În hărmălaia generală din primii ani ai postschimbării, ceva se arăta ca un punct de reper sau de sprijin. Privatizarea! În mintea celor mai mulți români, privatizarea nu era ceva prea deosebit de epoca ”mandatarilor” când poporul se veselea de la ora cinci dimineața când lua un „alb cu dulce” înainte de a ajunge la locul de muncă, până dincolo de miezul nopții la bodegile, berăriile sau restaurantele de cartier, adică bufete, bând vin de regiune și mâncând fripturi cu nu mai mult de 12 lei, în total, la o leafă minimă de 850 de lei.
Asta în vreme ce covrigul costa 25 de bani, la tutungerii, găseai Kent sau Marlboro, la chioșc luai ziare franțuzești (e drept, de stânga) sau italienești ( aici, mergea până la centru-stânga), iar Pif și Rahan făceau deliciul pionierilor cu cravată roșie și tricolor. Asta da, privatizare! Buna amintire a parantezei de respirație din anii ’60 – ’70 a fost suprapusă peste grămada de fier vechi a industriei românești, nu eu am zis asta, peste importurile masive de bere la cutie, gumă de mestecat și chiar apă minerală, importuri bazate pe exportul ilegal românesc de rulmenți, cuțite vidia și toate sculele din dotarea atelierelor de lăcătușărie și întreținere ale marilor industrii naționale. Industriile acestea fuseseră plătite cu bani grei, împrumutați, cum altfel, împrumuturi care au fost restituite până la ultimul cent cu prețul frigului din case, a foamei populare și a beznei care ne cuprinsese. A beznei din apartamente, de pe străzi, dar și a întunericului ce cuprinsese prea multe minți. După ’90, am cunoscut un fost pilot care zburase în misiuni de recunoaștere deasupra mai multor țări din Est. Desigur, pilot NATO. Mi-a spus, zâmbind, „Ah, România, am zburat deasupra ei, era o mare pată de întuneric. Dar o simțeam, de acolo de sus. E o țară cu un popor care are două inimi, două suflete”. Atunci când mi-a spus acele cuvinte, nu am înțeles ce vrea să însemne „două inimi, două suflete”. Mi s-a părut a fi o figură de stil, o aluzie la originea daco – romană. Nu era așa. Era o observație profundă – românii sunt un popor cu o problemă serioasă de identitate. Oscilăm constant, asta e constanta noastră. Așa se face că atunci, în primii ani ai schimbării am purces hotărâți la privatizare. Era un entuziasm care putea sluji scopuri mai bune. Privatizarea și restituirea (aici sunt multe de enumerat de la jefuirea sistemului de irigații la întoarcerea de mai multe ori a unor proprietăți de la statul român la revendicatori de aiurea) au fost crampele unei societăți la capătul puterilor. Prima privatizare realizată sută la sută a fost aceea care a privit industria…cărții. Peste noapte au dispărut editurile de stat și s-a dat slobod la toată lumea să-și facă fabrici de cărți. Magazioneri, cizmari reciclați, oameni din diferite Servicii s-au aruncat vitejește în această luptă cu mize financiare destul de mari. De te miri unde au apărut mari succese literare( în traducere, desigur) era o veselie generală, fără drepturi de autor, fără taxe, fără copyright. Pirateria, furtul, inundarea pieței cu produse subculturale au fost instrumente principale ale distrugerii unui public avid de lectură. România avea în anul 199o milioane de cititori. Asta însemna o avere imaterială de neprețuit. Oamenii care citesc, chiar dacă mai citesc și prostii sau propagandă, sunt oameni care gândesc. Milioane de oameni care gândesc reprezintă o garanție a viitorului unui popor. În câțiva ani acest tezaur s-a risipit, s-a pierdut. Au contribuit din plin televiziunile comerciale și importul de bere ieftină. Imaginea insului care stă cu orele la televizor și bea bere, din cutie, preferabil, ronțăind chipsuri cu aromă de orice, este emblema dezastrului care a început atunci. A urmat, firesc, desființarea sistemului național de difuzare a cărții. S-au desființat Centrele de librării. Consecința este chiar o problemă de identitate națională dacă nu de siguranță națională. O carte apărută la Constanța sau chiar București nu o găsești dacă o cauți nici măcar la Craiova ce să mai spun de Satu Mare sau Suceava. Destul de repede s-a ajuns la dispariția pieței culturale comune, una dintre condițiile existenței unei națiuni, pe lângă piața economică și pe lângă limba comună. Dintr-o simplă mișcare de așa zisă privatizare s-a ajuns la crearea unor centre de cultură locale centrifuge. Mișcarea valorilor culturale în orice societate modernă este de la local la centru pentru a se întoarce de acolo în toate zonele. În România de astăzi, nu mai există centru și mai mult decât atât, nu mai există difuzarea în teritoriu a valorilor prin intermediul centrului care, vrând – nevrând, cerne produsul cultural venit din teritoriu pentru a-l oferi publicului larg. Au dispărut instrumentele specifice unei culturi mature – edițiile critice, edițiile definitive, cataloagele publicațiilor. Edițiile populare sunt o amintire, tirajele au devenit ridicole – trei sute de exemplare pentru o revistă și un volum de versuri, cel mult două mii pentru un succes al romanului. De fapt aceste tiraje sunt date de cererea locală, nici un editor nu mai gândește la nivel național. Uneori, se mai întâmplă ca un autor sau altul să fie „scos” din viața literară, pe diferite motive cu ajutorul tirajului: „Domnule, i-am scos cinci sute de exemplare și uite că stau cu ele, nu se vând!“ Cum să se vândă când circulația cărții e asemenea circulației sanguine a unui cadavru? Cultura națională, mai ales cea scrisă, a devenit o povară pentru administrația de orice tip. Dacă până și maneliștii sunt subvenționați de diferite primării, despre carte nici nu poți deschide gura. Cultura scrisă stă la fundamentul existenței unui popor și tocmai ea a fost prima victimă a reconversiei economice a societății. Astăzi, aflăm de la televizor, desigur, că nivelul de alfabetizare este îngrijorător de scăzut, că testele PISA sunt un examen prea greu, că de fapt stăm pe ultimul loc la consumul de carte și de produs cultural, în general.
Ce legătură au toate acestea cu știrile abominabile despre crime, droguri, violuri cu victime infantile? Au o legătură, chiar foarte puternică.
Ca să pierzi un teritoriu trebuie întâi să te pierzi pe tine! Iar procesul de barbarizare a populației României e evident. Pierderea de sine a început atunci, cu un gest simbolic și aplaudat – privatizăm industria cărții. O să se descurce dumnealor! S-au descurcat! Plagiate, diplome false, universități fantomă, politicieni care sunt buni doar la scene cu tăiatul porcului. Aceasta este imaginea generală, a unui neam fără carte.. Dacă sute de ani românii au jinduit după școală, după carte, după cărți, am ajuns la o dureroasă indiferență față de valorile spiritului. De aici până la dispreț nu mai este mult.
Nu e totul pierdut, dar totul este deja pus la cale! Dacă nu mă credeți, aruncați o privire în manualele școlare și asupra programei. Deocamdată sunt încă scrise în limba română. Conținutul lor nu prea mai are legătură cu vorbitorii acestei limbi.
The post Eugen Uricaru: Începutul sfârșitului appeared first on Cotidianul RO.
