În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Atunci încercă altfel: era drumul spre casă al acelui Benjamin o simplă divagare de la un alt drum sau era însăși calea din care se răsfirau diferitele poteci?
Pietraru nu avea niciun răspuns, imaginile care îi parveneau din când în când, nemotivate de vreun semn știut de el, semănau cu frescele păgâne, fresce vechi de pe pereții unor vile dispărute. Pete de culoare, fragmente de compoziție lăsau să se vadă scene bănuite. Doar rigoarea științei încercă să tempereze apoi abuzurile imaginației dezlănțuite.
Un episod, de pildă, se petrecea undeva într-un cadru înconjurat de palmieri, măslini și smochini, sub un aer răcorit de umbra unei case de piatră. Pietraru-Benjamin devenea atunci un anume Ben Joske, un zadig ce nu avea decât hainele de pe el, dar care dispunea de întreaga avere a tuturor celor din jur, un învățat care nu mai ieșea niciodată din orășelul acela atât de blând și pentru care călătoriile tinereții aparțineau parcă de miturile și poveștile pe care le-a citit ca atâtea alte mituri și alte povești. Întreaga sa viață devenise o legendă, din care nu mai putea nici el extrage realitatea crudă, numeroasele pilde moralizatoare care se povesteau despre dânsul stânjenindu-se ușor. Orășelul însuși se născuse datorită lui, pentru că atunci când se retrăsese în acele locuri nu existau acolo decât câteva case și o mulțime neobișnuită de pomi. Dar faima sa atrăsese discipolii și. aceștia nu conteneau să sosească. Faima lui născu faimă, unii elevi de-ai săi deveniseră ei înșiși conducători de școală. Renumele său era atât de însemnat pentru că strădaniile sale păreau înscrise în mister. Învățăturile sale se concentrau pe spații mici și în fiecare dintre aceste mărunte enclave ale cunoașterii se nășteau lumi complete.
Întâmplarea, cum altfel s-o numești?, a făcut ca Pietraru să găsească la un anticar din Iași o cărticică despre un oarecare Ben Joske în care se pomeneau nenumărate fapte legendare ale acestuia. Dar fastul oriental, obiceiurile cuprinzând gesturi largi, grandoarea și micimea din broșura anonimă și jerpelită din secolul al XX-lea nu se potriveau defel cu ceea ce trăise Pietraru-Benjamin-Ben Joske în casa lui înconjurată de palmieri. Nu pentru că toate acelea n-ar fi fost de față. Ci pentru că erau privite dintr-un cu totul alt unghi, acceptate ca firești, neieșind prin nimic în evidență.
O căldură bună acoperea totul, soldații care treceau din când în când pe acolo în drumurile lor când victorioase, când lipsite de glorie, pătrundeau rar în orășelul vestit prin înțeleptul care-i dăruise de fapt importanța. Și chiar și atunci când veneau, încercau să stânjenească pe cât se putea de puțin viața acelui ținut. Sadicul era consultat în legătură cu destinul unora dintre marii zilei, câteodată chiar de aceștia prin trimișii lor speciali sau venind ei înșiși acolo, alteori era solicitat să vindece boli misterioase Câteodată era îndemnat să ajute la judecarea unor pricini și s-a întâmplat chiar sa i se ceară sfatul de către conducători militari care urmau să se înfrunte pe câmpul de luptă între ei. De fiecare dată, după câte un asemenea eveniment, urmau lungi discuții între el și discipolii săi, nu în legătură cu sfaturile pe care le-a dat celor care l-au solicitat, ci dacă a fost sau nu cazul să răspundă acelor solicitări. Veghea ca disputele să nu se îndepărteze de la subiect, asculta. La sfârșit, când toată lumea aștepta părerea sa, care, oricare ar fi fost, ar fi avut valoare definitivă, el era cel care făcea o volută largă și răspunsul îi rămânea deschis oricărei interpretări.
Asupra lui Ben Joske s-au făcut și tot felul de încercări de a-l duce în capitalele de atunci ale lumii. Reușise însă să se opună de fiecare dată cu același argument toți cei care au plecat au ajuns până la urmă în conflict cu autoritățile la care s-au refugiat. Dacă n-au pățit unii dintre el această soartă au pățit-o fiii lor sau fiii acestor fii. El prefera să rămână în acel loc pe care-l numise Răscrucea Drumurilor (adică Hapadașa) pentru a fi în aceeași măsură folositor alor lui și altora care-i cereau sfaturile. Această “răscruce a drumurilor“ nu era însă în niciun caz atât de ”internaționalistă“ cum îi suna numele, îi reproșau invidioșii.
— Te-ai lăsa sfâșiat în patru pentru aceste principii și pentru aceste înscrisuri? îl întrebase foarte demult un fenician bogat, venit la Ben Joske să vadă cu ochii lui curiozitatea și faima ținutului prin care-l ducea drumul.
