Aproape toate dicţionarele de înţelesuri din lumea largă identifică naţionalismul cu patriotismul, fiind vorba de sentimente profunde care se răsfrâng asupra neamului şi teritoriului naţional.
Aceasta deoarece, în n cele mai multe cazuri, țările sunt văzute ca locuri de formare şi dezvoltare ale unui popor-naţiune.
Excepţiile sunt, în general, cele legate de forme politice imperiale sau federale constituite din conglomerate de grupuri naţionale forţate să convieţuiască în cadrul unui mediu aflat într-un echilibru extrem de fragil.
Istoria omenirii, arată că aceste „excepţii”, cu tendinţe hegemonice, apar periodic acţionând pentru lichidarea statelor naţionale stabile în scopul înglobării lor în respectivele structuri suprastatale.
Şi ca orice activitate umană împotriva unui curs natural de dezvoltare istorică, mai devreme sau mai târziu, în cadrul acestor conglomerate suprastatale nefirești se dezvoltă elemente de respingere şi apar fenomene de instabilitate socială şi politică urmate de dezintegrări spectaculoase cu efecte internaţionale nedorite, chiar violente.
Atacul sau încercările de suprimare a naţiunilor, reprezintă sursa războaielor, aşa cum au demonstrat-o cele doua războaie mondiale.
Liderul liberalilor din PE, flamandul Guy Verhofstadt, fondator al grupului federalist Spinelli, afirma că tocmai existenţa statelor naţionale, respectiv a naţionalismului ca forma de rezistenţă, ar fi sursa celui de al doilea război mondial.
Aceasta este o încercare perversă prin care, nu numai că se justifică expansionismul URSS-ului şi Germaniei hitleriste, dar se încearcă justificarea politicii UE de lichidare a statelor naţionale.
Faptul că nu statele naţionale au fost cauza celui de al doile război mondial, ci tocmai internaţionalismul expansionist (astăzi, copilul său modern, federalismul european sau Rusia federală), este probat de politica Germaniei lui Hitler de distrugere a fiinţei umane prin Holocaust si prin cotropirea unor ţări europene ca Polonia, Cehia, Olanda, Belgia domnului Verhofstadt, Franţa, sau politica URSS-ului, inclusiv prin Genocidul împotriva populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord.
Dacă PATRIOTISMUL se identifică prin sentimente de dragoste, devotament şi loialitatea pentru o Patrie, în cazul NAȚIONALISMULUI, aceleaşi sentimente se răsfrâng asupra Naţiunii care a făurit acea Patrie.
Patriotismul şi naţionalismul sunt complementare şi inseparabile.
Cumulul acestor sentimente poate merge până la sacrificiul de sine în cazul necesității apărării ființei naționale.
Printr-un asemenea sacrificiu suprem s-a clădit, s-a întărit, s-a dezvoltat și s-a apărat
statul național și națiunea română.
Jertfa înaintaşilor a fost scrisă cu litere de sânge şi foc pentru totdeauna în Cartea de bază a naţiunii, Constituţia, revizuită sau nu.
Tocmai de aceea, caracterul naţional al României înscris şi în Legea Naţionala şi în sufletele românilor nu va putea fi ascuns, şters printr-o simplă trăsătură de condei indiferent de câte acorduri politice ascunse sau impuse din exterior vor fi puse la cale.
Ceeace a fost scris cu sânge şi foc va fi apărat cu sânge şi foc.
În vremuri de pace, sacrificiul de sine înseamnă renunţarea la avantaje personale pentru a veni în ajutorul Patriei tale când aceasta are nevoie de tine, dar şi pentru a-i apăra existenţa şi atributele de ţară suverană şi independentă ca naţiune definită prin caracteristici unice care o disting de alte naţiuni la fel de mândre de valorile proprii.
Dacă patriotismul defineşte relaţia cu ţara, cu teritoriul de formare şi dezvoltare a naţiunii, naţionalismul defineşte relaţia faţă de neamul căruia îi aparţii cu valorile şi tradiţiile sale.
Atacul concentrat asupra naţionalismului este tocmai o încercare de distrugere a legăturilor cele mai intime ale unui popor şi implicit a dinamitării statului naţional şi a independenţei sale.
