Editorial Silviu Ghering. Cum să te îmbeți EUROpean fără să bei nimic

Da, da, da, fără să bei nimic! Fără niciun pic de alcool. Doar cu… fericire! Nu este o figură de stil, cu atât mai puțin un slogan de pus pe note muzicale. Este o realitate. Credeți-mă, am trăit-o pe propria piele. Alte timpuri, alt fotbal, altă națională, alt EURO, altă Europă…

30 noiembrie 1983, dinspre Dunăre bătea un vânt tăios, rece, vrăjmaș, pe stadionul „Slovan” din Bratislava…

30 noiembrie 1983. Cehoslovacia și România jucau la Bratislava finala Grupei 5 de calificare la EURO 1984 din Franța. Cehii aveau 9 puncte, noi aveam 11, așa că lor le trebuia musai victorie ca să ne egaleze la puncte și să ocupe primul loc în grupă (numai acela era calificant, la turneul final mergea numai crème de la crème, 8 echipe, nu 24 ca acum, să roadă și „săracii” un oscior UEFA…) la golaveraj, primul criteriu de departajare atunci după numărul de puncte.

Suedia avea și ea 11 puncte, dar Cehoslovacia, cu o victorie „scurtă” o egala și la puncte, și la golaveraj, dar avea mai multe goluri marcate (al doilea criteriu de departajare, după puncte și golaveraj).

Campioana europeană de acum, Italia (care tocmai ce a debutat la EURO 2024 cu o victorie cu emoții contra Albaniei, doar 2-1, după 0-1 în secunda 30!), campioană mondială pe atunci, în 1983, fusese o umbră și aia palidă a marii Squadra Azzurra de la Copa Mundial de Fútbol España ’82 și, deși jucaseră în preliminarii și Zoff, și Cabrini, și Gentille, și Conti, și Tardelli, și Rossi, ca să amintesc numai câțiva super-jucători din acea echipă, abia făcuse 5 puncte.

Frigul „frigea” în acea seară de noiembrie în actuala capitală a Slovaciei, pe atunci al doilea oraș al Cehoslovaciei. Dinspre Dunăre bătea un vânt tăios, rece, vrăjmaș al ambelor echipe, dar, cu toate acestea, în tribunele stadionului „Slovan” veniseră plini de speranță vreo 60.000 de cehoslovaci, printre care și câteva mii de românași, veniți cu… ONT Carpați, cum altfel pe timpul ăla?

…Și care, din păcate, au simțit pe pielea lor furia „civilizaților” cehoslovaci după meci, bătuți cu sălbăticie sub privirile indiferente ale milițienilor locali, cu mașini și autocare vandalizate, chiar cu doi morți, conform unor martori oculari, toate această „ospitalitate” fiind mușamalizată de presa noastră că, de, nu se puteau întâmpla așa grozăvii între două „țări socialiste prietene”…

Ion „Gheorghiță” Geolgău le-a „băgat mortu-n casă” cehoslovacilor

Mircea Lucescu a trimis la luptă, echipați în roșu, pe Silviu Lung (U Craiova) – Nicolae Negrilă (U Craiova), Gino Iorgulescu (Sportul Studențesc), Costică Ștefănescu (U Craiova), Nicolae Ungureanu (U Craiova) – Mircea Rednic (Dinamo), Ladislau Bölöni (ASA), Michael Klein (Corvinul) – Ion Geolgău (U Craiova), Rodion Cămătaru (U Craiova), Romulus Gabor (Corvinul), ultimul înlocuit cu Ionel Augustin (Dinamo) în minutul 79, schimbat și acesta cu Alexandru Nicolae (Dinamo) în minutul 89.

Cehii au jucat în alb, dar chiar au văzut roșu și apoi negru în fața ochilor. Pentru că, în minutul 62, Ion „Gheorghiță” Geolgău deschidea scorul cu un șut „pe respingere” din careul lor și „gazdele” n-au reușit decât golul egalizator în minutul 85, s-a terminat 1-1 și România se califica la un turneu final după 14 ani de la Copa Mundial de Fútbol México ’70.

Prima pagină a ziarului „Sportul” din 1 decembrie 1983, după Cehoslovacia – România 1-1

N-am reușit să trec podul Grant „pe picioare” și am dormit strângând tricolorul la piept

Aveam 24 de ani, căsătorit de aproape un an cu iubita din liceu, Adriana, ce mai încolo și-n încoace, om serios, cu serviciu stabil și familie… 😊 …Am văzut meciul la nașii noștri, la începutul Podului Grant dinspre bulevardul Turda. Tensiunea meciului nu mi-a dat răgazul pentru niciun păhărel de orice fel de alcool. Pe cuvânt de pionier, utecist și membru de partid că n-am pus alcool în gură!

La fluierul final al arbitrului maghiar Karoly Palotay nu s-a mai înțeles nimeni cu mine… Fericirea mi-a fost atât de… devastatoare încât am țâșnit realmente pe ușă fluturând steagul tricolor pe care-l chinuisem în mâini tot meciul și urlând ca apucatu’ „România! România! România!”.

Adriana m-a ajuns jos, la intrarea în bloc, nașii stăteau la etajul 4. Cântam imnul național, „Trei culori cunosc pe lume”. M-a convins cu greu să mergem spre casă, locuiam atunci în Crângași, la celălalt cap al podului Grant. Ei bine, fără falsă modestie și beție de cuvinte, n-am reușit să merg pe jos mai mult de o sută de metri. Mi s-a „tăiat filmul”, mi s-au împleticit picioarele, parcă eram ultimul bețiv, beat mangă. Nu am mai putu să merg și gata. Punct, no comment. Ce comment că nu mai puteam decât să-mi bolborosesc fericirea.

Cu greu ne-a luat un taxi… „Nu iau, doamnă, bețivul ăsta în mașină că-mi face mizerie”… și de atunci nu mai știu nimic. Mi-a povestit Adriana că m-a dus cu greu în casă, m-a trântit duios în pat și am dormit îmbrăcat, strângând la piept nu pe ea, ci steagul tricolor, pe care nu reușise să mi-l ia din mâini.

Nu-mi doresc acum, la aproape 65 de ani, decât să mă mai îmbete echipa națională încă o dată fără să beau nimic. De fericire! Începând cu meciul de debut la EURO 2024, cu Ucraina. HAI, ROMÂNIA!