INTERVIU | Raul Pintilie, cercetător al conflictelor din

În contextul atacului terorist Hamas asupra Israelului din octombrie 2023 și războiului din Gaza care l-a urmat, vechiul conflict israeliano-palestinian a revenit o prioritate pentru comunitatea internațională. Nicio soluție de pace nu va putea fi posibilă fără condiția demilitarizării Hamas. Acest obiectiv este însă unul extrem de complicat, întrucât mesajele Hamas încă prind la populația palestiniană. Dacă pentru Statele Unite, UE și majoritatea democrațiilor lumii, Hamas este desemnată ca fiind o organizație teroristă, în lumea arabă există o altă interpretare a acestei grupări, și anume aceea de partid de rezistență armată. Aceasta este opinia pe care o împărtășește și Raul Pintilie, un analist al conflictelor din Orientul Mijlociu. Pintilie a terminat un master în drepturile omului și democratizare la Universitatea Saint Joseph din Beirut și o licență în studii de securitate la Universitatea Babeș-Bolyai de la Cluj-Napoca. A fost implicat în mai multe proiecte de cercetare în Orientul Mijlociu și a petrecut patru ani în această regiune. Cunoaște limba arabă la nivel intermediar.

Libertatea: Prima întrebare este legată de celebra expresie „From the river to the sea, Palestine will be free” care, în contextul războiului din Gaza, a devenit flacăra ideologică de confruntare dintre palestinieni și israelieni. Pentru activiștii palestinieni, expresia reprezintă un strigăt de eliberare de sub ocupația militară. În schimb, pentru israelieni, ea reprezintă expresia antisemitismului și dovada că Hamas nu recunoaște existența statului Israel. Dv. cum interpretați acest slogan?

Raul Pintilie: Contrar unor curente de opinie existente în spațiul public și care au căpătat vizibilitate crescută ca urmare a atacului terorist Hamas din 7 octombrie împotriva populației civile din sudul Israelului, dar și odată cu izbucnirea manifestărilor pro-Palestina, în special cele reprezentate de studenți, originile acestui slogan preced atât crearea Hamas, cât și înființarea statului israelian modern. Formula geografică reprezentată de această frază a fost promovată, inițial, de Mișcarea Sionistă pentru a delimita granițele unui viitor stat Israel, iar liderii acesteia au prezentat, în acest sens, un plan în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919.

Raul Pintilie. Foto: Facebook

Mai aproape de zilele noastre, în anii ’60, după înființarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), sloganul a fost utilizat într-o manieră diferită de către diversele mișcări palestiniene precum Fatah sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP). În acest context, scopul său era să scoată în evidență una dintre principalele cerințe ale Consiliului Legislativ Palestinian, aceea de „recuperare în întregime a teritoriului uzurpat”, așa cum este portretizat în documentul fondator al instituției. Trebuie însă menționat că același document prevedea drepturi egale pentru populația evreiască, cu condiția ca aceasta să renunțe la principiile sioniste. Până la finalul anilor ’60, sloganul avea să definească, în termeni practici, soluția unui singur stat.

Mai târziu, platforma politică a partidului israelian Likud din 1977 avea să folosească o formulare similară pentru a susține dreptul inalienabil al evreilor la statul Israel spunând că „între Mare [Marea Mediterană] și Iordania va fi doar suveranitate israeliană”. Hamas a preluat acest slogan în contextul primei Intifade (cel mai des tradusă drept „răscoală”), izbucnită în decembrie 1987 în Fâșia Gaza, drept o modalitate de a mobiliza politic populația din teritoriile palestiniene. Recent, cu ocazia celei de-a 78-a sesiuni a Adunării Generale a ONU (septembrie 2023), primul-ministru israelian Benjamin Netanyahu a prezentat în fața lumii o hartă a ceea ce acesta denumea „The New Middle East” și care ilustra statul Israel cuprinzând Cisiordania, Fâșia Gaza și Înălțimile Golan, practic ceea ce partidul Likud menționa încă din 1977: suveranitate israeliană de la Mediterana la râul Iordan.

