INTERVIU | Ramona Coman, profesor în politică europeană:

Pe 9 iunie, românii vor vota din nou pentru Parlamentul European. Statisticile arată că, la ultimele trei scrutine de acest tip, alegătorii români au venit la urne în număr mai mare comparativ cu parlamentarele interne. În același timp, numărul de votanți a crescut constant din 2009 până în prezent.

Prezența la vot de peste 50% înregistrată în România la alegerile europene din 2019 este peste alte țări ale uniunii, dar totuși scăzută având în vedere mizele și importanța pe care UE o are în viața fiecărui cetățean de pe continent.

Experții consideră că este foarte important ca alegătorii să înțeleagă care este diferența între un partid cu înclinații extremiste și unul cu agendă europeană, fie ea de dreapta sau de stânga.

Pentru a explica dinamica politică în interiorul UE și de ce partidele extremiste sunt distructive pentru Europa, Libertatea a invitat-o la un interviu pe Ramona Coman, profesor de științe politice la Universitatea liberă din Bruxelles.

Principalele arii de interes ale cercetătoarei sunt integrarea europeană și procesul decizional la nivel european, respectul statului de drept în Europa Centrală și de Est și contestarea democrației liberale în UE. Ramona Coman a publicat recent The Politics of the Rule of Law in the EU Polity. Actors, Tools and Challenges (Palgrave 2022).

Ramona Coman

Libertatea: De ce este important ca românii să iasă la vot și să își exprime preferințele. Cum se traduce votul lor la nivel european?Ramona Coman: Contrar percepției potrivit căreia cetățenii au puțină influență asupra vieții politice europene, votul la aceste alegeri determină într-o oarecare măsură ce este și ce vrem să fie UE pentru noi ca indivizi și comunitate. Cele mai mari partide din România aparțin principalelor grupuri politice din PE: PPE (Partidul Popular European), S&D (Social-democrații) și Renew.

Altfel spus, aceste partide românești fac parte din familii de partide și grupuri politice în PE care susțin integrarea europeană. Exista desigur multe diferențe în modul în care aceste partide și grupuri se poziționează pe chestiuni importante cum ar fi tranziția ecologică, gestionarea politicii de azil și migrație sau cu privire la acordurile comerciale pe care UE le semnează, ca să dau câteva exemple. Nimic mai normal.

Niciunul dintre aceste partide/grupuri nu pune sub semnul întrebării existența UE per se. Aceste partide susțin diferite viziuni ale integrării europene atât la nivel de regim politic, cât și la nivel de politici concrete. Fiecare în felul său încearcă să se orienteze către mai multă sau mai puțină integrare, unele acordând o mai mare importanță socialului, altele pieței, unele fiind mai înclinate către federalism și o mai mare putere de decizie la nivel supranațional, altele fiind mult mai atașate deciziilor luate de guverne în Consiliul European, în manieră interguvernamentală.

– Votul cetățenilor europeni la aceste alegeri determină ce politici vor fi adoptate în următorii ani. Cum se transferă puterea cetățenilor către instituțiile politice ale UE? – Alegerile europene determină puterea politică a grupurilor în Parlamentul European și, să sperăm, compoziția Comisiei Europene, în cazul în care Consiliul European va ține cont de rezultatul alegerilor, așa cum prevede Tratatul de la Lisabona.

Politica este un raport de forță, iar el se cristalizează prin participarea noastră la vot. Grupurile politice care vor obține o reprezentare largă vor avea un cuvânt de spus în perioada 2024-2029 atât în relația cu Comisia Europeană, cât și cu Consiliul de Miniștri. Nu este niciodată prea mult să reamintim că propunerile de legislație la nivel european sunt formulate de Comisie și că PE și Consiliul le amendează în funcție de preferințele exprimate de deputații și de miniștrii statelor membre în Consiliu. Raportul de forță este mult mai subtil decât atât, însă e important de știut că PE și Consiliul sunt pe picior de egalitate.

În momentul în care Comisia face o propunere legislativă, guvernele se vor pune de acord în Consiliu, iar în PE, grupurile politice în care România își va trimite reprezentanții vor încerca să o fasoneze în funcție de linia politică pe care o susțin, în coaliții cu alte grupuri, desigur.

Așadar, compoziția PE este determinantă cu atât mai mult în contextul alegerilor din 2024, în care sondajele ne anunță succesul partidelor de extremă-dreapta sau dreapta radicală în multe țări în care vedem că aceste partide tind să ocupe, de asemenea, un loc din ce în ce mai important în guvernele naționale, așadar, și în Consiliu.

