La 22 iulie 1456 avea loc „Bătălia de la Belgrad” sau „Asediul Belgradului”. Acesta a fost un moment crucial în istoria Europei, victoria lui Ioan de Hunedoara salvând Occidentul de înaintarea turcilor, după ce aceștia cuceriseră Constantinopolul.
După cucerirea Constantinopolului, petrecută la 29 mai 1453, Europa se afla, iarăși, în pericol de a fi atacată în forță de către Imperiul Otoman. Bizanțul a fost lăsat, de către statele creștine apusene, să facă față aproape de unul singur dușmanilor Crucii, într-o confruntare inegală.
Sultanul Mahomed al II-lea, ce-și rezolvase în mare parte problemele asiatice, putea acum să-și concentreze atenția și uriașele resurse militare de care dispunea, în direcția extinderii posesiunilor sale europene. Sultanul încalcă armistițiul cu Ungaria în vara anului 1454 și pornește spre Sofia și apoi spre occident.
Cele două armii
(Foto: Asediul Belgradului din 1456 – pictură turcească din 1584).
Și de astă dată se strâng sub semnul „Semiluni” numeroase oștiri, Sultanul a mobilizat pentru cucerirea Belgradului forțe impresionante: circa 150.000 de soldați, o artilerie de asediu superioară celei folosite împotriva Constantinopolelui și o flotă ce urma să acționeze pe Dunăre (60 – 65 de galere și circa 150 de vase mai mici).
Cu toată obligativitatea înfățișării generale la oaste, marii nobili și înalții prelați nu s-au mișcat. Un bun pretext le era furnizat de însăși atitudinea lașă a regelui. Se strânseră astfel în tabăra de la Seghedin numai oștile unor feudali mai mici. Adăugându-se trupele transilvănene, mereu credincioase lui Huniade, și cele de mercenari, armata s-a ridicat la aproximativ 20.000 de oameni, socotind și partea trimisă înainte, spre a întării garnizoane Belgradului. Foarte puțin, in comparație cu armata otomană, care se îndreptau spre Belgrad. Îi veni însă un ajutor neașteptat din partea acelora pe care feudalii nu voiau niciodată să se sprijine, însă în care Ioan de Hunedoara avusese întotdeauna o încredere ce-i era acum răsplătită, se ridicară la luptă masele populare.
Slab înarmați, dar înfrângând cu însuflețirea lor toate piedicile puse de nobili și de conducerea orașelor, acești oameni porniră spre Belgrad. Erau mulți meșteșugari și țărani, sau preoți săraci. Mulți dintre ei aveau doar bâte și prășiți. Unii, învinși de greutățile drumului, nici n-au mai ajuns la destinație, ori au sosit după ce luptele se sfârșiseră. Se adunaseră deci și mulți cruciați, venind de pretutindeni, în tabăra de la Seghedin. Izvoarele spun că ar fi fost în jur de 60.000 de oameni. Un colaborator al lui Capistrano, Giovanni Tagliacozzo, scriind chiar din Belgrad, vorbește, probabil mai aproape de adevăr, numai de vreo 27.000 și o flotă improvizată formată din 200 de vase.
Pregătirile luptei
Pe când poporul alerga sub steagurile lui Ioan armata otomană se apropia de Belgrad. Ea trecu prin Sofia, înaintă apoi către Dunăre, prin valea Moraviei. În ultimele zile din iunie, turcii au început să apară în văzul Belgradului. Înconjurară treptat orașul din toate părțile, revărsând în jurul său o mare de corturi albe. Bombardarea zidurilor a început în ziua de 4 iulie 1456. Sultanul Mahomed și-a desfășurat armata în trei secțiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii și comandamentul. Ienicerii și anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul Anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ 200 de vase fluviale avea restul.
Armata lui Ioan de Hunedoara sa pus în mișcare, pornind spre gura Moraviei. La 22 iunie a trecut prin Timișoara, iar peste câteva zile era la Kubin, pe malul de nord al Dunării.
La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad și a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reușind să captureze patru vase mari și douăzeci mai mici, după care a încercuit complet orașul cu flotila sa, în timp ce vasele turcești erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reușit să-și transporte trupele și proviziile necesare în oraș. De asemenea, apărarea cetății a fost întărită.