Pentru palestinienii de rând, acest slogan are însă implicații mult mai profunde, care transcend luptele politice și intră în sfera legăturii pe care aceștia o mențin cu „Palestina istorică”, teritoriul intrat sub mandat britanic în urma destrămării Imperiului Otoman după Primul Război Mondial. Până în prezent, se întâmplă ca, de multe ori, atunci când doi palestinieni se întâlnesc pentru prima dată să se întrebe reciproc unde își au originile, cu referință la perioada mandatului britanic, ilustrând conexiunea transmisă din generație în generație cu intervalul respectiv de timp. Sloganul în discuție aduce cu sine o oarecare nostalgie pentru o epocă istorică în care evreii și palestinienii trăiau pașnic și împărțeau aceeași bucată de pământ. Mai mult decât atât, semnificația atinge inclusiv dreptul refugiaților palestinieni și al urmașilor acestora de a se întoarce în teritoriile din care au fost dislocați de numeroasele confruntări armate care au afectat zona.

Din punctul meu de vedere, sloganul este unul suficient de vag pentru a lăsa loc unui număr mare de interpretări. Caracterul acestor interpretări depinde de individ și context și sunt într-o bună măsură menite să valideze o narațiune sau alta ori să justifice aplicarea unor etichete asupra unor indivizi sau grupuri bazate pe preconcepții. Astfel, consider că această concentrare masivă asupra unui slogan neclar în însemnătatea sa reală, cu atât mai mult cu cât variațiuni ale acestuia au fost utilizate de-a lungul timpului de ambele tabere, nu are valoare analitică și servește mai degrabă decredibilizării unei anumite tabere decât să vină în ajutorul unei înțelegeri mai profunde a problemei supuse discuției.

– Pentru publicul care nu trăiește în mod direct în spațiul apropiat conflictului, este greu de înțeles succesul pe care Hamas îl are încă asupra populației palestiniene. De ce este complicat, poate chiar imposibil, ca Hamas să dispară de pe scena politică palestiniană?

– Pentru a răspunde cât mai punctual acestor întrebări, cred că este necesar să aruncăm o privire rapidă asupra emergenței mișcării Hamas, deoarece nici aceasta și nici sprijinul din partea populației nu au apărut într-un vid, ci s-au dezvoltat de-a lungul unor decenii în contexte aflate în conexiuni cu evoluțiile regionale.

În primul rând, înainte ca Hamas să ia naștere în Fâșia Gaza în decembrie 1987, Frăția Musulmană domina teritoriul palestinian în ceea ce privește furnizarea de servicii populației. Prin intermediul unei serii de instituții și centre caritabile, organizația oferea o gamă largă de servicii în sfera educației, asistenței medicale și îngrijirii segmentelor vulnerabile.

După înfrângerea armatelor arabe de către Israel în 1967, ideologiile seculare, naționaliste, care dominau mediul politic regional s-au bucurat de tot mai puțin sprijin din partea oamenilor, care au început să caute răspunsuri în religie pentru eșecul împotriva Israelului. Acest deja existent trend, cuplat cu evenimente precum Revoluția Islamică din Iran, eliberarea din închisori a numeroși membri ai Frăției Musulmane de către președintele egiptean Anwar Sadat, și jihadul împotriva invaziei sovietice din Afganistan nu au făcut decât să potențeze, să ofere surse de inspirație, pentru alte grupări din regiune.

În interiorul Frăției Musulmane își făcuse deja apariția un curent de gândire care milita pentru o implicare mai activă a organizației în cauza palestiniană, mai exact, demararea unei campanii armate. Pentru liderii mișcării din teritoriile palestiniene, precum Ahmad Yassin, islamizarea societății prima, iar acesta considera că prozelitismul este mult mai important și că doar atunci când o societate islamică va fi creată, Israelul poate fi înfrânt. Nu de aceeași părere a fost Fathi Shiqaqi, părintele fondator al unui grup care avea să fie cunoscut drept Jihadul Islamic Palestinian (nota redacției – Shiqaqi a organizat mai multe atentate sinucigașe cu bombă în Israel și a fost asasinat de Mossad). Mișcarea lui Shiqaqi a fost implicată în numeroase atacuri armate împotriva forțelor israeliene din Fâșia Gaza în anii ’80 și câștiga tot mai mult simpatia unui segment al populației care vedea astfel de acțiuni benefice.

În acest context și din dorința de a rămâne relevantă politic, după o lungă serie de negocieri interne, care conform unor surse a durat chiar ani, Frăția Musulmană a luat decizia să înființeze Hamas, mișcarea de rezistență islamică, drept brațul său armat în teritoriile palestiniene. Hamas avea să evolueze rapid, iar în următorii ani s-a desprins din ce în ce mai mult de Frăția Musulmană, devenind o grupare autocefală, cu leadership propriu, a preluat o bună parte din lucrările sociale ale organizației-mamă și, în 1992, și-a înființat propria ramură armată, Brigăzile Izz al-Din al-Qassam (nota redacției – Brigăzile Iss al-Din al-Qassam sunt considerate organizație teroristă de către Israel, Uniunea Europeană, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit și Egipt).

