Scena publică este ocupată în România ultimelor săptămâni de demascarea unor fapte care se știau demult sau măcar se bănuiau cu privire la legătura între servicii secrete – parlament – guverne – justiție – bănci – universități – academii. Cetățeanul simplu care suntem fiecare este acum pus în fața unor date care-i arată că, dincolo de fațada statului democratic, se joacă interesele unor coterii și inși care abuzează de legi și de stat.
Oricare ar fi reacțiile împotriva acestei demascări, este destul să se amintească „protocoalele de cooperare SRI – Justiție – Procuratură”, semnate de șefii acestora, ca să-ți dai seama de lovitura de stat care, de fapt, a avut loc. Este tulburătoare lista cetățenilor care au suferit de ani buni daune directe sub aceste auspicii deloc legale. Un om onest nu poate spune că nu a auzit măcar de degradantele malversațiuni din spatele scenei. Oricum vor evalua anchetele jurnalistice și juridice, faptele aduse în atenția publică sunt suficiente pentru a recunoaște că bănuielile cele mai sumbre privind desfigurarea de către decidenți a instituțiilor publice din România au suport, că ceea ce s-a petrecut este grav, că nicăieri în Europa nu s-a ajuns la așa ceva, că azi la butoane sunt profitori ai infracțiunilor.
Să ne amintim, fie și în mare, istoria. În decembrie 1989, România a proclamat, cu masivă susținere cetățenească, revenirea la stat de drept democratic, pluralism politic, justiție independentă, autonomie profesională, control civil al serviciilor secrete și alte valori democratice. A urmat înaintarea deloc lină pe această direcție. În 2005, sub pretextul „luptei contra corupției”, care, desigur, trebuia dusă, s-a creat, prin abuzuri și ilegalități, de la președinte în jos, un „stat paralel” cu cel prevăzut de Constituție – stat care stabilește de fapt soarta cetățenilor. Deciziile cheie ale țării s-au concentrat în mâinile președintelui, devenit peste noapte, în pofida legii, „șef de stat”, de la care a început încălcarea legii fundamentale. „Statul paralel” avea premise în măsuri luate anterior, cum au fost înființarea unei procuraturi în afara procuraturii oricărui stat, intervenția în actul judecătoresc, cumpărarea voinței magistraților prin mărirea, disproporționat față de restul populației, a veniturilor. Dar în 2005, „statul paralel” a devenit realitate și a început să pună în pericol diverși cetățeni. El a început cu numirea la conducerea instituțiilor, contra legilor existente, a unor șefi „tineri”, nepregătiți și instrumentabili, cu manipularea arhivelor privind viața privată a magistraților, cu transformarea procurorilor în magistrați și cu eliminarea de competenți neconvenabili din competițiile societății. Apoi, a înaintat cu noi abuzuri pe această direcție funestă și a falsificat tot ce s-a putut din trecut, prezent și viitor.
Fiecare cetățean poate să vadă unde s-a ajuns astăzi, după evoluția statului român din ultimii douăzeci de ani. O țară ținută, economic, tehnologic, ca educație și nivel de trai, la coada Europei, în care se trăiește zilnic pe datorie, cu cea mai mare emigrare în timp de pace și cu stat înstrăinat de cetățean și blocat.
România a fost caracterizată în ultimele două decenii drept „colonie” – chiar de către un fost ministru al reformei. Statul român a fost catalogat ca „stat mafiot” de către președintele care i-a condus malformarea, și ca „stat eșuat”, de către președintele următor, care l-a și slăbit sub varii privințe.