Mehmed a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetății au fost dărâmate și penetrate în mai multe locuri. La 21 iulie Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui și a continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor orașului și a început asediul fortăreței. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului. Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci dați prin gudron și alte materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraș de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breșele create în zidurile orașului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiți și oștenii lui Szilágyi din orașul de sus se înclina în favoarea creștinilor, care au reușit să respingă atacul feroce din afara zidurilor. Ienicerii rămași în interiorul orașului au fost așadar măcelăriți, în timp ce trupele otomane care au încercat să pătrundă în orașul de sus au suferit pierderi grele. Când un soldat otoman aproape a reușit să pună steagul sultanului pe vârful unui bastion, un soldat pe nume Titus Dugović l-a înșfăcat și împreună au căzut de pe ziduri. (Pentru această faptă eroică, regele Ungariei Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, l-ar fi înnobilat pe fiul lui Titus trei ani mai târziu.)
Bătălia
(foto: Ioan de Hunedoara, conform unei gravuri a timpului)
A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neașteptat. Conform unelor surse, armata țăranilor a început o acțiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano și Huniade să profite de situație. În ciuda ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra pozițiilor otomane, unele unități s-au furișat din meterezele prăbușite, au ocupat poziții nu departe de linia inamicilor și au început să-i hărțuiască pe aceștia. Spahiii au încercat fără succes să împrăștie aceste unități. Ca răspuns, mai mulți creștini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula.
Da Capistrano a încercat să ordone oamenilor săi să se retragă în cetate, dar s-a trezit înconjurat de aproximativ 2000 de cruciați. A început atunci să-i conducă spre liniile otomane, strigând, „Domnul a făcut începutul, tot El va avea grijă de sfârșit!”
Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe pozițiile artileriei otomane.
Surprinși de aceste evenimente neobișnuite și, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizați de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puși pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica și să recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au devenit fără speranță. Sultanul însuși a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire pentru el neotrăvită) și și-a pierdut cunoștința. După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetății și să fie pregătiți pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceștia nu au mai contraatacat.
Sub acoperirea nopții, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniții în 140 de căruțe trase de cai. Ajuns în orașul Sarona, Mehmed și-a revenit. La aflarea veștilor că a fost învins, majoritatea ofițerilor săi uciși în luptă și tabăra și echipamentul au fost abandonate, tânărul sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creștinilor a provocat pierderi masive și haos total în rândurile otomanilor. Așadar, în timpul nopții de 22 spre 23 iulie sultanul învins și-a retras restul trupelor și s-a întors la Constantinopol.
Epilog
anyag: vászon.technika: olaj.méret: 168,5×147,5 cm.lelt.szám: 2806
(foto: scenă a luptei)
Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului Otoman înspre Europa Occidentală pentru următorii 70 de ani, deși turcii au mai avut și alte incursiuni – ca de exemplu ocuparea cetății Otranto (în 1480 – 1481) și raidurile din Croația și Styria din 1493. Bătălia de la Câmpul Pâinii din 13 octombrie 1479, însă aste este o altă poveste! Belgradul a continuat să apere Ungaria și implicit creștinătatea centrului și vestului Europei de atacurile turcești până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.
În timpul asediului, Papa Callixt al III-lea a dat ordin să se tragă clopotele de amiază, pentru a chema credincioșii să se roage pentru apărători – dar cum în multe locuri știrea victoriei a ajuns înaintea ordinului, scopul acestuia s-a transformat în comemorarea victoriei, iar Papa a modificat ordinul conform acestei interpretări. Așadar clopotele de amiază sună și în ziua de astăzi în memoria victoriei lui Ioan Huniade la Belgrad.
Surse text și foto:
Referiri la relațiile Țării Românești cu Huniazii și Corvineștii în „Țara Românească în secolele XIV-XV”, Dinu C. Giurescu, București, 1973;
Tom R. Kovach: Asediul Belgradului din 1456, Revista de Istorie Militară, august 1996;
Balica Doris Antonio, „Asediul Belgradului”.
The post O pagină de istorie – Bătălia de la Belgrad appeared first on Cotidianul RO.