Este dificil de prevăzut în acest moment o dispariție completă a Hamas din peisajul politic palestinian. Ne putem aștepta ca sprijinul populației din Fâșia Gaza să se diminueze semnificativ în contextul distrugerilor uriașe provocate de război. Însă ultimele sondaje indică o creștere generoasă a sprijinului în Cisiordania, unde populația palestiniană nu s-a confruntat nici cu traiul sub controlul Hamas și nici cu bombardamente succesive, iar în aceste condiții, ideea de rezistență armată este mult mai romantizată. Contrar dezideratului de slăbire a capabilităților militare, capacitatea Hamas de a guverna Gaza postconflict este, de asemenea, grav afectată fie că vorbim de infrastructura necesară, fie că vorbim de personalul uman.

Exemple precedente din regiune și alte părți ale lumii ne indică faptul că doar o strategie militară nu poate duce la eliminarea unei ideologii. Cel puțin nu fără pierderi materiale și umane imense. Așa-numita „decapitare” a grupării, asasinarea liderilor săi, chiar și în număr foarte mare, va funcționa cu greu în cazul Hamas, care de-a lungul timpului s-a adaptat și reorganizat rapid, în ciuda arestărilor, deportărilor și chiar asasinării unor lideri de rang înalt. Astfel, este puțin probabil să asistăm la o dispariție completă a Hamas din peisajul politic palestinian, chiar dacă, în context postconflict, capacitățile sale vor fi mult slăbite.

Palestinienii, în timpul unui miting al Hamas la Khan Younis, în sudul Fâșiei Gaza. Foto: Hepta

„Rezistența armată și jihadul sunt alte două concepte din care gruparea își trage legitimitatea”

– Cum îi câștigă Hamas pe palestinieni?

– Unul dintre principalele elemente care oferă Hamas sprijin din partea populației este capacitatea grupării de a interpreta și reinterpreta concepte și principii în funcție de situația politico-socioeconomică dintr-o anumită perioadă. Spre exemplu, în perioada celei de-a doua Intifade, caracterizată de haos și militarizare, Hamas s-a folosit de imaginea luptătorului care se sacrifică pentru cauza palestiniană și a proiectat această imagine despre sine, câștigând simpatia unei părți a populației. Rezistența armată și jihadul sunt alte două concepte din care gruparea își trage legitimitatea. Noțiuni istorice precum sacrificiul, martiriul, lupta pentru eliberare au fost instrumentalizate pentru a atrage sprijin popular. Liderii Hamas erau percepuți, în general, mai puțin corupți decât cei ai OEP datorită aderării lor la principiile islamului. Mai mult decât atât, Hamas a fost pentru o lungă perioadă al doilea cel mai important furnizor de servicii sociale din teritoriile palestiniene, după UNRWA. Într-un context în care populația palestiniană percepe ocupația israeliană prin intermediul unor experiențe negative care le provoacă zilnic sentimente de frustrare, umilință și dezamăgire, Hamas a devenit un actor văzut drept furnizor de securitate, în toate aspectele vieții nu doar în sfera de forță armată.

– Credeți că Hamas ar putea renunța vreodată la componenta teroristă și să devină un partid mainstream așa cum este Fatah? Mulți palestinieni văd un astfel de viitor pentru Hamas.

– Teoretic, această variantă este posibilă, însă nu în contextul actual. Hamas a întreprins parțial o astfel de tranziție atunci când liderii grupării au decis să participe în alegerile legislative din 2006 pe care, surprinzător chiar și pentru ei, le-au câștigat. Pentru a nu-și periclita complet imaginea de grupare de rezistență armată, Hamas a înființat o formațiune separată pentru a participa în procesul electoral, intitulată „Schimbare și Reformă”. De altfel, mulți dintre cei aleși nici măcar nu erau membri Hamas, ci politicieni cu viziuni islamiste care susțineau viziunea grupării. Succesul electoral a fost urmat de preluarea violentă a Fâșiei Gaza în iunie 2007, însă în perioada ianuarie 2006 – iunie 2007 au avut loc numeroase încercări de a forma un guvern stabil, care au eșuat din cauza unor factori interni și externi ce au sabotat procesele politico-diplomatice. Hamas a fost atunci pus în fața unei misiuni grele: aceea de a guverna Gaza. Pentru o bună perioadă, principala preocupare a grupării a fost impunerea ordinii în teritoriul palestinian și garantarea securității. Aceste acțiuni s-au materializat într-o campanie violentă susținută împotriva membrilor Fatah, dar și unor elemente salafiste inspirate de al-Qaeda care își făceau tot mai pregnant simțită prezența.

