Hazardul pilotării în ceața guvernării
Mulți comentatori au rămași uimiți de iuțeala cu care, luând act de rezultatele alegerilor din Franța pentru Parlamentul EU, dezastruoase pentru poziția politică a președintelui Macron (Renaissance), care constituise, din perspectiva acestor alegeri, împreună cu alte formațiuni eterogene, Coaliția Besoin d’Europe (Renaissance + Modem, Horizons, Parti Radical, Union des Démocrates et Indépendants), a avut o reacție și în 9 iunie, imediat după analizarea rezultatelor și a dizolvat Adunarea Națională proclamând noi alegeri pentru forul legislativ național, de desfășurat, conform legii, în două tururi, susținute în 29-30 iunie și 6-7 iulie.
Precum se știe la alegerile din Franța pentru Parlamentul UE partidul Rassemblement National (RN) al doamnei Le Pen a acumulat 31,37% din voturi, în timp ce coaliția pro-prezidențială a primit doar 14,60% din voturi, situându-se, la mare distanță de RN, pe locul al doilea în preferințe. Următorii plasați în “clasament”, pe locurile 3 si 4, Coaliția Réveiller l’Europe (RE: formată din Partidul Socialist și Place Publique) si La France Insoumise (LFI – formațiunea de extremă stângă a contestatarului anarhist-postcomunist Melanchon) au primit, în ordine, 13,83% din voturi și 9,89 % din voturi. Popularitatea președintelui Emmanuel Macron, aflată de altfel încă de la începutul celui de al doilea mandat în cădere liberă, era astfel grav compromisă. Se părea că poziția guvernului condus de tânărul prim ministru Gabriel Attal ar fi putut fi periclitată, caz în care președintele ar fi fost obligat să ia măsurile necesare pentru recompunerea unei majorități în parlamentul national (Assemblée National) care să țină cont de semnificațiile votului pentru Europarlament, ceea ce însemna să fi fost însărcinat cu identificarea unei noi majorități – de altfel foarte greu de imaginat – chiar Bardella, foarte tânărul președinte al Rassamblement National. Proclamarea alegerilor anticipate ar fi permis, în ipoteza de lucru a președintelui Macron și reamestecarea cărților pe o imaginară masă de poker națională, în speranța că fluturarea “pericolului fascist” va încuraja, printr-o re-polarizare în turul al doilea (din 6-7 iulie), formarea unui cadru politic în màsurà, să împiedice intrarea pe scena guvernării a dreptei. Obiectivul lui Macron a fost atins, fiind însă de specificat că un assist fundamental a fost dat Președintelui în “distribuirea cărților” (de pe imaginara masă de poker), de càtre Jean-Luc Mélenchon, fondatorul (în 2008) a Partidului Stângii și lider al La France Insoumise – LFI, formațiune devenită pivotul celor patru formațiuni ale Noului Front Populaire (N.F.P.), inspirat de același Mélenchon. În cadrul acestei coalitii de stânga candidații “mai slabi“ au fost încurajați ca, indiferent de ambițiile personale și de interes politic, să renunțe, în turul al doilea al alegerilor legislative, la ràmanerea în competiție, pentru a intàri pozitia celui mai bine plasat candidat al stangii la primul tur de scrutin.