Știind ce înseamnă statul, am dat trei diagnoze situației create. Am vorbit de „stat avariat” deja ca urmare a deciziilor de la vârful său. Inadecvarea și veleitarismul decidenților erau evidente. Juriști constituționaliști americani au vorbit de „președinție africană” – o președinție în care deținătorul funcției își subordonează, prin desemnări de acoliți, serviciile secrete și apoi controlează cu ele instituțiile și populația. Nimeni nu a putut contesta că acest fel de instituție se regăsește în România ultimelor decenii și am aplicat conceptul „președinției africane”. Un economist italo-american a sesizat ascensiunea în societăți de azi a „stupidității” – odată cu decidenți tot mai sumar calificați și incapabili. Am arătat că la noi s-a intrat în „regim prostocratic”. Cum se observă în detalii și o dovedesc fără tăgadă decidenții ei, România a devenit țara care nu-și gestionează resursele, s-a umplut de chestiuni nerezolvate și nu-și poate proiecta viitorul, încât exemplifică, pe scala meritocrație – mediocrație – prostocrație, grupul din urmă.
Din nefericire, cele trei diagnoze s-au confirmat peste anticipări, cu prisosință. Ca urmare, întrebări justificate, puse nu numai de cetățeni români, ci și de străini, acompaniază situația de azi: De ce o țară cu un potențial atât de ridicat are indicatori dramatici? Cum se selectează de fapt decidenții în România acestor decenii? Ce fac de fapt mințile ei?
Nu este adevărat ceea ce se spune insistent, că nu s-a făcut nimic în România din 1989 încoace. Dar este adevărat că aproape totul a fost desfigurat sau amenință să fie desfigurat. Cum se observă ușor, chiar atunci când s-a făcut ceva, nu cei care se bat cu pumnul în piept sunt autorii. De pildă, se laudă copios cu integrare euro-atlantică inși care la timpul potrivit i se opuneau. Destul să iei la examinat ce au făcut și să citești presa timpului ca să-ți dai seama.
În deceniile din urmă, s-a mărit lotul jefuitorilor și impostorilor. Îi vezi fără dificultate în mai toate instituțiile. La drept vorbind, aproape nicio instituție a României de azi nu este conformă cu menirea ei. Zilele trecute, un distins coleg spunea într-o televiziune că indicatori procentuali ai cuprinderii de azi în educație au ajuns sub nivelul din timpul lui Carol al II-lea. În cele mai multe domenii de performanță s-a ajuns, din păcate, cam acolo. Societatea României actuale a ajuns într-o confuzie a valorilor care depășește precedentele istorice.
Pe acest fond, situația democrației în România este acum din nou la răscruce. Va fi oare în mințile ce dau tonul cultura necesară pentru a sesiza că alternativa nu este socialismul răsăritean sau neoliberalismul popperian, ci „democrația curată” la care s-a aspirat din 1918 încoace? Va fi destulă luciditate pentru a recunoaște că țara a înaintat pe cursul democrației, apoi aceasta a fost luată sub controlul unor forțe nefaste de care este cazul să se elibereze? Va fi clarviziune încât să se vadă că inși ajunși la decizii au malformat statul? Va fi curajul de a recunoaște că țara a fost „adjudecată” – cum spunea Thomas Mann, cu inflexibila sa grijă pentru soarta țării sale – de o parte mai puțin pregătită și malefică a populației ei?
După recentele demascări, este important că devine mai explicabilă emergența situației și se poate spune mai exact lucrurilor pe nume. Iată, sintetic, cauze care au dus la ceea ce se numește azi „caracatița”.
Unele sunt eminamente juridice și politice. Bunăoară, se dau legi, formulate superficial de către tot soiul de diletanți, fie ei și parlamentari de ocazie, apoi ele se promulgă cu inconștiență, legi care sunt mai curând instrumente de luptă ale cuiva – ins sau coterie, contra altora. Trierea și numirea magistraților se face de către o persoană, care a și umplut funcțiile în stat, începând cu cea de prim ministru, cu inși de mâna a treia – docili, premianți ai necalificării și supușeniei, gata să execute abuzuri. Procedurile juridice sunt adesea în conflict cu drepturile – cum spunea un jurist eminent, de la un nivel social și de complexitate a speței, legea nu mai contează în România de azi. Pregătirea juriștilor a slăbit continuu – cu cele peste treizeci de facultăți de drept („micuța” Germanie are opt!). Independența justiției a fost subminată prin măsuri instituționale, inclusiv desființarea oricărei instanțe în fața căreia magistrații să fie răspunzători.
