În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Bătălia de la Podu s-a desfășurat într-un loc în care niciun alt comandant nu ar fi angajat o luptă: vizibilitatea era minimă, iar posibilitățile de desfășurare a trupelor îngreunate din cauza zidurilor de stânci ce îngustau în mod neregulat podișul. Era suprafața ideală pentru Petruț, ecourile azvârlite de către roci dându-i lui și numai lui indicii sigure despre ce se întâmpla acolo unde cei din jurul lui nu vedeau nimica. De aceea, modul în care și-a folosit oamenii, creându-și mereu superioritate în locurile în care dușmanul nu putea controla câmpul din lipsă de informații directe, felul în care-și retrăgea oștenii atunci când auzea înaintea celor aflați în primejdie că tătarii își trimit într-un anume punct pâlcurile de călăreți și mai ales dibăcia cu care dădea ordinele cele mai potrivite exact în clipa în care avantajele erau maxime, au decis ca năvălitorii să fie înfrânți într-o bătălie și nu într-un război de hărțuială de către un inamic mult mai puțin numeros și mai nepregătit pentru meseria de soldat. Și nu în ultimul rând trebuie lăudată promptitudinea cu care ordinele sale erau transmise. dacă ar fi să-i dăm crezare legendei, această transmitere făcându-se de cele mai multe ori cu ajutorul lupilor, dar și printr-un anume tip de bucium scurt.
Alături de acest text erau indicate prin săgeți continue și întrerupte, prin linii mai groase și mai subțiri și prin marcarea cu roșu și albastru diferitele direcții de atac, contraatac și punctele în care au avut loc ciocnirile.
Nevasta lui Alexandrescu își băgă capul pe ușă:
— Ei? Te internează?
— Du-te afară să nu te vadă! Ăsta-i mai nebun ca nebunii lui!
— Taci din gură!
— De cine depind eu?
Alexandrescu citi mai departe:
“în urma bătăliei de la 6 septembrie, Petruț trebui să se retragă. Tătarii au fost nimiciți pentru un, doi, trei ani, dar știa că ei se vor întoarce. Pericolul venea acum de la ceilalți vecini, care asistau fără mare plăcere la creșterea puterii acestui principe orb. Câteva căsătorii încercară să stabilească anumite alianțe, dar mai înainte muri o fiică a lui Petruț, apoi unul dintre ginerii săi. El însuși era văduv, dar încercările de a se recăsători n-au dat rezultate din motive pe care astăzi nu le mai cunoaștem. La mai puțin de un an de la strălucita victorie de la Podu, Petruț se retrage într-un teritoriu care în zilele noastre n-ar reprezenta niciun raion. Pentru el pământul care i-a rămas era în stare să mențină în continuare văzduhul și animalele sale…“
Alexandrescu mai frunzări câteva pagini dădu de alte (schițe ale unor bătălii uitate (sau inventate?), de alte capitole și de alte nume.
Spitalul era foarte departe de centru, în accepțiunea mentalității locale. Acesta era singurul motiv pentru care nu veneau prietenii medicului în cabinetul acestuia ca într-una dintre cafenelele care nu mai existau. Așa că erau obligați să se aciuiască sub streșinile caselor din centru și să sporovăiască acolo. Totuși, unii își luau inimile în dinți și o porneau încet pe lângă cimitir, trecând de Parcul Mare. În urma unei excursii de acest soi, ajungeau istoviți după vreo douăzeci de minute de mers în cabinetul doctorului P. Penescu făcea parte dintre cei care veneau mai des pe vremuri zicea de zece ori pe zi “Mens sana în corpore sano” și se străduia să trăiască în spiritul acestui dicton.
— Dumneata pui pe toată lumea la proba asta?
— Nu-i chiar o probă.
— Manuscrisul ăsta n-o fi o probă, dar e oricum o încercare. “Încercarea moarte n-are”, nu? De fapt, ce poți afla dintr-o astfel de încercare?
