Recent am avut un drum la Chișinău. Mai fusesem în acest chiar mare și frumos oraș. În vremea României interbelice, era al doilea, ca mărime, dintre orașele Regatului.
Nu a fost prima mea vizită acolo, prima a fost în anul 1992 când am avut chiar un plan – să stau de vorbă cu cât mai mulți anti-unioniști. Nu neapărat antiromâni, ci intelectuali convinși că Unirea nu trebuie să se petreacă. Atunci, nu mi-a fost greu, oriunde mergeam, în apartamente de bloc, în cafenele, prin instituții cu acces public chiar și la Uniunea Scriitorilor, aici între ora 11,30 și 12, înainte de această oră nu găseai pe nimeni iar după 12 nu mai aveai cu cine vorbi,ci doar să sporovăiești lângă un pahar, găseam inși spălați care erau dispuși să-mi explice de ce Unirea este doar o temă de discuție. Doar atât. Mi s-a explicat, de către un tânăr foarte instruit, înalt funcționar administrativ al Guvernului, că viitorul Țării este să devină o Elveție a Estului european. Pentru asta trebuie să devină un stat absolut neutru, cu protecție americană.
Tânărul fusese chiar invitat la Bursa din New – York pentru a vedea cum merg lucrurile. Am fost într-o familie, invitat la masă, care după toate datele părea să fie curat românească, cei trei copii purtau nume latinești, ca altădată în Ardeal, pentru nu fi rusificate în nicio situație, a fost o atmosferă caldă, primitoare. Am băut ceai de la samovar, am asaltat zakuski, cașa, pâinea neagră, am mâncat pește murat și drept supă am sorbit o saliankă de cea mai bună calitate, cum mai mâncasem la Moscova la restaurantul Casei Scriitorilor. Am vorbit destule, vrute și nevrute, cel mai interesant subiect a fost acela al „jandarmului român” care administra bătăi groaznice țăranilor moldoveni. Bineînțeles, nici tânărul meu prieten și nici familia lui nu erau pe lume când fiara românească dezlănțuită a martirizat norodul Basarabiei. În treacăt am aflat că bunicii, adică părinții distinșilor intelectuali, fuseseră deportați în Kazahstan. De acolo nu s-au mai întors, murind în stepă ca buni români ce erau. Acea primă vizită m-a făcut să fiu mai circumspect cui orice încercare de a alimenta ideea Unirii.
Sunt extrem de conștient că unirea se face între oameni , de către instituții. Următoarele călătorii în Republica Moldova mi-au semnalat o oarecare dezbărare de obiceiurile sovietice, de afirmare ale unor valori liberale, chiar și naționale. Pe străzi se auzea destul de multă vorbă în românește, oamenii erau mai deschiși în atitudini, mai puțin crispați când aflau că vin din România. Părea că asist la un reflux încet dar evident al forței culturale a marelui pol de atracție care era și este Moscova. Sprijinul financiar românesc pentru afirmarea identității culturale românești există dar este timid și întâmplător. Publicațiile de limbă rusă sunt dominante și ofensive. Canalele de televiziune recepționate în Republica Moldova sunt majoritar de limbă rusă. Nu este doar o presiune propagandistică ci chiar o necesitate dictată de consumatorii de bunuri culturale. Conform rezultatelor unor mai multe recensăminte , rușii constituie 6% din totalul populației, ucrainenii 12 %, restul s-a declarat moldoveni sau români (un procent care dezamăgește), ori de altă naționalitate. Atunci, care este motivul rusofoniei generalizate în această republică? Explicația poate veni din mai multe surse. Una, importantă, vine din politica de rusificare – omogenizare care a început din perioada de după Războiul Crimeii. În istoria sa Imperiul rus a avut mai multe faze , diverse, în politica sa de stăpânitor peste multe etnii. Cazul tătarilor poate fi elocvent – tătarii din Kazan, altădată suzerani peste ținuturile rusești, au devenit obiectivul politicii de rusificare.
Dacă în vremea Împărătesei Ecaterina a II-a, nobilimea și clerul tătarilor erau acceptați ca atare în sistemul imperial, urmașii acesteia au trecut la asimilarea lor, la ștergerea identității și a privilegiilor. Tătarii din Crimeea au continuat să fie cultivați sau chiar curtați de autoritatea imperială. Dintr-o dată forța tătarilor a fost diminuată considerabil. Aceeași politică s-a dus și cu românii din teritoriile acaparate de Imperiu. O parte sunt români, partea cea mai mică, e vorba în principal de românii din regiunea de astăzi Odessa, sau cei preluați odată cu teritoriul Bucovinei de Nord, iar masa principală a devenit un alt popor – moldovean. Pentru a rusifica în esență și nu doar în aparență, Imperiul a folosit ideea unui intelectual ucrainean – Mihail Dragomanov care la 1880 a elaborat teoria federalizării.. Aceasta nu a însemnat o aplicare imediată și ad literam a ideilor lui Dragomanov. Au fost creșteri și descreșteri dar principiul de bază a rămas– federalizarea oferă căile și mijloacele rusificării în esență și evită conflictele naționaliste între diferiții subiecți ai Federației.