Despre confuzia “revoluționară” ce a ieșit din această inițiativà am scris câteva considerații în articolul “La même Jeannette, mais autrement coiffée și turbulenţele politice europene (Cf. https://www.cotidianul.ro/la-meme-jeannette-mais-autrement-coiffee-si-turbulentele-politice-europene/). Macron a procedat într-o manieră neortodoxă, cu șiretenia caracteristică liderilor fără carismă, dar cu ambiții mari, demne de un urmaș (republican însă al lui Le Roi Soleil, farul călăuzitor al tuturor președinților Franței îndrăgostiți de reuniunile politice la nivel înalt și de recepțiile cu fast de epocă eternă (dar oricum apusă) din Salonul Oglinzilor de la Versailles și (ca republicani) cu paradele de Ziua Naționalà pe Champs Elysées. Pe scurt: Nouveau Front Populaire – în care au intrat La France Insoumise (LFI), formațiune condusă de Mélenchon, Partidul Socialist (PS – umbra partidului condus cândva de François Mitterand), resturile Partidului Comunist Francez (PCF), Place Publique (PP), Les Écologistes (LÉ) – a strâns 28,06% din voturi la primul tur de scrutin pentru legislative, procent redus apoi la 25,68% în turul al doilea, ca urmare a renunțărilor recomandate candidaților din Front mai rău plasați în competiție. N.F.P. a câștigat astfel 182 de locuri de deputați și s-a plasat înaintea coaliției lansată cu abilitate de Macron în noiembrie 2021, din perspectiva alegerilor prezidențiale din 2022 sub denumirea Ensemble citoyens, modificată în 2022, pentru scurt timp, în Ensemble pour la majorité présidentielle, denumire iaràși modificată în actuala Ensemble pour la République. Coaliția pusă pe picioare în timp record de sustinàtoriii lui Macron a obținut 168 de locuri deputați în Adunarea Națională. Rassemblement National, formațiune condusă efectiv de tânărul (28 de ani) lider Jordan Bardella, președintele partidului fiind Marie Le Pen, a obținut, ca singură entitate, 143 de locuri în Adunarea Națională, cu 40 mai mult decât la alegerile legislative din 2022.
Majoritățile imposibile și soluțiile extravagante
În acest context, deși era foarte problematică realizarea unei alianțe între “centriștii” agregați de Macron și perspectiva însărcinării cu formarea unui nou guvern în jurul unui prim ministru exprimat de Noul Front Popular era clar că partidul doamnei Le Pen, condus de Bardella, era din start exclus de la guvernare. Rămânea de văzut cum s-ar fi putut soluționa problema raporturilor cu stânga și cu extrema stângă reprezentată de partidul lui Mélenchon La France Insoumise, motorul efectiv al N.F.P. Sub egida La France Insoumise electorii au trimis în Adunarea Naționalà 71 deputați din cei 182 ai N.F.P, Melanchon simțindu-se astfel în măsură să solicite cu fermitate să fie însărcinat cu formarea unui nou Guvern, pentru care oricum nu avea (ca NFP) suportul necesar și nici aliații necesari (la centru) pentru o majoritate de realizat în Adunarea Națională. Melanchon promis de la bun început realizarea unui program social șocant, contrar posibilităților economiei și dincolo de posibilitățile reale de punere în practică a intențiilor anunțate public. La rândul său Macron a declarat că nu dorește să lucreze cu partidul de extremă stângă al lui Melanchon (La France Insoumise), dar că va putea colabora cu alte partide din Noul Front Popular: socialiștii și verzii. Aceștia din urmă, nu s-au arătat încă disponibili să colaboreze. Oricum, un program de extremă stângă era și rămâne incompatibil cu “centrismul politic” promovat de președinte, pentru care vitală este îndepărtarea pericolului “dinspre dreapta extremă” (pentru el R.N.) și extrema stângă (Melanchon = La France Insoumise + agregații). În formarea noului Guvern al Franței, una dintre cele trei economii de bază ale U.E., singura țară continentalà din NATO dotată cu armamente nucleare, navigatorul-președinte Macron are și acum de ales, prin amânarea temporară a numirii unui prim ministru, între douà populisme, adică între un centru-dreapta moderat, reprezentat de propriul său partid și factori agregați și o stângă “nesupusă” și veleitară, si de loc dornică să fie in pozitie de subordonare față de o forță de centru. O soluție la fel de extravagantă ca eventuala numire ca prim ministru al lui Melanchon ar fi aceea a numirii ca prim ministru a fostului președinte al Franței François Hollande care s-a autopropus în numele socialiștilor din N.F.P. O altă opțiune pentru președintele Emmanuel Macron ar putea consta – fapt puțin probabil – în numirea unui govern tehnocratic compus din figuri fără specifice afinități politice, care să se ocupe de problemele curente. Rassamblement National, aflat sub conducerea doamnei Le Pen și a lui Jordan Bardella, teoretic a învins, ca prim partid de pe tabla de șah a politicii, care se pare că nu prea îl interesează pe președintele Macron deoarece preferă “pokerul politic”, in care nu mereu se învinge făcându-i pe altii sa creadă că ești in posesia unui full de ași. Partidul doamnei Le Pen a primit 8,7 milioane de voturi dar a pierdut numeroase colegii în turul al doilea când s-a confruntat cu acordurile de renunțare între macronieni și forțele de stânga al N.F.P. Sistemul electoral francez, care prevede o majoritate la dublu tur, a permis coaliției de dreapta să obtină în Adunearea Națională doar 143 de locuri (125 de raportat direct la R.N.), insuficiente pentru formarea unui guvern de dreapta (ar fi fost necesare 289 voturi). R.N. este însă în progres evident față de cele 89 de “scaune” pe care le-a ocupat în Adunarea Națională la precedentele alegeri legislative, cele din 2021. Rebusul complicat al formării unui nou guvern a fost amânat pentru o etapă imediat următoare, oricum după terminarea Olimpiadei, până atunci rămânând în exercițiul funcțiunii guvernul lui Gabriel Attal, pentru rezolvarea problemelor curente. Momentan, până la clarificarea situației (care oricum stă în stiloul președintelui ales atunci), președintele Macron se va lega, precum un modern Ulisse, de catargul navei Palais de l’Elysée și va asculta glasul sirenelor din dreapta și stânga (și invers), încercând să nu o ia razna prin strâmtoarea Siciliei. Suntem convinși că va ieși din încurcătură, cel puțin temporar, dar după fastuoasa Olimpiadă la care ne vom referi ulterior. Unii factori pot incurca o eventuală “socoteală de acasă”, care s-ar putea sa nu se potriveascà cu “cea din târg”.
Pericolul turnării benzinei verbale peste gazul aprins.
Momentan problemele europene, unele grav acutizate de declarațiile (reiterate) belicoase ale președintelui Franței la adresa Rusiei și de promisunile sale, ulterior semi-amortizate, de trimitere a unor trupe “de uscat”, încălțate cu bocanci, buni pentru solul deja foarte zdrențuit de bombe al Ucrainei, au fost interpretate pe malul râului Moscova “în literă și spirit”, ca o promisiune de escaladare din partea unei țări cu care Federația Rusă nu se află în conflict direct dar care promite să intervină. Ultima confruntare directă între Rusia (Imperiul Rus) și Franța a avut loc în timpul războiului Crimeii (1853-1866). Despre acest conflict armat care a intrat și el în anul al treilea, ca și cel citat, unii istorici spun, că a fost generat și întreținut de o serie uimitoare de gafe diplomatice și militare. Din perspectiva experiențelor politice din a doua jumătate a secolului al XX-lea alti exegeți moderni susțin că acesta a fost un fel de “război rece”. Oricum, a fost un factor liberator de noi energii (a se citi sinergii): a deschis drumul unificării unor state germane și ale statelor italiene, a contribuit la reconfigurarea hărții Europei. Nici Țarul și nici Guvernul Marii Britanii, care dorea păstrarea unui echilibru al puterilor nu doreau cu adevărat, se pare, acest război. El era dorit însă de Napoleon al III-lea, convins fiind că un conflict continental va schimba nu doar harta Europei ci și balanța puterii continentale, evident în favoarea Franței. Sigur, situația de atunci și situațiile de acum nu sunt comparabile. Pe planul politicii mondiale lipseau SUA, China și alți actori de marcă actuali. În plus lipsea actualul “actor direct lovit” adică Ucraina, unde are loc acum ciocnirea armatà unde o parte a mizei geopolitice este Crimea. Dar din erorile altora se mai pot trage din când în când unele învățăminte. Atunci ca și acum competitorii continentali ai Rusiei în Europa Centrală si de Ràsărit (în principal Franța și Marea Britanie) nu găsesc termenii unui armistițiu care să ducă măcar la iluzia unei păci temporare, pentru o perioadă de timp utilă pregătirii altui conflict, așa cum s-a întâmplat prin amânarea perpetuă a măsurilor prevăzute in acordurile (impropriu denumite Tratate) Minsk 1 si Minsk 2. Atunci ca și acum “aliați europeni” visau la o victorie care să-i pună în situația de a evita așternerea pe hârtie a unor soluții de pace rezonabile pentru entitățile statale în conflict.
Președintele (de acum) al Franței este obsedat de noua strălucire europeană pe care ar dori sa o confere Tàrii sale. Strălucire ofuscată de datele economice, de situația socială, de pierderea influenței în țările din aria sud-est-sahariană, ultimele rămase în orbita capitalei de pe malurile Senei. Franța de acum își joacà (pe plan militar si geopolitic) cărțiile in Europa, confruntandu-se, dupà aproape 170 de ani, cu parcursul întortochiat al unei problematici pentru care nu avea o solutie de rezolvare pe vremea “Ràzboiului Crimeii” (1853-1856) . Si pe care nu o are nici in cadrul actualului conflict in care este implicatà impreunà cu alti beligeranti . O soluție rațională și de durată, care sà ducà la incetarea conflictului armat si distrugerii reciproce si să prefigureze o viitoare pace. Ajungerea la soluții rezonabile a fost înmormantat odatà cu îngroparea sub cenușă a acordului Minsk 2 și renunțarea de càtre SUA, urmată de Federația Rusà, la prevederile acordului START (1991), revăzut în 1993, cand a fost rebotezat START 1 și înlocuit de START 2 (semnat de H.W. Bush si Boris Elțin). Din acesta părtile semnatare s-au retras pe rand: SUA în decembrie 2001 și Rusia în aprile 2002. Un nou document bilateral, denumit în mod curent “Tratatul de la Moscova” sau SORT (Strategic Offensive Reductions Treaty), a privit reducerea numàrului de arme nucleare și a fost semnat la Moscova în data de 24 mai 2002 de George W. Bush si Vladimir Putin.
Un alt tratat, intitulat New Strategic Arms Reduction Treaty (New START), care le-a inlocuiet pe toate cele citate anterior, s-a semnat la 8 aprilie 2010 la Praga de către președintii Obama si Medvedev: privea reducerea cu 30% a incărcăturilor nucleare. La 21 februarie 2023 președintele Vladimir Putin a declarat, într-un discurs adresat natiunii, cà Rusia nu se retrage din Tratatul New START dar iși suspendă participarea la el. (Cf. Cosa ha detto Putin nel suo discorso alla nazione, in “ Il Post”, 21 februarie 2023). Practic intre cele douà super-puteri mai existà, in domeniul limitărì armamentelor nucleare, doar un acord congelat.
Din “filmul” căutàrii unei soluții la problematica pericolului unei explozii de violențà de necontrolat in conflictul Rusia Ucraina face parte și una din noile inițiative personale ale lui Emmanuel Macron. Ea a fost ilustrată de presa internațională în știri lansate în data de 7 iunie a.c.. Macron a exprimat recent disponibilitatea Franței pentru “transferarea” în Ucraina a unui grup consistent de avioane de luptă Miraje 2000-5 și a formării unei „brigăzi franceze” de 4.500 de soldați. „Franța construiește o coaliție cu alți parteneri. Factorul important este timpul de antrenament. Obiectivul este sfârșitul anului, pentru avioane și antrenamente”, a declarat Macron la TF1 și France 2 (Cf. si: https://newsweek.ro/international/macron-da-ucrainei-avioane-mirage-2000-5-si-formeaza-o-brigada-franceza-de-4500-de-soldati). Un program de instruire a fost deja lansat în acest scop, la baza de la Cazaux, unde ucrainieienii se antrenează pe Alphajet. Cele 13 avioane Mirage 2000 ce vor proveni din Franța folosesc rachete SCALP, a căror rază de tir este de 300 km. Nu descriu aici reacția Kremlinului care nu putea consta decât în a lua act că Franța este în război cu Rusia, fără a-l fi declarat, adăpostindu-se insà sub pălăria formulei “ajutoare împortiva agresiunii”.
Întărirea trupelor comandatului en-chef Zelensky – al cărui mandat prezidențial este practic expirat – cu rachete cu rază lungă de acțiune, a fost lăsată pe seama lui Jens Stoltenberg și aliaților din NATO. Pentru Emmanuel Macron valorează încă doctrina “Așa cum s-a vorbit în tren”. Mă refer aici la călătoria comună la Kiev din 16 iunie 2022 a cancelarului Scholz, a președintelui Macron și a președintelui Consiliului de Miniștri al Italiei Mario Draghi, în timpul căreia s-au precizat liniile politicilor derivate din “messajul unitar de condamnare a invadării Ucrainei de către Rusia și de ajutorare a Kiev-ului” (Cf.https://www.repubblica.it/esteri/2022/06/16/news/ucraina_draghi_macron_scholz_kiev_visita_viaggio_guerra-354107572/). Draghi nu a mai putut participa la punerea în practică a “liniilor politice” concordate în tren deoarece la scurtă vreme după aceea a trebuit să lase frânele guvernului Italiei. La discuția din tren nu a participat liderul Comisiei UE, doamna von der Leyen. Dânsa a avut, conform însemnărilor mele, care sigur păcătuiesc prin omisiuni, cel puțin 7 călătorii cu trenul la Kiev, începând cu aceea datată 9 mai 2022, în coincidență cu ziua paradei militare de la Moscova în onoarea victoriei împotriva nazismului (Cf. https://www.rainews.it/video/2023/05/larrivo-di-ursula-von-der-leyen-a-kiev-nel-giorno-della-parata-della-vittoria-a-mosca–video-della-presidente-ue-50676d3a-5f96-4346-b762-872f79c9cd3a.html ). Înscrierea în contextul acestui articol, în care este vorba despre cum sunt “gestionate” raporturile între infrastructura politico-administrativă a UE și forțele politice naționale care stau la baza generării acestor politici, a raporturilor militare ale tuturor țărilor UE cu Ucraina și NATO nu este întâmplătoare. Nu mai departe decât de data de 11 iulie a.c., în cadrul lucrărilor summit-ului țărilor membre ale NATO secretarul general, încă în funcție al organizației, a declarat că organismul nord-atlantic va dona Ucrainei 40 miliarde de dolari + investiții în arme, firește de ultimă generație, pentru apărare activă. Când, cum, de către cine, din conturile cui și în funcție de ce cote de participare (proporționale ?) din partea membrilor se va distribui această sumă, nu se fac precizări. Modesta mea părere este că Stoltenberg a ieșit din perimetrul proprilor puteri, configurate de tratatele de aderare. La aceeași întâlnire la vârf din 11 iulie a.c., Cancelarul Olaf Scholz a justificat desfășurarea pe teritoriul Germaniei a rachetelor de croazieră SUA cu rază lungă de acțiune, până la 2500 km, subliniind amenințarea pe care o prezintă “ cantitatea enormă de armamente ale Rusiei și înzeztrarea cu arme care amenință teritoriul european”. Desfășurarea armelor cu lungă rază de acțiune fusese deja prevăzut cu un an în urmă în cea dintâi strategie de securitate națională a Germaniei, care în urmă cu nu mult timp a alocat reînzestrării Bundeswehrului o primă cifră stratosferică de 100 de miliarde de euro, sumă despre care încă nu se știe din ce buzunare ale bilanțului va apărea, așa cum nu știm nici cine și cum va suporta cele 40 de miliarde propuse de Stoltenberg. În momentele actuale nu puține din țările membre ale NATO din Europa se confruntă cu dificultăți de finanțare a propriilor politici interne de dezvoltare, fapt ce are urmări negative asupra creșterii economice și îmbunătățirii calității vieții. Sigur că NATO nu are ca obiectiv promovarea păcii, dar nici sarcina susținerii