În general, atunci când o grupare precum Hamas ia decizia de a face tranziția de la actor non-statal armat la partid politic, ea trebuie să „vândă” această hotărâre populației, care îi oferă sprijin. De multe ori, această transformare aduce cu sine schimbări la nivel ideologic de al căror beneficiu publicul trebuie să fie convins, pentru ca mai apoi ele să fie internalizate. În cazul Hamas, renunțarea la componenta armată ar însemna renunțarea la însăși rațiunea existenței sale, la nucleul în jurul căruia gruparea a luat naștere: rezistența armată. Ce fel de aranjament postconflict va fi negociat în spatele ușilor închise este dificil de spus, în condițiile în care nici părțile implicate în război, nici puterile regionale sau comunitatea internațională nu oferă prea multe detalii despre planurile pe termen mediu și lung, dacă acestea există într-adevăr.

– Ceea ce Vestul stabilește ca fiind o organizație teroristă, dv. catalogați Hamas drept partid de rezistență armată. Este Hamas din perspectiva dv. o organizație teroristă? De ce evitați să folosiți cuvântul „terorism”?

– În primul rând apreciez dorința de a clarifica și diferenția între cele două concepte, acela de rezistență armată și cel de terorism. Însă privind problema din punct de vedere analitic, pacificarea și democratizarea regiunii ca obiective de politică externă occidentale implică angrenarea într-un proces politico-diplomatic a tuturor actorilor. În condiții imperfecte, moderarea grupărilor catalogate drept teroriste necesită un set de stimulente acordate acestora. Pentru ca acest proces să funcționeze și să ofere rezultate pozitive, este nevoie de negocieri care să includă toți actorii implicați într-un conflict pentru a găsi o soluție satisfăcătoare.

Conceptul de „terorism” sau „terorist” a limitat de-a lungul timpului opțiunile decidenților politici din perspectiva formulării politicii externe. Atunci când aplicăm această desemnare asupra unei formațiuni și ne aflăm într-o paradigmă de tipul „nu negociem cu teroriștii”, decidentului politic îi rămân puține opțiuni la dispoziție atunci când trebuie să rezolve o anumită problemă, iar, de multe ori, calea aleasă este una violentă, care nu face altceva decât să ducă la și mai multă radicalizare.

În același timp, punctul central în această sferă ar trebui să fie asupra felului în care grupările desemnate drept teroriste pot fi stimulate pentru a face tranziția către pacificare și implicare în procesul politic, pentru a se modera. Exemple de succes ale unor astfel de strategii pot fi identificate în multe alte părți ale lumii și în diverse contexte, precum acordul dintre guvernul columbian și Forțele Armate Revoluționare din 2016. Desigur, este un proces lung, dificil și nu lipsit de riscuri. Însă păstrarea tuturor opțiunilor și căilor de acțiune este o idee mai bună pentru găsirea unei soluții politice pe termen lung decât limitarea acestora în sfera unui concept precum „terorismul”.

– Ar putea Hamas să fie absorbită de către OEP?

– Un astfel de obiectiv nu va putea fi realizat fără concesii serioase pentru populația palestiniană, care va trebui convinsă că rezistența armată a devenit inutilă sau că aceasta nu mai este necesară. Mai mult decât atât, Hamas va avea tot interesul să evite a fi pusă în situația OEP atunci când Yasser Arafat a anunțat, printre altele, că renunță la violență și terorism pentru a obține, din partea Statelor Unite, recunoașterea drept unic reprezentant al palestinienilor, acțiune care a atras după sine, în special în perioada ce a urmat acordurilor de la Oslo, o imagine de organizație coruptă care colaborează cu Israelul.

Cauzele preluării „violente de către Hamas a Fâșiei Gaza”

– Mesajul că OEP ar fi o organizație coruptă trădătoare, deoarece colaborează cu Israel în chestiuni legate de securitate, este propaganda Hamas. Cum evaluați evoluția acestui actor de la ultimele alegeri organizate în Palestina în anul 2005? Hamas de acum 20 de ani este același din prezent, este această organizație mai puternică decât atunci?