— Ăsta este un subiect pe care discipolii îl discută de ani și ani. Bineînțeles că trebuie să suferi pentru ceea ce crezi.
— De ce? Poți foarte bine să-ți orânduiești astfel viața încât să ta caute suferința pe tine și nu tu suferința.
— Asta numai dacă nu crezi.
— Și ce câștigi din faptul că-ți duci în felul acesta viața?
— Că exist.
Dar se pare și astă este tot doar o versiune oficială a legendei, Ben Joske nu era nefericit pe frânturile de frescă pe care le trăia Pietraru. Sau, altfel spus, nu suferea peste putință, sau dacă o făcea,-o făcea în alt fel. Citea cu pasiune din nou și din nou scrierile sale și se entuziasma găsind mereu alte și alte lumi într-un grăunte de nisip și apoi în acele alte lumi descoperea din nou nemaiștiute adevăruri. Nimic nu era prea îngust pentru a mai putea fi încă despicat în părțile sale componente.
— Omul suferă peste măsură pentru că nu știe să mai trăiască asemenea unui animal capabil să rumege liniștit cu o oră înainte de a fi tăiat.. Mulți ostateci stau tolăniți la umbra unor ziduri, făcând exact ceea ce fac cei care îi păzesc, adică nefăcând în clipele acelea nimic. Și totuși sunt profund nenorociți.
Iar el simțea exact invers în această privință decât îi sfătuia pe discipolii săi el suferea pentru perioade nesfârșite de timp, pentru veacuri întregi care vor veni și în care știa că va mai fi de față.
Dar aceasta era taina sa, o taină pe care nu o discuta nici măcar cu el însuși.
În mozaicul din care se păstrau fragmentele despre Ben Joske, oh! cât de păgână i s-ar fi părut această metaforă zadigului, Pietraru deslușea mai ales scene de un cu totul alt soi, scene care-l aveau la mijloc pe bătrânul înalt, frumos, nerefuzând nimic altora atâta timp cât nu i se cerea să-și calce principiile, dar nerefuzându-și nimic nici lui pentru că și principiile sale erau surprinzător (de necrezut!) de largi și ceea ce pare azi rigid, făcea atunci parte din regulile zilnice ale vieții, iar ceea ce azi nu se mai cunoaște deloc este exact ceea ce-și îngăduia acel înțelept înconjurat nu numai de discipoli, dar și de femei, de mâncare bună și de confort. El, care nu avea nimic al lui, era răsfățat de toți cei ce-i primeau sfaturile și care, netrebuind să-i plătească nimic pentru consultațiile și prietenia lui, îi asigurau un trai lipsit de griji.
“Fragmentele de frescă“ par astfel ininteligibile: Ben Joske pare bogat, rafinat, un fel de om de lume, prieten al suveranilor și conducătorilor de oști, un soi de stăpân el însuși peste destinele celor ce trăiau în preajma sa. Fragmentele de frescă, oricât de bine ar fi conservate, la fel ca și legendele, nu ne oferă decât fragmente. Pietraru, grație incursiunilor lui Benjamin, știa că Ben Joske n-a fost deloc nefericit, fiind îngrozitor de nefericit. Ca și el.
Avocatul reveni în arhivă ca o fantomă. Se ivi din spatele raftului de la capătul odăii, se sculase dinadins de la masa lui pentru a se uita după raftul acela de cărți desperecheate plin de pânze de păianjen ca să vadă ce face Pietraru acolo și Pietraru nu mai fu de găsit. Și acum strâmbul apare totuși de acolo!
În arhivă se aflau în clipa aceea mai mulți oameni și printre ei Pietraru îl descoperi și pe noul angajat al doctorului P. Peste mundirul feldgrau purta acum și un trenci pe care mai păstrase numărul matricol al liceanului de la care provenea.
— Aici n-am găsit nimic, se plânse Rotofeiul.
— Ce anume v-ați așteptat să găsiți?
— Păi, adresa acestei doamne Iovănescu pentru care am venit la Lugoj.
— De ce s-o găsiți neapărat aici?
— Știți, nu peste tot arhivele sunt la fel organizate. Am fost în anumite localități unde există niște fișiere atât de bine puse la punct, încât nu e nicio problemă să găsești orice persoană care a fost vreodată implicată într-un proces ca parte sau ca martor. Acesta e cel mai sigur loc de a da de urma cuiva.
Pietraru îl trase la o parte
— Acum cred că degeaba vă osteniți. După câte știu eu, unele dosare au dispărut din neglijență, altele intenționat.
— Asta se poate, spuse Rotofeiul. Asta se poate.