Acest lucru s-a manifestat în teoria internaţionalismului comunist, iar astăzi în diversele forme globalizatoare, cum ar fi federalizarea europeană, care ajung să ceară imperios însăşi cedarea atributelor de suveranitate statală.
Din păcate, grupuri politice şi politicieni de vârf, ajung atât de departe cu lipsa de înţelegere a patriotismului încât încearcă să-l identifice cu apartenenţa la ideile de partid şi, mai mult, cu apartenenţa internaţionalistă a partidului la grupări politice suprastatale, aşa numitele „internaţionale politice” care fac şi desfac politicile naţionale.
Şi astfel, aceste ideologii TOTALITARE, cu precădere PROGRESISMUL, sunt cele care subordonează interesele naţionale ideilor globalizatoare, acționând făţiş împotriva naţionalismului, pe care-l etichetează EXTREMISM şi promovând renunţarea la principiile suveranităţii naţionale.
Principiile naţionalismului sunt curate, punând accentul pe promovarea culturii şi intereselor naţionale atunci când sunt în contradicţie sau sunt atacate de diverse grupuri suprastatale, sau chiar naţionale de tendință progresistă.
Progresul naţional este amplificat de naționalism prin spiritul de concurenţă internaţională care, în condiţiile administrării ţării de forţe cu adevărat patriotice, duce la dezvoltare şi la progres.
Naţiunile care acționează suveran și independent pot să-şi atingă scopurile naţionale, pot crea un mediu propice DEZVOLTĂRII din INTERIOR SPRE EXTERIOR, pot să-și întărească coeziunea socială şi naţională, pot să-și protejeze valorile şi societatea.
Deci, suveranismul și naționalismul conduc la progresul şi dezvoltarea naţiunii, în timp ce globalizarea duce la stagnare și la alterarea valorilor naționale.
Odată înglobate în formaţiuni suprastatale, naţiunile îşi cedează suveranitatea. Prioritatea principală devine promovarea intereselor internaţionale, de cele mai multe ori acestea fiind interesele principalelor state cu rol conducător care având deja un ascendent economic şi politic, își pot impune propriile interese prin plafonări şi restricţii dictate de la nivel central.
Tocmai de aceea statele puternice sunt principalele promotoare şi beneficiare ale creerii structurilor suprastatale în care pot domina şi-şi pot impune propriile interese, profitând de slabiciunea acelor state care renunţă la propria dezvoltare naţională.
România are marele avantaj al unui larg segment de populaţie în afara graniţelor actuale, populaţie care este parte a naţiunii române.
A avea în vedere păstrarea caracterului naţional al acestei populaţii de către guvernul României este o dovada de naţionalism în sensul celor discutate mai sus.
A nega naţionalismul românesc, atunci, pur şi simplu, înseamnă a ne debarasa de aceste milioane de români care din varii motive nu se află în interiorul graniţelor.
Spuneam mai sus că patriotismul, caracterizat prin sentimente de dragoste, devotament şi loialitatea pentru o Patrie, defineşte relaţia cu ţara, cu teritoriul de formare şi dezvoltare al naţiunii.
Iată de ce, apărarea integrităţii ţării şi a dorinţei de reîntregire a ţării, prin revenirea Basarabiei la Patria mamă, este cea mai înaltă dovadă şi probă de Patriotism.
Tocmai de aceea, articolul 1 al Constituţiei, în care caracterul naţional este negat vehement de minoritatea maghiară care doreşte să ajungă la guvernare, dar şi de forţe internaţionaliste, este pilonul central al unităţii statului român şi trebuie completat cu prevederea posibilităţii unirii României cu teritoriile sale pierdute locuite de conaţionalii noştri, pe baza precedentului creat în Constituţia Germaniei federale.
Oare ne este frică sau ne este ruşine să ne definim ca naţionalişti si patrioţi, adică iubitori de Neam şi Patrie?
Mircea Popescu
Vezi și:
– România Națională
– România Europeană
The post Naţionalism şi Patriotism appeared first on Cotidianul RO.
Please follow and like us:
