Omenirea continuă să descopere secretele Lunii chiar și la mai bine de 64 de ani de la primele misiuni Apollo, care au permis astronauților să pășească pe suprafața selenară pentru prima dată în istorie. Rocile lunare aduse de aceștia au dezvăluit recent un nou secret, care ne ajută să înțelegem mai bine atmosfera fragilă a Lunii.
Un studiu publicat recent în revista Science Advances a analizat esantioanele de sol lunar colectate în timpul misiunilor Apollo și a identificat mecanismul fizic care stă la baza atmosferei lunare, cunoscută și sub numele de exosferă. Aceste descoperiri au fost posibile datorită progreselor tehnologice în spectrometrie de masă, care au permis cercetătorilor să obțină informații mult mai precise despre compoziția izotopică a solului lunar.
Cum se formează atmosfera Lunii
Luna are o atmosferă extrem de subțire, de tip exosferă, în care atomii nu se ciocnesc între ei, spre deosebire de atmosfera densă a Pământului. Această atmosferă este formată și susținută în principal de impactul meteoriților de diferite dimensiuni care lovesc constant suprafața Lunii.
Impactul meteoriților generează temperaturi extrem de ridicate, cuprinse între 2.000 și 6.000 de grade Celsius, suficient pentru a topi și vaporiza rocile de pe suprafața Lunii. Acest proces eliberează atomi în atmosfera selenară, explică Nicole Nie, cercetătoare în științe planetare și chimie cosmologică la Massachusetts Institute of Technology, autoarea principală a studiului.
De asemenea, un alt proces care contribuie la formarea atmosferei lunare este pulverizarea vântului solar. Vânturile solare transportă particule încărcate energetic, în principal protoni, care, atunci când lovesc Luna, transferă energie atomilor de pe suprafața acesteia, provocând ejectarea lor în atmosferă. Totuși, studiul a arătat că impacturile meteoriților reprezintă peste 70% din compoziția exosferei lunare, în timp ce pulverizarea vântului solar contribuie cu mai puțin de 30%.
Rolul misiunilor Apollo și avansul tehnologic
Misiunile Apollo au jucat un rol crucial în descoperirea acestor informații despre atmosfera Lunii. Astronauții au adus pe Pământ esantioane de sol lunar, care au fost apoi analizate folosind tehnologii avansate. La momentul respectiv, însă, diferențele izotopice în compoziția solurilor lunare nu au fost observate din cauza limitărilor tehnologice ale spectrometrelor de masă disponibile.
Progresele tehnologice au permis cercetătorilor de astăzi să reevalueze esantioanele de sol lunar cu o precizie mult mai mare. Ei au folosit spectrometre de masă moderne pentru a examina raportul dintre izotopii de potasiu și rubidiu din solul lunar, descoperind astfel procesele care au influențat compoziția izotopică a solului lunar.
Rezultatele cercetării arată că exosfera lunară conține în principal argon, heliu și neon, alături de potasiu și rubidiu, și că aceasta se reface constant pe măsură ce meteoriții continuă să bombardeze suprafața selenară.
După decenii de studiu, Luna continuă să surprindă oamenii de știință cu noi informații despre procesele sale fundamentale. Deși multe întrebări legate de atmosfera lunară rămân încă fără răspuns, progresele tehnologice recente oferă posibilitatea de a aborda aceste întrebări cu o precizie fără precedent.
Nicole Nie subliniază că analiza compozițiilor izotopice ale solului lunar, realizată cu ajutorul spectrometrelor de masă de ultimă generație, ne permite să înțelegem mai bine modul în care exosfera lunară interacționează cu suprafața selenară. Aceasta deschide noi orizonturi pentru cercetări viitoare și ar putea oferi informații valoroase pentru viitoarele misiuni pe Lună.
În concluzie, chiar și la mai bine de șase decenii după primele aselenizări, rocile lunare continuă să dezvăluie secrete care ne ajută să înțelegem mai bine satelitul nostru natural. Odată cu avansul tehnologic, este posibil ca viitoarele cercetări să aducă la lumină și alte aspecte necunoscute ale Lunii, consolidându-ne astfel cunoștințele despre acest corp ceresc fascinant.
Misiunile pe Lună reprezintă un capitol important în istoria explorării spațiale, marcând momentul în care omenirea a reușit să depășească limitele planetei noastre. Aceste misiuni au început cu programul Apollo al NASA, care a culminat cu aselenizarea istorică a misiunii Apollo 11, pe 20 iulie 1969, când astronauții Neil Armstrong și Buzz Aldrin au devenit primii oameni care au pășit pe suprafața lunară. În total, între 1969 și 1972, NASA a desfășurat șase misiuni de aselenizare, fiecare dintre ele contribuind la cunoașterea geologiei Lunii, a compoziției sale și a condițiilor care există acolo.
Aceste misiuni au adus pe Pământ sute de kilograme de mostre de rocă și sol lunar, oferind cercetătorilor date valoroase pentru înțelegerea istoriei sistemului nostru solar. După o lungă pauză, interesul pentru explorarea Lunii a fost revitalizat în ultimele decenii, cu agenții spațiale și companii private care planifică noi misiuni, printre care și programul Artemis al NASA, care are ca obiectiv stabilirea unei prezențe umane sustenabile pe Lună. Aceste inițiative sunt văzute ca un pas esențial pentru viitoarele misiuni umane pe Marte și dincolo de acesta.
