FOTO EXCLUSIV. Proiectul „Rama albastră: Album de familie”. O altfel de istorie a Basarabiei, recompusă ca un puzzle din fotografiile oamenilor simpli

Fotografiile din casele basarabenilor se pun tradițional într-o ramă albastră. Nu știu de unde vine această tradiție. Dar să o luăm pe rând.

Merg anual în Basarabia. Merg anual în Bugeac, de unde sunt, în sudul Basarabiei care acum e o parte în Republica Moldova şi o parte în Ucraina. Mă mai opresc pe la puținele rude care au mai rămas. Cei mulți au plecat în ultimii 20 de ani în toate colțurile lumii. Acum, cu războiul care e atât de aproape de se aude şi se vede uneori seara, situația e mult mai tragică.

Cel mai mult îmi place aici ritualul răsfoirii Albumului de familie. E unul dintre cele mai frumoase ritualuri.

Ne așezăm cu toții sub nucul cu umbră deasă care face răcoare în arșița tipică sudului. Bem un ceai sau un compot, câteva plăcinte și răsfoim Albumul de familie.

Nu știu când a apărut Albumul de familie – cu siguranță după apariția fotografiei. La noi el are rădăcini undeva în tradiția imperială țaristă. Fotografia era o ocupație urbană, dar încet, încet și țăranul se punea în fason pentru a avea o fotografie: o amintire.

Un secol de amintiri în imagini

Albumele de familie sunt printre cele mai importante arhive şi memorii colective moderne ale Basarabiei, care cuprinde multe straturi şi mai multe tradiții: Imperiul Țarist, România Mare, Epoca Sovietică şi Independența de după ’90.

Epoca sovietică e cea mai complexă pentru că cuprinde 3-4 tradiții diferite: fotografia de familie, fotografia de școală, fotografia de practică agricolă, fotografia de la locul de muncă, călătoriile şi cel mai important – albumul de armată – fiecare soldat după doi ani de armată venea cu un album care e în sine o operă de artă.

Practic, o familie are minim 3-4 albume: fiecare bărbat are unul personal de soldat, care e foarte complex.

Ele reprezintă o comoară imensă: prind toate etapele vieții, prind evenimentele centrale şi prind cronologic o viață umană, socială, cotidiană. Doar că ele se pierd.

A fost epoca țaristă, a urmat epoca României Mari, a urmat epoca sovietică. În toate aceste epoci fotografiile au o ordine bine conturată, aranjată pe pagini într-o cronologie și ordine a lumii pe care o reprezintă.

Vezi bunicii stând unul lângă altul care vor să-ți amintească că vii de undeva. Îi ai mai mare și pe perete precum o icoană: dar în rama albastră. Ai pozele părinților în momentele lor importante: la nuntă, la botez, cu familia, cu cei mici, la școală, la armată. Ai acolo și înmormântările. Ai cam tot ciclul vieții umane. Nu sunt multe fotografii: tot ciclul uman are un 40 de fotografii. Dar ele prind momentele centrale: pietrele fotografice de aducere aminte. Ele te poartă printr-un secol imens, tragic și cu multiple vieți: bucuriile și necazurile sunt prinse în aceste fotografii.

Un paradox straniu: numărul mic al fotografiilor fac memoria și mai puternică – iar ritualurile de vizionare a Albumului de familie întărește această memorie și dă un sens al unei cursivități a istoriei și a vieții acelor oameni.

Noi stăm, ne bem ceaiul și privim la aceste fotografii. Ne vedem cum eram mici – parcă a fost ieri. Ne vedem părinții tineri – mai tineri decât suntem noi azi. Îi privim și ne este greu să credem că nu mai sunt. Vedem o mulțime de scene din viața familiei noastre. Imaginile celor dragi. Ne reamintim chiar și de cei de care uitasem. Atenție: ritualul de privire în grup al Albumului de familie este mai mereu însoțit de povești de familie. Fiecare fotografie are o poveste.