– În perioada imediat următoare succesului electoral din 2006, liderii grupării au fost implicați într-o serie de negocieri pentru formarea unui guvern, însă în ciuda încercărilor și a medierii puterilor regionale precum Arabia Saudită, divergențele nu au putut fi rezolvate, iar scurtul experiment democratic a culminat cu preluarea violentă de către Hamas a Fâșiei Gaza.

Principala preocupare a Hamas în anii următori a fost găsirea unei formule de guvernare a teritoriului palestinian. Acest proces însă a fost sever îngreunat de blocada impusă de Israel ca urmare a evenimentelor din vara anului 2007. Importurile de bunuri dinspre Israel și oportunitățile de export din Gaza au scăzut exponențial, iar economia teritoriului se prăbușea. Drept răspuns, Hamas a construit o serie de tuneluri pe sub punctul de trecere Rafah, din sudul fâșiei, care ajungeau în peninsula Sinai și prin intermediul cărora gruparea trafica bunuri din Egipt (haine, alimente, produse farmaceutice, mașini, etc.). Aceste tuneluri au fost complet distruse odată cu venirea la putere a actualului președinte egiptean Abd al-Fattah al-Sisi ca răspuns la intensificarea atacurilor teroriste ale unor grupări salafiste din Fâșia Gaza în 2013-2014.

Una dintre principalele evoluții ale Hamas după alegerile din 2006 a fost publicarea unui așa-numit „document politic” în 2017, care venea să înlocuiască fatidicul documentul fondator al grupării și să seteze o nouă direcție politică, marcată de acceptarea soluției celor două state și înființarea unui stat palestinian cu Ierusalimul drept capitală în liniile granițelor din 4 iunie 1967. Evoluția grupării a fost una înspre pragmatism și implicare politico-diplomatică într-o manieră mult mai pronunțată decât, spre exemplu, perioada în care personaje precum Ahmad Yassin sau Abd al-Aziz al-Rantisi se aflau la cârma Hamas.

Evoluții semnificative au existat și pe plan extern, unde liderii în exil ai biroului politic al Hamas, precum Khaled Mishal și Ismail Haniyeh, s-au concentrat asupra menținerii și dezvoltării relațiilor externe, securizării surselor de finanțare și comunicării cu alți actori regionali și chiar occidentali. (nota redacției – de precizat că în 2018, Departamentul de Stat al SUA l-a desemnat pe Ismail Haniyeh drept terorist).

În această sferă putem observa, de asemenea, evoluții în ceea ce privește refacerea relațiilor cu Iranul, care au avut mult de suferit în urma Primăverii Arabe, atunci când liderii Hamas au refuzat să se alinieze cu regimul lui Bashar al-Assad sau, mai târziu, în 2015, când aceștia nu și-au exprimat susținerea pentru rebelii Houthi din Yemen cu ocazia cuceririi de către aceștia a capitalei Sana’a.

Din punct de vedere militar, putem spune că Hamas pe 7 octombrie a fost mai puternică decât Hamas acum 20 de ani. Atacurile teroriste împotriva populației civile din sudul Israelului au demonstrat un nivel de organizare și planificare fără precedent în istoria grupării, iar arsenalul utilizat a fost mult mai diversificat, numeros și avansat decât în războaiele anterioare. Pe plan politic, nu greșim dacă susținem că Hamas a stagnat mai degrabă decât a evoluat. Gruparea și-a păstrat oarecum o direcție setată înainte de participarea la alegerile din 2006 și a fost mai degrabă reactivă la schimbările socioeconomice care au avut un impact direct asupra teritoriilor palestiniene. În ceea ce privește relevanța regională, nu cred că putem vorbi despre așa ceva per se, pentru că Hamas nu are neapărat ambiții regionale, obiectivele sale fiind strict limitate la spațiul geografic al teritoriilor palestiniene, în contrast cu alți actori, precum Ansar Allah în Yemen. A devenit, într-adevăr, mai relevant pentru actori precum Iranul, care îi vede utilitatea ca instrument de politică externă. Asta nu înseamnă că Hamas execută ordinele Teheranului.

Competiția dintre OEP și Hamas

– Totuși, Iranul finanțează, înarmează, antrenează și furnizează informații pentru Hamas de zeci de ani. Deși Hamas are mai multe surse de venit, finanțarea din partea Iranului a fost deosebit de importantă pentru structurile militare și teroriste ale grupului. De ce o reformă electorală a devenit o misiune imposibilă în Palestina?