războaielor prin procură. În direcția amenințării cu escaladarea conflictului merge și declarația primului ministru laburist britanic Keir Starmer din 11 iulie a.c. privind folosirea de rachete Storm Shadow de fabricație britanică pentru atacuri în interiorul Rusiei, inițiativă judecatà la Kremlin ca find iresponsabilă. Nu știm ce au discutat la telefon a doua zi secretarul de stat al Apărării al SUA, Austin, și ministrul rus al Apărării. Este însă probabil că au discutat cum să se evite o eventuală catastrofă generală, care nu poate avea origini decât într-o eroare strategică grosolană, consumată în spațiul european. În ultima vreme pericolul unor ciocniri armate, în aer sau pe uscat, mai mult sau mai puțin provocate, este vizibil. Ce va urma nu știm: toți politicienii așteaptă cu sufletul la gură desfășurările finale din campania pentru alegerile prezidențiale din SUA. Între timp comunicatele trupelor ucrainiene au devenit mai puțin triumfaliste: rușii “înaintează, dar puțin și cu mari pierderi”. Așteptarea armelor de nouă generație și cu rază lungă, ca și așteptarea utilizării aeronavelor performante (avioanele de luptă F16) și cu înzestrare tehnologică competitivă se suprapun pe lipsa de muniție și mai ales de oameni, lipsă pe care “legiunea franceză” nu o poate suplini, așa cum nu pot să o suplinească nici polonezii. Este recentă știrea conform căreia 16 avioane F16 au ajuns deja în Ucraina, urmând ca la începutul anului vitor aceasta să mai primeascà 59 de aparate. Urmând gloriosul exemplu al președintelui Macron, în momentul de față, Polonia formează, antrenează și echipează o legiune pentru Ucraina. Nu este exclus ca Cehia să îi urmeze exemplul. „Legiune Ucraineană” – ne-a informat ziarul Kyiv Independent – (…..) va fi prima formație de armată care va recruta luptători voluntari ucraineni din străinătate, inclusiv dintre cei care au fugit peste graniță pentru a nu fi înrolați, precum și rezidenți ucraineni din alte țări”. Din moment ce “au fugit peste granità”, evident din cauza ràzboiului, personal nu prea vàd cum ucrainienii respectivi ar pute sà revinà in tarà pentru a se jertfi pe campul de luptà. Tainele patriotismului fortat ne sunt necunoscute…
Pentru noi românii cuvântul “legiune”, în pofida faptului că face trimitere la o formație militară antică romană are o semnificație sinistră, care a prins viață între cele două războaie mondiale și a fost hrănită mai apoi de propaganda regimului “socialismului real”. Legionarii noștri și în special aripa lor filo-nazistă, au lăsat urme de sânge în istoria României și “cadavre de renume”, printre care cel mai invocat este al lui Nicolae Iorga. Nu ne miră faptul că guvernul polonez, în fruntea căruia se află Donald Tusk (n. 1957), fost Președinte al Consiliului European (2014-2019), fondator al Platformei Civice (2001), adversar visceral al comunismului încă din timpul primei tinereți și ulterior – după 1989 – al Rusiei, încurajează fățiș intervenții radicale ale statelor UE în sprijinul Ucrainei. El este interpretul unei stări de spirit existentă în rândul populației Poloniei, țară care cu Imperiul de la Răsărit a avut raporturi tensionate timp de câteva secole. Ceea ce nu se poate spune despre Franța, care, după Războiul Crimeii (1853-1855), în cele două mari războaie mondiale din secolul trecut a fost aliata Rusiei și a succesoarei sale URSS. (va urma)
The post Extravaganțele macroscopice ale președintelui Macron (I) appeared first on Cotidianul RO.