În timpul ultimului război am nimerit în miez de iarnă la Lukosnice. Era atât de frig încât dom’ locotenent Zawatinski s-a prostit și râdea tot timpul, încât în subunitatea noastră lucrurile mergeau foarte vesel, pe vremea aceea. Și odată, cât eram în cercetare, ajungem noi în acest Lukosnice, un orășel care să fi avut în timp de pace vreo zece mii de suflete. Acum nu mai era nimeni pe acolo. Și așa ne-am pomenit toți râzând cu dom’ locotenent, la judecătorie. Am căutat arhiva și am făcut un foc strașnic. Doamne și ce de dosare frumoase erau acolo! Să nici nu crezi că într-un orășel ca Lukosnice se pot afla asemenea, cum să le spun?, minunății. În primul rând că dosarele aveau niște coperți tari și frumos împodobite cu stema cu vulturi, iar când le puneam pe foc, vulturii aproape că-și luau zborul înainte de a arde. Și între niște scoarțe din astea am găsit un proces care se judeca de vreo patru sute de ani! Era un raft întreg numai pentru procesul ăsta iar dosarele se aflau frumos numerotate pe cotor. Habar n-am câte or fi fost pentru că mai erau și din cele cu “bis“ și cu “bis-bis”. De exemplu, dosarul optsprezece bis, bis. Acum, m-am gândit că dacă le-am arde numai pe cele cu bis sau cu bis-bis, o viitoare judecare a cauzei, nimeni nu ar putea face uz de faptul că lipsesc niște dosare pentru că cele cu cifre… întregi ar fi rămas. Dovedește atunci că a mai existat vreodată și un, să zicem, dosar 8 bis-bis. I-am raportat supus această concluzie logică șt domnului locotenent Zawatinski și dânsul era să cadă pe jos de râs, auzind cele pe care i le-am spus. Or, lucrurile, astea sunt destul de periculoase, mai ales când te găsești într-o cercetare, vă rog. Țin minte că odată, în primul război, l-au împușcat, pe domnul caporal Vizici tocmai pentru că si-a adus aminte de un banc porcos și a început să râdă de unul singur. L-au auzit și pac înainte de a ajunge el la poanta propriu-zisă… Acest domn caporal Vizici se și întrecea cu gluma!..
— Deh, se spune că fiecare pe limba lui piere, făcu Pietraru.
— Asta-i așa, zise Rotofeiul. Acum eu caut informații despre doamna aceea pentru care am venit la Lugoj, dar, fără să vreau, găsesc mereu și alte amănunte foarte interesante. Pe dumneavoastră nu vă interesează aceste amănunte?
— Ce amănunte?
— De exemplu, despre un criminal de rând care încearcă acum, în ultima clipă, la spital… iar dumneavoastră, fratele răposatului… Asta îmi amintește de o întâmplare asemănătoare care a avut loc la Buziaș. Un domn Rădulescu a făcut atâtea potlogării acolo, încât până la urmă n-a mai avut unde să ascundă toate lucrurile furate și a încercat să le depoziteze chiar la poliție. Dar de încurcat a încurcat-o, n-o să vă vină să credeți, din cauza fiicei polițaiului. Asta pentru că tânăra domnișoară…
— Stai puțin! Fratele cui sunt eu? Și de unde știi dumneata că…
— Vă rog frumos, eu nu pot răspunde la două întrebări deodată.
— Ce cauți aici, Joseph? se auzi vocea doctorului P.
— Raportez supus, domnule doctor, am căutat amănunte despre o doamnă pentru care am venit în acest oraș.
— Vă numiți Joseph? se interesă Pietraru.
— Domnul doctor binevoiește să-mi spună pe numele mic al lui Švejk.
— Și dumneata nu ești Švejk, nu-i așa?
— Vă rog să-mi permiteți să nu răspund la această întrebare pentru că e foarte periculoasă.
— Domnule, eu nu te-am întrebat decât dacă ești sau nu Švejk! Sau dacă ai vreo legătură cu el.
— Vă rog frumos, asta nu m-ați întrebat! Și acum lucrurile sunt și mai grave. Când ești întrebat cine ești sau cu cine ai legături, trebuie să ai întotdeauna mare grijă ce răspunzi. Americanii au bunul obicei să te prevină în clipa în care te arestează că tot ce spui poate fi folosit împotriva ta.
— Dar aici nu te-a arestat nimeni! Ce cauți dumneata, de fapt?
— Păi, v-am spus că…
— Cine ești dumneata?
— Domnul doctor a binevoit să spună că aș fi un oarecare Joseph Švejk.
— Și în realitate?
— În realitate? Și în realitate aș putea fi Švejk.
— Păi, sigur, întări și doctorul P. Dacă a murit Hasek atât de tânăr, de ce să fi murit și Švejk?
Pietraru își lăsă din nou capul în jos. Pentru el, discuția s-a terminat.
The post OM ŞI LEGE (18) appeared first on Cotidianul RO.