Folderele-albume, legiunea haosului imagistic

Aceste albume se opresc însă brusc la ani ’90. Oare ce cataclism a venit atunci? După ’90 nu prea mai vezi Albume de familie în acest stil. După ’90 vezi pungi de fotografii adunate de-a valma. Un adevărat Babel. Multe fotografii, fără o noimă, puse grămadă. Mai ai mici albume de context: de la absolvire, de la ceva bal. Un soi de text scos din context pentru a deveni pretext. Vechiul album de familie devine după ’90 un soi de Fotografie-pretext și pungi Babel cu fotografii.

Haosul coboară peste noi – cum e albumul așa e și viața: sau mai bine – Albumul e o imagine a vieții.

Dar și ele se termină: vine epoca digitală. Dispare nu doar Albumul de familie, ci și aceste Fotografii-pretext și pungi Babel. Vine epoca folderelor-albume care fiindcă au un număr atât de mare de imagine nici nu mai are rost să le deschizi – e legiunea haosului imagistic.

Acele foldere cu imagini nu se mai măsoară în număr de fotografii, ci în gigabyte – adică ceva ce nu are legătură cu fotografia. În acest tip de producție a imaginii, în epoca digitală, fotografia își pierde din funcția sa. Cantitatea imensă de imagine produsă, ușurința cu care se produce, face ca imaginea să nu mai aibă legătură cu amintirea și memoria, pentru că ea devine simbol al dizolvării memoriei și amintirii. Acestea nu mai sunt părți componente ale ființei tale pentru că tu le externalizezi. Memoria ta este în altă parte – se ocupă alții de ea.

Acum noi fotografiem constant, aproape isteric, permanent, ca un ritual nu al memorării, ci al uitării. Fotografiem ca să ne reprezentăm imediat egoul – selfie –  şi să uităm. Cu cât fotografiem mai mult și mai repede cu atât uităm mai mult și mai repede. Imaginea digitală a devenit simbolul uitării – a ștergerii memoriei, a externalizării ei.

De aceea într-o astfel de epocă nu mai e nevoie de Album de familie – pentru că nu ai nevoie de memorie, o refuzi.

Fiecare fotografie ascunde o istorie, o istorie complicată de viață. Fotografia era despre amintire – imortalizarea unui moment important care să rămână în memoria familiei, în memoria ta. Ca o fotografie.

Bătrânii, părinții și bunicii noștri, mai au un obicei: puneau și încă mai pun pe perete imaginile celor dragi, de obicei ale copiilor și nopților – precum un iconostas de familie – Rama albastră.

Victor Organ, inițiatorul proiectului de arhivare a Albumelor de familie

Acum, în Basarabia există un mare interes pentru Albumul de familie – spre Rama Albastră. Brusc a reapărut această nevoie de memorie. O reîntoarcere spre sine.

Așa l-am descoperit pe Victor Organ, un tânăr fotograf, care este inițiatorul unui astfel proiect: Rama Albastră – o arhivă de fotografie din Basarabia construită din arhivele personale ale cetățenilor obișnuiți.

Victor Organ

Am scris cred, în urmă cu 10 ani, că acesta ar fi un proiect colosal: digitalizarea în masă a fotografiei de familie. Ei bine – un astfel de proiect este Rama Albastră inițiat de Victor Organ – nu doar fotograf, ci şi cineva care înțelege miza fotografiei într-un context istoric şi social: el colectează din albumele de familie din întreaga Basarabie – le digitalizează profesional şi le arhivează. Le colectează şi cu ajutorul voluntarilor care se oferă să caute şi să pună la dispoziție Albumele de familie. E un proiect colectiv, dar coordonat de el.

[libvideo id=”4942695″]

Victor Organ a fost binevoitor şi ne-a pus la dispoziție mai multe fotografii şi un video făcut special pentru cititorii Libertatea. Mai multe detalii aici: Rama Albastră.