Formatul profesional și civic minor și abuzurile președinților nu pot fi separate de toate acestea. Doar ca un exemplu, nu se puteau semna protocoalele menționate, care umplu de rușine orice democrat și patriot care se respectă, fără acordul, fie și tacit, al Cotrocenilor.
Cauze sunt și în serviciile secrete – fiind vorba, în esență, de folosirea acestora dincolo de limitele constituționale. Blamabila tradiție a securismului a înregistrat în ultimele decenii unul dintre cele mai penibile capitole – după fărădelegile anilor treizeci și crimele anilor cincizeci, ca să ne oprim aici. Pe canalul acestor servicii, europenizarea și occidentalizarea au fost înțelese ca aranjamente cu unii sau alții din reprezentanțe diplomatice, nu ca dezvoltare instituțională a țării pe axele justiției și democratizării. Cum se vede tot mai clar, și aceste servicii au contribuit la hoția, corupția și confuzia de valori din România de azi.
Cauză este și pasivitatea „intelectualității”. În societatea românească a acestor ani, s-a semnalat manipularea Curții Constituționale de către generali din servicii secrete, în decizii privind alegerile sau în decizii privind reprezentarea internațională a țării. S-a semnalat fraudarea repetată a alegerilor. S-a semnalat ce s-a petrecut în sufrageriile demnitarilor. S-a semnalat încarcerarea sau marginalizarea unor personalități doar pentru că stăteau în fața ascensiunii unor noi securiști. S-a observat elevarea de simpli palavragii la rangul de parlamentari. S-au observat abuzuri, nedreptăți și erori flagrante. Nimeni nu poate spune că nu a aflat de toate acestea. Dar autoproclamații intelectuali au tăcut și tac.
O cauză în România de azi este și neștiința evaluării persoanelor. Virgil I. Bărbat este și acum actual cu observația că, la noi, ocuparea de funcții publice este luată ca semn de valoare, nu invers, alegerea în funcție să aibă ca premisă valoarea. Apoi, la noi, posesorul unei diplome sau palavragiul sunt socotiți automat potriviți să ocupe o funcție. Din aceste lacune, ca și din altele conexe, rezultă situația de azi, în care nivelul decidenților este jos. Au ajuns mulți unde nu ar trebui – începând cu ocupanții principalelor poziții în stat. În definitiv, nu se poate să nu ne întrebăm unde sunt fruntașii reali ai promoțiilor de studii? De ce opțiunea emigrării este cea mai răspândită printre tinerii de valoare?
De neștiință ține și scindarea din societate. Ea începe cu ignorarea maximei de la baza democrației – „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem a dezlega problema” – și luarea vieții publice ca luptă darwiniană. Ea continuă cu ignorarea faptului că și cel judecat, fiind cetățean, trebuie ascultat, căci „contează opiniile unui om, nu dacă el convine altora”.
Ce se poate face în situația dată? Iată câteva remedii.
În România ultimelor decenii, evoluția democratică a fost oprită vizibil, iar demascările recente o atestă, la rândul lor. Din nepricepere, din calcule de putere, în condiții de absență a sprijinului popular, din rea voință sau din voința de a ajunge în funcții peste puteri, ilegalitățile și abuzurile au venit de data aceasta de sus în jos. De aceea, primul remediu al situației în care s-a ajuns este revenirea la Constituție. Trebuie reasumat simplu, de pildă, că, potrivit Constituției, nu există „șef al statului”, că nu există „prima doamnă”, că politica externă o stabilește guvernul, cu aprobarea Parlamentului, nu altcineva, că niciun organism din țară nu a propus ocuparea de funcții la NATO, că stabilirea reprezentării României în Consiliul European revine Parlamentului și multe altele. Sub fiecare aspect s-a încălcat Constituția și s-au generat ravagii în societate.
