un articol semnat în Asia Times de ex-subsecretarul Apărării a SUA Stephen Bryen au fost relansate de același cotidian care a precizat și sursa: un canal Telegram Military Chronicle. Pe 6 mai oficialități pariziene au infirmat prezența militarilor francezi în Ucraina. Dar, cum se spune în anumite țări, “omleta era deja prăjită”. Spiritele deja se inflamaseră și nu în puține țări din Europa exponenți ai partidelor suveraniste din opoziție sau aflate chiar la guvernare, ziariști și pacifiști de diferite orientări politice, prieteni și chiar nesimpatizanți ai Rusiei sau Ucrainei (în special persoane cărora Zelenski le “stă în gât” cu aerul său de luptător perpetuu și prim apărător al intereselor occidentului), au considerat că Macron are porniri imperial-napoleonice și o explicită dorință de a trece Berezina în viteză pentru a se întoarce victorios și în pas de defilare cu trupele intacte, după o iarnă petrecută în càlduroasele izbe ruse sau – mai știi – într-un palat din Kremlin. N-au fost puțini cei care au considerat că a luat-o razna și nu s-a gândit o secundă că armamentul nuclear al Rusiei, de întrebuințat în caz de extremă amenințare existențială, care de altfel se profilează mai de mult la orizont, anticipată de “lătratul (amenințător al) câinilor la hotare”, despre care vorbea nu cu mult timp în urmă Papa Francisc. La sfârșitul lunii mai o rafală de considerații ale lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO – făcute depășindu-și atribuțiile, fără consultarea celor cu care ar fi trebuit să se consulte, adică reprezentanții țărilor Alianței – au fost publicate în cadrul unui interviu luat de redacția Economist. Stoltenberg susținea necesitatea autorizării folosirii, de către ucrainieni, a armelor primite de la donatori pentru lovituri în profunzimea teritoriului Rusiei. Reacțiile guvernelor și opiniile publice din țările NATO din Europa au fost diferite, au mers de la aprobare deplină până la stupoare și negare categorică a părerilor secretarului general. Generalul Leonardo Tricarico, fostul șef al statului major al aeronauticii militare italiene i-a lichidat scurt, atât pe Macron cât și pe Stoltenberg. Primul, după el, face “afirmații adesea extravagante și bizare din punct de vedere tehnic, pe lângă faptul că afișează superioritate și lipsă de respect”. “Inefabilul Stoltenberg – a mai spus generalul Tricarico, în interviul acordat jurnalistului Carlo Cambi în ziua de 27 mai – nu și-a dat nicicând de lucru pentru promovarea unei rezolvări pașnice a conflictului, o obligație a sa ca și a tuturor Țărilor membre, conformă principiului fondator al NATO”. Multe personalități politice au considerat îndemnurile celor două personaje indicate mai sus ca fiind susceptibile, în cazul în care li se dă curs, să arunce lumea într-un conflict nuclear, cu consecințe dramatice. Președintele Putin a fost și el usturător. A declarat că l-a cunoscut bine pe Stoltenberg când acesta era încă tanăr “și nu era încă dement”. Reacții dure au venit din partea multor reprezentanți de partide de dreapta și de stânga, toate reprezentate în Parlamentul UE. Acționând cu precauție președintele Biden l-a autorizat în secret pe Zelenski să folosească arme americane pentru lovituri în Rusia, limitând raza de acțiune doar în zona din jurul Harkiv. “Folosirea armelor – a declarat Taiani, ministrul de Externe al Italiei – nu o decide NATO. Fiecare stat membru stabilește cum să fie întrebuințate de Ucraina”. Dură și reacția lui Matteo Salvini, vice-prim ministru al Italiei: “”O prefer pe Marine Le Pen bombelor lui Macron”.
Între timp în jurul Harkovului / Harkiv moartea bântuie secerând cu coasa ei a doua generație de tineri în putere, fără să țină cont de vârstă, sex, religie și naționalitate.
În biroul său de la Palatul Elysèe, președintele Macron presupun că se gândește la viitorul apropiat. Jocurile Olimpice vor fi găzduite de “la Ville Lumière”. Deja organizatorii sunt terorizați de perspectiva atentatelor. Experiența tragică a atentatului din 13 noiembrie 2015 de la teatrul Bataclan și a celorlalte atentate din aceeași zi este încă vie în mintea francezilor. Olimpiada se va desfășura. Cel mai bine ar fi ca, în conformitate cu obiceiurile din cetățile antice, conflictele să inceteze în toată lumea pe timpul Jocurilor. Din păcate, cuvântul pace în Europa nu mai face parte din conversația curentă: pare a fi un obiectiv abstract, îndepărtat.
The post De la Macroniadă la Olimpiadă (3): Isteria socială și războaiele fără pace appeared first on Cotidianul RO.