– O reformă electorală nu a fost și nu este un punct important pe agenda niciuneia dintre facțiunile aflate la putere în teritoriile palestiniene. Nici pe cea a Autorității Palestiniene, condusă de președintele octogenar Mahmoud Abbas, nici pe cea a biroului politic al Hamas, condus de Ismail Haniyeh. Principalul interes al celor doi lideri, precum interesul oricărui șef de stat autoritar, este să rămână la putere. Niciunul dintre aceștia nu este interesat într-un exercițiu democratic care le-ar putea pune în pericol funcția.

În plus, organizarea de alegeri sau, mai mult, o reformă electorală este strâns legată de chestiunea diviziunii politice Hamas-Autoritatea Palestiniană apărută în 2007, ca urmare a preluării violente a Fâșiei Gaza de către Hamas și formarea unui guvern, separat de autoritățile de la Ramallah. Au existat numeroase încercări de unificare a taberelor palestiniene, cu medierea Egiptului, însă fără succes. Cel mai aproape de o reconciliere s-a ajuns în 2017, când Hamas a acceptat să poarte negocieri cu Fatah și s-a arătat dispusă să organizeze alegeri generale. Neînțelegerile au persistat, președintele Abbas a declarat că se opune organizării de alegeri atât timp cât Israelul previne votul în Ierusalimul de Est, iar negocierile s-au încheiat fără niciun rezultat benefic.

Ultima rundă de negocieri a avut loc în 2023, în Cairo, unde, cu mediere egipteană, președintele Mahmoud Abbas s-a întâlnit cu Ismail Haniyeh pentru a discuta chestiunea reconcilierii intrapalestiniene, însă divergențe precum cum, cine, și cât din Palestina trebuie eliberată au făcut imposibilă ajungerea la un rezultat favorabil.

În contextul pre-7 octombrie, popularitatea Hamas a oferit grupării un imbold pentru a milita pentru organizarea de alegeri, liderii acesteia știind că ar fi câștigat. Însă după rezultatele surprinzătoare din 2006, nici Autoritatea Palestiniană, nici Israelul și nici comunitatea internațională nu și-ar fi putut permite încă un astfel de moment.

„Asasinarea unor lideri Hamas va avea efecte limitate”

– Cum evaluați strategia Israelului de eliminare a liderilor Hamas din Gaza? Credeți că va dispărea terorismul prin această strategie sau pur și simplu este o formă de răzbunare a Israelului după atacul terorist din octombrie 2023?

– Israelul are o lungă istorie de asasinare a numeroși lideri palestinieni, indiferent de formațiunea din care aceștia făceau parte. Guvernele israeliene au luat diverse măsuri împotriva liderilor palestinieni, începând de la hărțuire și încercări de recrutare a acestora sau a unor membri ai familiei, la detenție, deportare, și asasinare. În această ultimă categorie putem menționa asasinările ordonate de Golda Meir după masacrul de la Jocurile Olimpice din München din 1972 și care au vizat membri ai grupării teroriste Septembrie Negru, încercările de asasinare a lui Yasser Arafat, printre care o operațiune pusă la cale de Meir Dagan, care implica detonarea unui întreg stadion în Beirut, Liban, în 1982, anulată de prim-ministrul Menachem Begin, îngrijorat că ambasadorul Uniunii Sovietice în Liban s-ar putea afla în audiență, și tentativa de asasinare a liderului politic al Hamas Khaled Mishal în Iordania în 1997.

Toate aceste asasinate, împreună cu arestările și deportările din anii ’90 au avut cel mult efecte pe termen scurt asupra grupărilor precum Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian. Mai mult decât atât, dacă vorbim despre cele două acțiuni din urmă, acestea s-au dovedit mai degrabă benefice grupărilor. Arestarea unor lideri ai grupării teroriste Jihadul Islamic Palestinian în anii ’80 a facilitat procesul de recrutare în închisorile israeliene, unde gruparea a atras membri inclusiv din rândul Fatah. Deportarea a 415 palestinieni în 1992, membri, simpatizanți ai diferitelor grupări, în sudul Libanului, aflat la momentul respectiv sub ocupație israeliană, nu a făcut altceva decât să crească vizibilitatea pe plan internațional a organizațiilor și să faciliteze crearea de legături cu grupări precum Hezbollah și, implicit, cu Iranul, relații care vor fi întreținute și dezvoltate pe parcursul următorilor ani.