În România de azi „desemnarea personală” a ajuns o veritabilă maladie – chiar dacă nicio lege nu o prevede. Ca urmare, la orice nivel sunt numeroși „desemnați”, iar, în multe locuri, „desemnații” îi iau sub control pe cei aleși. Oprirea „desemnărilor personale” de sus până jos rămâne calea principală de împiedicare a alunecării mai departe în „democrația cu șef”.
Azi, funcțiile sunt ocupate masiv de inși aflați în afara cunoștințelor profesionale, juridice, civice necesare exercitării lor cu demnitate, în interes public. Dacă s-ar întocmi lista ocupanților funcțiilor și a pregătirii lor, nu s-ar putea ocoli întrebarea: cum de s-a ajuns la o asemenea răsturnare a ordinii valorilor? Este imperativă redeschiderea șanselor ca valori profesionale și civice reale să poată intra în roluri publice.
Presantă este normalizarea justiției pe mai multe paliere: legi în interes public în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva; proceduri normalizate capabile să promoveze dreptul, care să apere drepturile, nu să lovească persoane; trecerea selectării și numirii magistraților în seama unei autorități publice; revederea pregătirii juriștilor aducând-o la nivelul celei din democrații de azi; asumarea adevărului că independența justiției și conștiința juridică sunt rezultat nu doar al educației, ci și al unei organizări instituționale.
Remediu fundamental este angajarea reconstrucției României – începând cu legislația. Cum am spus și altădată, dacă vrem soluții la dificultățile de azi ale țării, este urgent să revenim în România de la statul de drept, la statul de drept democratic, să instituim, pe locul democrației mute de acum, o democrație deliberativă, să-l convingem pe fiecare cetățean că este cazul să uzeze de drepturile și obligațiile sale dintr-o democrație cooperativă. Reamintesc aici succint doar câteva legi specifice reconstruirii.
Ar fi de început cu legea abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul, în manieră democratică, al statului asupra lor. Aceasta nu este nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească ce se practică în democrațiile avansate de azi. Ar fi de continuat cu legea interesului public. Prea multe legi din România actuală favorizează încălecarea interesului public de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public sau pretind că acționează în interes public. Or, nici țara noastră nu se poate pune în mișcare fără a lămuri interesul public, într-o lege ce poate fi cadrul normativ pentru celelalte legi și a curăța apoi legislația de confuzii, falsificări și amatorisme. Ar fi de înaintat cu legea meritocrației și a concursurilor curate, în care să conteze pregătirea și meritul. Cetățenia democratică, interesul public și meritocrația merg, de altfel, mână în mână.
Acest prim pachet de legi se poate încheia cu legea valorificării în interesul țării și al cetățenilor ei a calităților României de parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice, precum și a parteneriatelor. În acest moment, cum spunea corect cineva, datorită nepriceperii autorităților ei, România este mereu pe bancheta din spate – ea nu are capacitatea de a-și valorifica poziția și, mai ales, ea încasează pierderi ca urmare a deciziilor eronate ale vârfurilor ei. O nouă analiză a situației în care a fost adusă țara este indispensabilă, după cum indispensabilă este și lămurirea asupra lumii ce se conturează. Pierd țările care nu iau în seamă schimbarea lumii.
Plecând de la aceste legi, vor putea fi adoptate noi legi care să lărgească libertățile și recunoașterea drepturilor fiecărui cetățean. Dezbaterile – ale specialiștilor, cetățenilor, organizațiilor lor – vor fi apoi cadrul modernizării propriu-zise a statului român și al ieșirii din situația în care a fost adus. „România cetățenilor” nu este o formulă electorală, ci condiția sine qua non a unei alte Românii decât cea a ilegalităților și abuzurilor, a sărăciei și nedreptăților, a imposturii și falsurilor din zilele noastre.
The post Ieșirea din „democrația cu șefi” appeared first on Cotidianul RO.