– Ce riscuri există la nivel european, dacă aceste partide radicale vor obține un număr ridicat de voturi? – În cazul în care aceste tendințe se confirmă, nu va mai fi vorba de alegeri clasice de tip dreapta/stânga sau un vot pro/antieuropean ca în orice democrație, ci o fractură între democrație și nondemocrație.

Multe țări europene au avut un trecut totalitar sau autoritar. În multe dintre ele reinstaurarea democrației nu s-a obținut decât prin suferință. Cetățenii au nutrit speranța că procesul va fi ireversibil. Evoluțiile recente ne arată că nu este așa. Pe fondul unor nemulțumiri generale, există partide politice care instrumentează acest context și pretind că niște idei nondemocratice ar fi răspunsul la numeroasele probleme cu care lumea se confruntă.

Nimic mai fals și mai periculos. Nu trebuie să facem o incursiune prea lungă în istoria Europei pentru a ne reaminti dezastrul produs de naționalism, ororile comise de xenofobie și rasism și nu numai. Aceste partide caută să transforme UE din interior, în cadrul Consiliului și în cadrul PE.

– Ce ar putea strica aceste partide în Uniunea Europeană? – Avem exemple clare care arată că aceste partide ajung la putere prin vot și, odată ajunse la putere, tind să adopte măsuri care duc la instaurarea autocrației, violând Constituția sau abuzând de legitimitatea electorală obținută. Mă refer aici la Polonia în perioada 2015-2022 și la Ungaria, din 2010 până azi. Care este cel mai sigur drum sau scenariu în acest sens? Reducerea puterii justiției, care să nu poată să mai fie un obstacol în calea abuzului de putere, a limitării drepturilor și libertăților. Odată intrat pe acest făgaș, drumul înapoi este greu și sinuos. Se limitează pluralismul și diversitatea, se reduce puterea instituțiilor care, în democrație, au o independență care trebuie respectată și protejată, se cultivă relații pe plan internațional cu state care sunt departe de a fi democrații și pretind să înlocuiască democrația liberală cu ceea ce numesc democrație iliberală.

– Cum definiți democrația iliberală? – Există o întreagă dezbatere academică despre această „democrație iliberală”, termen care nu e nou, dar care a fost adus în prim-planul atenției publice de Viktor Orban, premierul Ungariei, tocmai aici, în România, la Băile Tușnad, în 2014. Unii politologi, cum este Farid Zakaria, definesc democrația iliberală ca pe un regim politic în care există alegeri libere sau nu, dar în care limitele constituționale nu sunt respectate, iar cetățenii sunt privați de drepturi și libertăți.

Viktor Orban la Băile Tușnad. Foto: Eli Driu

Totul în numele „poporului” care este și el definit în mod restrictiv pentru a exclude largi categorii din societate. Alții spun că democrația iliberală este o contradicție în termeni. Nu există democrație fără stat de drept și fără drepturi fundamentale. Tind să susțin această idee care este solid argumentată, printre alții, de colegii mei în teorie politică, Justine Lacroix și Jean-Yves Prenchères. Liberalismul politic nu trebuie să fie confundat cu politicile neoliberale pe plan economic. Că aceste partide de dreapta radicală și populistă încearcă să dezvolte o ideologie iliberală este o altă discuție.

– Partidele mari din România nu reușesc să comunicare cu pasiune despre UE. Uneori prezintă opțiunea pro-europeană ca pe o datorie sau obligație, iar ceea ce facem din obligație nu ne prea place. – Ce este regretabil în România este deficitul de comunicare enorm al elitelor politice. Este o incapacitate de a dezvolta o viziune despre lumea în care dorim să trăim, despre un proiect politic și social care să ne unească. Aici partidele așa-zis tradiționale au un rol enorm de jucat. Vidul pe care îl lasă prin neîndeplinirea funcțiilor lor principale – printre care aceea de a da sens politicii în sensul nobil al termenului – duce la nașterea unor partide care sunt necomplexate în a promova drumul către autoritarism.

– Una dintre narațiunile euroscepticilor este că UE este un aparat controlat de birocrați pe care nu îi alege nimeni. Iar UE ar suferi de deficit democratic. – Într-adevăr, de mulți ani în discursul eurosceptic s-a spus că UE este o mare birocrație, iar Comisia a fost ținta principală a acestor atacuri. Nimic mai fals. Comisia Europeană nu este mai mare decât un minister important dintr-un stat bine populat. Iar Comisia are misiuni mult mai extinse decât un minister dintr-un stat membru.