Asasinarea unor lideri Hamas, chiar și în numere uriașe, va avea efecte limitate, pe termen scurt, asupra grupării. Aceasta beneficiază în această discuție de un avantaj semnificativ în comparație cu OEP sau Fatah. Acela că în interiorul său nu există un cult al personalității așa cum a existat în cadrul OEP. De la moartea lui Yasser Arafat în 2004, Autoritatea Palestiniană, OEP și Fatah sunt constant într-o criză profundă de leadership. Pe de altă parte, Hamas a supraviețuit numeroaselor campanii de eliminare a liderilor săi, aceștia fiind rapid înlocuiți de alți membri cu experiență considerabilă în interiorul grupării.

– Ați observat un plan coerent pentru pace între cele două părți? După retragerea trupelor israeliene din Gaza, s-ar putea întâmpla ceva constructiv în această enclavă?

– În momentul de față nu există un plan coerent pentru pace între cele două părți. Toate propunerile recente pentru un acord de încetare a focului sunt menite să adreseze obiective pe termen scurt, precum eliberarea ostaticilor israelieni în schimbul unui număr de prizonieri palestinieni și creșterea numărului de camioane cu ajutor umanitar care intră zilnic în Fâșia Gaza. În urmă cu câteva zile, președintele american Joe Biden a prezentat o propunere de armistițiu în trei faze, culminând cu un plan de reconstrucție a teritoriului palestinian și returnarea ostaticilor uciși familiilor acestora. Biden a menționat, de asemenea, că statele arabe din regiune și comunitatea internațională se vor implica în cea de-a treia fază „într-o manieră care nu va permite Hamas să se reînarmeze”.

Joe Biden. Foto: Hepta

Această formulare este, intenționat sau nu, una vagă, care lasă loc unui număr nedeterminat de interpretări și posibilități. Din păcate, cauza palestiniană a devenit în perioada pre-7 octombrie o notă de subsol pe agenda internațională. Timp de cel puțin zece ani nu a existat nicio inițiativă serioasă de reluare a negocierilor de pace, în timp ce premisa de la care administrația Trump a pornit în politica sa externă față de regiune a fost aceea că, dacă Israelul încheie acorduri de pace cu cât mai multe state arabe, acest lucru va duce la pacificarea regiunii. Această premisă a devenit centrală și în politica externă a administrației Biden, care a depus eforturi pentru încercarea încheierii unui acord de pace între Arabia Saudită și Israel, de pe urma căreia regimul de la Riad ar fi beneficiat cel mai mult. Negocierile au fost însă întrerupte de atacul terorist Hamas din 7 octombrie 2023.

Se poate întâmpla ceva constructiv în Fâșia Gaza după retragerea trupelor israeliene doar în măsura în care există disponibilitatea pentru un proces de pace asumat, care să meargă dincolo de o gândire limitată la cine va guverna enclava palestiniană după Hamas. Forțarea Autorității Palestiniene la conducerea Fâșiei Gaza sau impunerea unei administrații temporare coordonată de o coaliție regională ignorând liberul arbitru al populației nu va face altceva decât să înrăutățească situația și să producă și mai multe clivaje. Varianta ideală este un plan de pace credibil, limitat din punct de vedere temporal, și care să adreseze cauzele principale ale conflictului, chestiunea referitoare la cine va guverna Fâșia Gaza devenind o etapă într-un proces mai larg.

„Netanyahu a sprijinit menținerea la putere a Hamas în Fâșia Gaza”

– Poartă premierul Netanyahu vreo vină pentru situația politică din Palestina, mai exact din Cisiordania și Gaza?

– Premierul Benjamin Netanyahu are o vină în măsura în care de-a lungul timpului s-a opus inițiativelor de pace, inclusiv acordurilor de la Oslo, în timp ce a continuat expansiunea coloniilor evreiești în Cisiordania până în punctul în care soluția celor două state a devenit, din punct de vedere geografic, extrem de dificil de implementat, dacă nu chiar imposibil.