— Adevărul e că în afară de Pietraru nu m-a întrebat nimeni despre acest lucru. Caietul acesta l-am primit de la doctorul Jager. Bătrânul are o mulțime de lucruri pe care știe să le prețuiască. Sunt convins că n-o să treacă nici douăzeci de ani și obiectele astea o să devină nu numai rarități, dar și foarte căutate din nou. În ceea ce privește caietul ăsta…
— Revoluția nu cerne pe loc: ea deschide supapele lasă să curgă totul. Abia pe urmă…
— Pe urmă.. Până una-alta, Jager are în afară de mobilă și cărți, tot felul de obiecte ciudate. Acest manuscris face parte dintre ele. În viața mea n-am auzit decât despre încă un singur manuscris de acest soi dar acela era tipărit. Cartea se numea Curriculum vitae, a fost tipărită în veacul al șaptesprezecelea, dar nu se știe cine a scris-o. Nici pe copertă și nici altundeva n-am găsit vreo referire la numele autorului. Spre deosebire de acea carte, despre care se spune că ar fi fost condamnată la ardere pe rug pentru erezie, dar care se, vede că totuși a scăpat cumva. Manuscrisul meu nu plasează cititorul în mod deplin în epica paginilor pe care le răsfoiește, implicându-l ca și celălalt atât de mult încât să fie nevoie de un factor din afară care să-l readucă în lumea din care a plecat atunci când a început să citească din volumul păgân. Ciudățenia manuscrisului rezidă din faptul că este imposibil de citit până la capăt, pârând, de altfel, că nici nu are sfârșit. Vedeți că nu mai conține nici foaia de titlu și nici paginile nu sunt numerotate, el n-are notată nici măcar data asemenea acelui ciudat Curriculum vitae și eu am credința că toate astea nici n-au existat vreodată dacă mă gândesc la manuscrisul meu.
— De ce ți l-a dat doctorul Jager?
— Bătrânul este un înțelept. Niciun cuvânt nu e adevărat. Cum că s-ar fi scrântit. E mai lucid ca noi toți. Dar e bătrân și știe asta și de aceea face câteodată cadouri celor care i-ar putea păstra comorile. Celelalte lucruri le risipește în cele patru vânturi. “Măcar s-o facă el,” spune. I-e frică de moarte. Iar eu cred că se va prăpădi în curând.
— “Copacul care trebuie să moară își duce deja moartea în frunze.“
— Aiurea! De câte ori nu sunt tăiați arbori verzi. Oricum, manuscrisul acesta reprezintă într-adevăr o probă. Aici, dom’ profesor, aveți dreptate. Se întâmplă ca indiferent când îl deschide cineva, foile să arate exact capitolul care i se potrivește respectivului.
— Dumneata crezi în treburi din astea mistice?
— Nu-i o treabă deloc mistică. Doar că ori de câte ori vreau să fiu sigur de reacțiile unui om, în măsura în care poți să fii sigur de așa ceva, folosesc drept pretext acest manuscris. Și imposibilitatea de reacție, ca la acest individ pe care l-am internat astăzi, este tot o probă elocventă.
— De ce?
— Lumea are nevoie de stimulente de un anumit soi. Stimulente care pot fi administrate în fel și chip. Uite acuma dacă mi s-ar cere sa lucrez la o revistă, aș putea să ofer o rubrică mult mai plină de savoare decât cele pe care le citim noi. De pildă, niște știri “Locotenentul John W. Scott din Boston, statul Massachusetts, S.U.A., a fost găsit plimbându-se frecvent pe acoperișurile caselor din oraș sub motiv că pe străzi i-ar fi frică de automobile“. Sau ”Domnul Hans Müller din Hamburg, Germania Occidentală, tată a cinci copii, negustor de nasturi, a fost identificat a fi fost ciudatul spărgător din diferitele mercerii din Germania și din țările vecine.“
— Dumneata dai știrile astea la ziar la Timișoara?
— Nu, dar aș putea sa le dau și știri mult mai bune. Referitor la manuscrisul ăsta lucrurile, stau puțin altfel. Nu le ofer cititorilor evenimente mură în gură, îi las pe ei să-și extragă ceea ce cred ei de cuviință. Am încercat săi codific răspunsurile în funcție de memorie, atenție amănunte semnificative, anacronisme remarcate și deci grad de cultură și așa mai departe. Dar cel mai important indiciu ar fi, pe de o parte capacitatea subiectului, de a verbaliza fragmentul respectiv și, pe de alta, de a-i da o semnificație în funcție de personalitatea sa.
— Eu vin aici la dumneata atât de des cu toate că locul acesta îmi readuce în memorie amintiri nu tocmai plăcute. Nu vreau să fiu pus la încercare și de dumneata.
— De ce? Fiecare om te pune mereu la încercare, te cântărește după etaloanele sale, te prețuiește și-ți caută o întrebuințare posibilă și un loc în scara lui de valori. Pentru mine, când fac această experiență prin care încerc să te plasez cât mai exact, nu ești decât un cobai. Singura dată când nu merge cineva mai departe cu clasificarea, adică nu se duce până la consecințe, este atunci când face clasificarea doar de dragul clasificării. Doar că, din păcate, lucrul ăsta se întâmplă cam tot timpul.
— Eu nu pot să spun decât…
— Un moment!
Țârâi telefonul, dar Penescu avu impresia că doctorul P. l-ar fi întrerupt încă înainte, de parcă ar fi presimțit acest țârâit. Și, parcă pentru a-l deruta și mai mult, medicul ridică receptorul și nu spuse nimic.
— Cât îl privește pe Alexandrescu acesta, reluă medicul, văzând că celălalt nu intenționează să mai spună nimic, știu că a fost o mare bestie.
— Atunci de ce îl internezi?
— De când e lumea în spitale au fost internați tot felul de oameni care n-au fost vindecați și față de care nici nu exista speranța să fie vindecați vreodată.
— ”Fiecare om are moartea pe care o merită“. Și-l internezi să nu facă mai mult rău afară?
— Da? La asta nici nu m-am gândit, dar cred că e răspunsul cel mai corect cu putință. Cel mai corect.
Intră Rotofeiul după cești.
— Dom’ doctor, pot să plec și eu pentru o oră?
— Și eu voi pleca. Spune-le că sunt la tribunal, dacă mă caută cineva.
Ieși împreună cu Penescu. Un curcubeu, dublu imens împărțea cerul în felii.
— Parcă ar fi un pepene, zise medicul prozaic.
În fața spitalului staționau două birje. Așteptau probabil bolnavi pe care să-i ducă acasă. Sau poate că erau libere.
Dar cei doi o luară pe jos. Strada, apoi zidurile înalte ale cimitirului catolic pe de o parte și ale celui evreiesc de cealaltă, alte rase, “parcul mare“, din nou câteva case, biserica catolică, centrul. Excursie lungă. Dar nu: în dreptul parcului cei doi cotiră la stânga, trecură “podul de beton“, de aici Strada Timișoarei și tribunalul sunt aproape. Din nou își aminti doctorul P. pentru o fracțiune de secundă de Rodica Roșu. Și din nou ea-i dispăru din minte și simțuri aparent la fel de nemotivat.
— O să-l pun pe Alexandrescu să-mi facă o descriere a celor pe care i le-am dat de citit. O să iasă ceva absolut original. Întotdeauna se întâmplă așa.
Nu făcură decât câțiva pași din drumul spre oraș. Doctorul P. își ceru scuze, promise că revine în două minute. Penescu îl va aștepta la cârciuma din colț. Nu-i nicio rușine să bei în mijlocul oamenilor. Să bei de exemplu cincizeci de grame de șliboviță.
Doctorul P. reveni la spital. Dar în cabina portarului îl întâlni pe Murariu.
— Te duci la ăla nou internat, îi dai o hârtie și un creion și-i zici că am spus eu să scrie pe o foaie tot ce i-am dat să citească și tot ce crede el despre ce a citit. Murariu vru să plece. A! Dar nevastă-sa unde-i?
— C-c-c-care?
— Ce “care“?! Nevasta ăluia pe care te-am pus să-l internezi!
— Nu știu. N-n-n-n-am vă-văzut nicio ne-ne-nevastă.
Omul plecă și medicul ceru de la telefonul din cabine portarului legătura cu locuința sa. Auzi aparatul sunând, apoi depuse receptorul.
Între timp una dintre birje plecase. Era o dimineață rece, rece, rece. Frigul mușca. Curcubeul acela dublu parcă devenise o gură deschisă peste oraș. Abia aștepta să ajungă la cârciuma în care îl aștepta Penescu. Va bea un rom Jamaica. Oare unde fabrică ăștia “romul de Jamaica?” ”Pablo Jose Frederico Molesta, fiul unui milionar din Jamaica, a fost mușcat de un șarpe veninos. Un copil de culoare i-a supt rana și l-a salvat într-un mod cu totul miraculos. Același copil a mai mușcat și capul altor trei șerpi deosebit de veninoși care se găseau prin preajmă. Milionarul l-a recompensat cu unul dintre costumele uzate ale fiului său.” Doctorul P. intenționa să afișeze o gazetă de perete în camera sa. Acolo ar fi putut să publice o serie de știri de acest soi. Doar că uita mereu și de intenția asta.
“Romul de Jamaica“ îi făcu într-adevăr bine. Sprijiniți de cele trei mese înalte și înghesuite, vreo cincisprezece oameni vorbeau în același timp.
— “Cât e soarele și luna pe cer, lucrurile pe lume nu pier.” Apoi își bătu capul să ticluiască un proverb și cu un curcubeu.
Un individ cu șapcă și cu palton femeiesc se uită lung la profesor, vru să spună ceva, dar rămase cu gura deschisă.
— Pe nevastă-mea o operează astăzi de piatră la ficat, zise altul. Doctorul a spus că poate dura și două ore operația, Așa că eu timp am.
— Și pe urmă mai durează și până ce se trezește…
— Tovarășu’ doctor, îl auzi doctorul P. pe ultimul client al lui Pietraru lângă el.
— Ce mai faceți, domnule? Nici n-am știut că frecventați și dumneavoastră bufetul ăsta.
— Păi, da, eu, de fapt… Știți, aș vrea să vă vorbesc.
— Vă rog!
— Dar nu aici, dacă se poate, nu aici.
— De ce nu mă căutați într-o zi la spital sau acasă…
— Nu vreau să vă deranjez! Dar știu că sunteți prieten cu avocatul Pietraru. Știți, eu aș avea nevoie de un sfat autorizat de la o persoană competentă. A! Nimic grav… Este vorba numai despre o moștenire. Moștenirea unui prieten, bineînțeles…
— Parcă i-a spus ceva asemănător și Rusan lui Pietraru în dimineața asta.
— Tovarășul Rusan? Se poate. Dar nu cred să fie vorba despre aceeași afacere.
— Se poate. Dacă-l întâlnesc pe Pietraru… De altfel, eu trebuie să plec. Sunt așteptat la tribunal.
— Atunci aș veni câțiva pași cu dumneavoastră. Dacă se poate…
— De ce să nu se poată? Numai că eu sunt cu domnul profesor Penescu.
— Eu mai rămân, îi auzi acesta în mod cu totul surprinzător. Eu mai rămân aici, în mijlocul oamenilor, în mijlocul celor mulți.
Individul răsuflă ușurat. Doctorul P. plăti și ieșiră.
The post OM ŞI LEGE (13) appeared first on Cotidianul RO.