În plus, propunerile Comisiei trec prin alte două filtre, și anume legitimitatea Parlamentului (ales direct de noi) și cea a Consiliului, și membrii lui (miniștri) aleși direct în statele membre. Atât interesele cetățenilor, cât și cele ale statelor sunt astfel reprezentate. Noi, ca și cetățeni, ne alegem reprezentanții în ambele instituții. Parlamentul European și Consiliul European sunt practic vocea noastră exprimată prin două canale instituționale diferite.

– În România nu este deloc cultivată identitatea europeană. Noi suntem nu numai cetățeni români, dar și europeni, iar în această dublă calitate ieșim la vot. Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi cetățean european? – Din punct de vedere juridic, după cum se știe, cetățenia europeană definește legătura dintre cetățenii statelor membre și UE, printr-o serie de drepturi și obligații, precum și prin participarea la viața politică.

Cetățenia europeană ne conferă dreptul de a călători liber și de a locui în alt stat membru, de a studia sau a lucra, de a vota sau a fi candidat nu numai pentru alegerile pentru PE, dar și pentru alegerile municipale din alte state. Nu e puțin lucru! Este o construcție politică și juridică extrem de ambițioasă și unică în felul ei.

Anul trecut s-au sărbătorit 30 de ani de când a fost introdusă cetățenia europeană în tratate. Nu toți beneficiem din plin de ea, dar o avem. Pentru mulți europeni, ea face parte din cotidian. Gândiți-vă la cele 4 milioane de români, printre care mă număr și eu, care trăiesc în diferite țări membre, care au ales să își facă un viitor în afara României. Pe de altă parte, cât de european te simți nu depinde numai de lista drepturilor pe care le deții. Este și un sentiment de apartenență la o comunitate care are o serie de valori. Dar depinde la fel de mult de statutul socio-economic. Una este să fii pensionar belgian și să alegi să trăiești în Portugalia după zeci de ani de muncă și alta este să fii pensionar în România și să te gândești retoric ce înseamnă să fii cetățean european fără a avea posibilitatea de a pleca măcar o zi undeva în UE. Când trăiești în cea mai săracă regiune din Europa sub pragul sărăciei, UE este încă un vis, în cel mai bun caz.

Într-o notă mai personală, pentru mine să fiu cetățean european a fost această extraordinară șansă pe care am avut-o la 20 de ani de a pleca cu trenul de la Brașov la Viena și de la Viena la Bruxelles ca să studiez la Universitatea liberă din Bruxelles ca student Erasmus, de a rămâne în Belgia, de a deveni profesoară, de a fi în contact permanent cu studenți și colegi din foarte multe state membre UE în fiecare zi.

E o Europă în miniatură atât la Universitate, cât și acasă, unde se aud în permanență trei limbi (româna, flamanda și franceza). Să fiu cetățean european este să lucrez zi de zi cu toți acești oameni, care sigur reprezintă o categorie aparte, dar care provin din medii socioeconomice diferite. Mereu m-a fascinat această diversitate.

– În acest an, pe listele pentru europarlamentare avem și candidați independenți. Ce poate să facă un independent în interiorul UE? Cum vedeți acest minifenomen? – Înțeleg demersul celor care au ales să participe ca independenți la alegerile europene. Între un independent și un candidat în spatele căruia se află un întreg partid, diferența este evidentă. La fel și în PE. Deputații din grupurile mari au mai multe șanse să se ocupe de dosare importante decât cei din grupuri mici.

Tind să cred, dar poate mă înșel, pentru că nu am nici un fel de date pe acest subiect, că în interiorul PE, un independent care își dorește cu adevărat să își îndeplinească programul își va construi alianțe politice și prin puterea argumentului va încerca să își promoveze ideile. În Parlamentul European se vede foarte bine cine ce face. Dezbaterile sunt publice. Este fenomenal. Nu același lucru se poate spune despre toate parlamentele naționale.

Activitatea mea de cercetare presupune, printre altele, să citesc cu regularitate aceste dezbateri din PE. În afară de deputații care sunt absenți fizic, sunt și deputați care marchează agenda politică. Sunt deputații care sunt cu adevărat pasionați și devotați mandatului lor, care au pur și simplu o viziune și o coerență în gândire care le permit să-și facă auzită vocea cu folos în PE. Este și o chestiune de capital – în sensul lui Bourdieu – și de modul în care acesta este folosit, fie el politic sau cultural. Va fi, desigur, interesant de urmărit activitatea celor care sunt independenți și modul în care vor alege să funcționeze în PE.

– Cum a afectat războiul din Ucraina politica europeană? – Atunci când este o criză, toată atenția politică este concentrată asupra ei. Nu se poate spune că pe celelalte dosare importante nu se mai lucrează. De pildă, statul de drept în Polonia și Ungaria era un subiect foarte important înainte de război. Când Rusia a invadat Ucraina, Polonia a fost în prima linie în a susține Ucraina. Ungaria nu. Și, mai mult, nu a ratat nicio ocazie în a-și folosi puterea de a bloca deciziile pentru care este nevoie de unanimitate.