Mai mult decât atât, Netanyahu a căutat întotdeauna să păstreze un climat de relativă liniște în teritoriile palestiniene, mai ales Fâșia Gaza, pentru a se putea concentra asupra mai largului său obiectiv: Iranul. Pentru a putea face acest lucru, premierul israelian a considerat că strategia cea mai bună este să gestioneze conflictul, nu să lucreze pentru a-l soluționa. A implementat această strategie printr-o formulă de tipul divide et impera, încurajând diviziunea politică din tabăra palestiniană. Pe de-o parte a menținut și dezvoltat relația cu Autoritatea Palestiniană, în special colaborarea în sfera securității, până în punctul în care populația din Cisiordania a început să perceapă autoritățile de la Ramallah drept un subcontractor al Israelului care, în loc să vină în apărarea lor, este mai degrabă împotriva acestora. De cealaltă parte, Netanyahu a sprijinit menținerea la putere a Hamas în Fâșia Gaza prin permiterea furnizării de bani cash din partea Qatarului și a altor state din regiune. Războaiele succesive din ultimii 20 de ani au servit discursului politic al premierului israelian, care încă de după asasinarea lui Yitzhak Rabin în 1995 s-a autoportretizat drept un furnizor de securitate pentru populația sa.

În același timp nu trebuie să cădem în capcana de a plasa întreaga vină asupra unei tabere sau alteia. Dacă vorbim strict despre Benjamin Netanyahu, desigur, acesta a dominat scena politică israeliană o bună perioadă în ultimele două decenii, însă problemele în teritoriile palestiniene nu au început și nu se vor termina cu Netanyahu. Vina pentru situația politică din Cisiordania și Fâșia Gaza este una împărțită între intransigența liderilor israelieni care s-au succedat la putere, actele teroriste, corupția și dublul standard ale liderilor palestinieni (indiferent dacă vorbim despre Autoritatea Palestiniană, OEP sau Hamas), puterile regionale cu comportament de multe ori duplicitar și comunitatea internațională pentru care a contat prea puțin soluționarea conflictului în comparație cu interesele pe termen scurt și mediu de politică externă.

Benjamin Netanyahu. Foto: Hepta

– Cum vedeți viitorul pentru Palestina?

– Volatilitatea regiunii și dinamicile curente din teritoriile palestiniene fac foarte dificile predicțiile cu privire la viitorul statului palestinian. Pe termen scurt, după încheierea ostilităților din Fâșia Gaza și retragerea completă a trupelor israeliene, enclava palestiniană va intra cel mai probabil într-un proces de reconstrucție postconflict, cu sprijin regional și internațional. Pe termen mediu și odată cu avansarea procesului de reconstrucție, va fi nevoie de urgentarea reconcilierii intrapalestiniene, organizarea de alegeri libere și democratice și acceptarea rezultatelor acestora indiferent de învingător.

– Când spuneți „indiferent de învingător”, sunteți de acord cu ideea ca Hamas să fie relegitimat politic de către populație, chiar dacă Vestul cataloghează Hamas drept o organizație teroristă?

– Se întâmplă ca de multe ori, procesele democratice să producă rezultate suboptimale. Chiar și atunci când astfel de evenimente au loc, este important să rezistăm tentației de a întreprinde anumite acțiuni punitive care s-ar putea întoarce împotriva noastră la un moment dat în viitor. O mai bună abordare într-o astfel de situație, din punctul meu de vedere, este să ne concentrăm asupra opțiunilor pe care le avem la dispoziție pentru a produce schimbarea pe care ne-o dorim și pentru a promova democrația în regiune.

Dacă aruncăm o scurtă privire asupra acțiunilor pe care Occidentul și Israelul le-au întreprins după câștigarea alegerilor legislative de către Hamas în 2006 și rezultatele produse, vom vedea că izolarea, delegitimizarea și sancționarea au dus la consecințe în detrimentul comunității internaționale care s-au materializat în radicalizare și întreținerea unui ciclu al violenței care a culminat pe 7 octombrie. Așa cum istoria recentă ne-a demonstrat de nenumărate ori, democrația nu poate fi impusă cu forța, situație în care obiectivul Occidentului ar trebui să fie concentrat asupra pârghiilor pe care le are la dispoziție pentru a cuceri populația din regiune.

În momentul de față, problema palestiniană se află pe primele locuri ale agendei internaționale. Cancelariile occidentale sunt deosebit de preocupate cu găsirea unei soluții, însă, deocamdată, acțiunile sunt limitate la obținerea unui armistițiu. Nivelul de atenție oferit de către comunitatea internațională cauzei palestiniene a fluctuat de-a lungul anilor, crescând și scăzând în funcție de situația din teritorii. Cred că de această dată, statele vestice vor fi mai interesate în a preveni atacuri teroriste similare cu cel din 7 octombrie, însă dacă obiectivul va rămâne doar la nivel declarativ și nu se va materializa într-un proces de pace menit să soluționeze cauzele de bază ale conflictului, violența se va perpetua.

Foto: Hepta