Desigur, excepțiile continuă să existe, mai cu seamă în regiunile profund conservatoare, cum at fi cele din Uzbekistan sau din Kirghizia. Modelul federalist al Imperiului și-a găsit formula pe deplin funcțională în Uniunea Sovietică însă după destrămarea acesteia el a fost preluat de Federația Rusă. Proiectele de recuperare a fostelor teritorii imperiale nu au întârziat să apară. Între acestea, cel ce privește ”vecinătatea apropiată” pare a fi cel mai viabil dar și cel mai periculos pentru stabilitatea Rusiei dar și a Europei. Din această ” vecinătate apropiată ” fac parte și Ucraina dar și Republica Moldova. Ucraina se află într-o poziție critică în primul rând din pricina unor factori subiectivi în care elementul cultural are o greutate deosebită. De la Hotărârea Radei din Preiaslav, sub oblăduirea hatmanului Bogdan Hmelnițiki, Ucraina nu a încetat a fi considerată o parte naturală a Rusiei. Nu a Imperiului ci chiar a Rusiei. Guberniile rusești din acest ținut se opuneau clar părților ce aparțineau celuilalt Imperiu multinațional, Imperiul Habsburgic. Dacă Imperiul Rus și-a dorit, pentru liniștea sa, rusificarea în esență a Ucrainei, Habsburgii au sprijinit, pentru liniștea lor, identitatea ucraineană, mai ales a ucrainenilor catolici.
Pentru austrieci a fost o operațiune de succes. Bucovina, parte a Moldovei preluată de Habsburgi de la fantomaticul Imperiu Otoman a fost un teren de încercare – elementul românesc a fost înlăturat din propria patrie de coloniștii ruteni ( ucraineni) astfel încât procentele privind ponderea celor două etnii au fost inversate. Astăzi românii sunt minoritari în casa lor.. Absorbția Moldovei de Est a fost un proces rapid de surpare a identității naționale a locuitorilor săi majoritari. De la interzicerea cărților religioase în limba română la interzicerea folosirii limbii române în școli sau administrație n-a fost u drum lung. Nobilimea locală fost rapid deznaționalizată fie prin acceptarea unor vârfuri în cadrul aristocrației imperiale fie prin deposedarea de privilegii și proprietăți. Accederea unui localnic în funcții administrative sau la școli presupunea, necondiționat, renunțarea acestuia la orice urmă de conștiință națională. . Efectele acestei politici inteligente, nimic de zis, au fost completate de măsuri represive luate împotriva tuturor celor care se dovedeau a fi naționaliști sau recalcitranți.
Deportările în masă din Moldova de est au o istorie lungă și dureroasă. Cert este faptul că în corpul social al acestui ținut s-au petrecut amputări și transformări uneori iremediabile. La toate acestea se adaugă colonizarea pe diferite căi a foștilor ofițeri din armata imperiului rus sau sovietic, popularea orașelor cu funcționari de orice fel dar rusofoni, implantarea unor industrii sau instituții de învățământ superior care nu aveau nici o motivație locală. S-a ajuns până la schimbarea peisajului vizibil, au fost plantate păduri de brad siberian împănate cu pâlcuri de mesteceni, ceea ce creează o imagine idilic – rusească despre ceea ce se vede. Moldovenii erau porecliți ” baranî” adică berbeci, iar oricine se adresa în limba română unui funcționar oricât de neînsemnat era îndemnat să „vorbească omenește” adică în limba rusă. Toate acestea au lăsat urme adânci. Urme care modifică nu dor comportamentul ci și gândirea. De la frica sădită cu toată grija în sufletul oricărui locuitor ne-rus, frica de a nu fi ucis, deportat arestat și închis, la micile recompense oferite celor care se supuneau programului de deznaționalizare s-au folosit nenumărate trucuri sau acțiuni violente pentru a obține , în cele d din urmă, identitatea moldovenească, o identitate confuză pentru oameni trăind în confuzie. Dacă în România vezi aproape peste tot inscripția ” Basarabia e România”, la Chișinău, poți vedea aproape peste tot răspunsul „Moldova e patria mea”. Ambele ziceri sunt stupide – Basarabia nu e Republica Moldova ci doar cele trei județe luate cu hapca de Imperiul Rus după Congresul de la Berlin 1878, Dobrogea nu ne-a revenit de la ruși ca să pretindă despăgubiri, iar patria celor de dincolo de Prut nu e Moldova ci o parte a ei, dacă asta își doresc.
Incontestabil, s-au făcut pași uriași în redresarea conștiinței de sine a locuitorilor de limbă română dintre Prut și Nistru, dar asta nu înseamnă ar exista o suprapunere între conștiința de sine a românilor din România cu cea a vorbitorilor de limbă română, atâția câți sunt, așa cum o vorbesc din Republica Moldova. Aceste lucruri se văd cu ochiul liber, se aud cu urechile destupate, dacă mergi pe stradă , în Chișinău. Republica Moldova ne poate fi un partener, câteodată, ne poate fi un vecin prietenos dar ea are drumul său. Un drum greu, dar conform voinței politicienilor aleși de locuitorii săi. Locuitori care, în mare parte, sunt plecați de acasă, unii în România, alții în Federația Rusă ori în Uniunea Europeană. Frica de viitor este sentimentul generalizat la Chișinău. ” Dacă vin rușii, o să ne taie capul , spun filoromânii, dacă vine Uniunea Europeană ori Americanii, n-o să le facă nimic ” lor”, poate o să-i pună șefi, că se pricep să fie șefi”. Nu sunt cuvintele mele, ci ale unui român care chiar trăiește la Kisinev. . l-am ascultat și l-am crezut, în toată suferința sa.
Eu am plecat. El a rămas.
The post Eugen Uricaru: Un drum la Chișinău, Republica Moldova appeared first on Cotidianul RO.