Afișe cu o imagine a președintelui rus VLADIMIR PUTIN îndeamnă oamenii să voteze la viitoarele alegeri pentru Parlamentul European. Foto: Profimedia

Războiul din Ucraina a pus pe agendă o problemă care devenise deja clară în contextul pandemiei. Și anume, dependența UE, chestiunea autonomiei sau suveranității în domenii-cheie precum energia, ca să dau un exemplu. Multe politici trebuie regândite. Or, UE este construită pe un model instituțional în care deciziile se adoptă nu neapărat lent, dar care cer timp. Democrația presupune timp de dezbatere, de acomodare a intereselor, de cristalizare a preferințelor.

Într-o perioadă de criză, deciziile trebuie luate imediat. Dar „imediat” nu există sau nu se poate mereu într-o structură cu 27 de state. Atunci se aud voci nemulțumite că UE a făcut prea puțin sau prea târziu (faimoasa frază too little too late), că este slabă, că este divizată. Această acumulare de crize duce inevitabil la o nevoie de reformă în profunzime. La bază, UE e un model instituțional care a funcționat pentru o comunitate cu șase state membre. De când sunt eu studentă, iar asta era acum 20 de ani, se spune ca UE nu poate funcționa cu 27 de state pe baza unui model conceput pentru șase. UE are nevoie de reforme, iar acestea sunt necesare acum. Ce reforme și dacă UE va fi reformată va depinde iar de votul de pe 9 iunie.

– În România se discută mult despre faptul că Europa de Est este subreprezentată politic în UE. Sunteți de acord cu această percepție? Ce ar putea face România ca să își crească influența în interiorul UE? – România nu este subreprezentată în UE, cel puțin nu la nivelul reprezentanței în PE, în Comisie și în Consiliul European. Ca România să își crească influența, reprezentanții săi trebuie să își îndeplinească misiunea în aceste instituții. De exemplu, în PE: în mandatul trecut, deputați români au marcat agenda europeană, numele lor a fost des auzit în legătură cu dosare importante.

Cred că lucrurile stau puțin diferit la nivel de Consiliu. E și mai greu de comparat, pentru că la Consiliu nu toate discuțiile sunt publice, ca în PE. Miniștrii români sunt uneori (ca să nu spun deseori) invizibili. Absenți din spațiul public. Atât la București, cât și la Bruxelles. Or, ei au un rol crucial. În Consiliu, miniștrii statelor membre apără interesele statelor. În afară de prioritățile pe care și le-a fixat România în 2019 când a deținut președinția Consiliului, nu îmi amintesc de o altă discuție despre interesele pe care le apără miniștrii la Bruxelles.

Nu știm niciodată ce au decis, ce poziție au susținut, de ce au fost la Consiliu sau ce s-a discutat la Consiliul European. Atunci când miniștrii se lamentează că „UE a decis”, cineva trebuie să le reamintească că ei (sau și ei) au decis.

Consiliul este o instituție extrem de puternică. Sigur că România contează. Dar România în Consiliu trebuie să devină actor al integrării europene, nu spectator. Avantajul miniștrilor români este că au în spate un aparat diplomatic extrem de competent care își cunoaște bine dosarele și care depune o muncă absolut remarcabilă.

– Ce ați schimba la UE?– UE are nevoie de reforme. Președinția belgiană a Consiliului avea ca obiectiv să pregătească această discuție înainte de sfârșitul mandatului. Prima întrebare ar trebui să fie: reformer pour quoi faire? Nu o să înșir acum o listă prea lungă, dar cred că sunt trei aspecte-cheie:

1) integrarea europeană trebuie să aducă avantaje vizibile celor care până acum nu au putut beneficia pe deplin de apartenența la UE; 2) valorile comune nu sunt de negociat, nici statul de drept, nici pluralismul sau toleranța, cu atât mai puțin democrația pe care încă o avem și sper că o vor avea și copiii copiilor mei; 3) unanimitatea în domenii importante atât pentru UE, cât și pentru statele membre paralizează funcționarea ei, iar adoptarea de decizii trebuie regândită.

Până acum, în Consiliu a fost foarte importantă ceea ce Angela Merkel numea „metoda uniunii”, adică toate statele să se exprime la unison în Consiliu. Din păcate, nu mai este posibil. În 2024 sunt nu numai alegeri europene, ci și alegeri naționale în 9 state membre. Ele pot duce la o mai mare diviziune între guvernele naționale în Consiliu.

Foto: Profimedia