În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Da, lui Pietraru îi era mereu frică să nu calce legea, dar era făcut în așa fel că o călca adeseori, la fel ca toți ceilalți oameni. Numai că riscul lui era infinit mai mare pentru că și spaima lui de a nu călca legea era infinit mat mare. Ajunsese și avocat numai pentru că simțise o nevoie lăuntrică de a pleda mereu în favoarea fiecărei acțiuni pe care o făcea, pentru că știa că împotriva oricărui lucru există undeva un articol prohibitiv. De aceea i se părea absolut inegală lupta dintre avocat și procuror, fiind încredințat că ultimul dispune de arme absolut universale, și că depinde doar de dibăcia și de conștiința sa modul în care știe să-și impună punctul de vedere.
— Am să te aștept până termini aici, îi mai spuse o dată medicului, gândindu-se că, în fond, la o adică, totuși!, nici măcar cartea primită de la Lazăr n-avea cum s-o justifice la el în servietă… Dar dacă o luăm așa atunci, chiar că înnebunim… Dar spune-mi ce-i cu noul tău felcer?
— Ce să fie cu el?
— Păi, că eu nu prea sunt lămurit cu el!
Cum stătea cu trupul într-o parte, Pietraru n-avea cum observa că cel despre care vorbea se oprise de câteva clipe lângă ei.
— A! Uite-l și pe noul meu infirmier, făcu doctorul pentru a salva situația. Dumneata de unde ai mai apărut?
— În Lugoj? Păi, am apărut din tren. Știu, acum să mă întrebați cum am ajuns în tren.
— Dumneata, după cum afirmi, ai slujit multă vreme în armată. N-ai învățat acolo să răspunzi la întrebări?
— Am învățat. Asta mi-a fost de mare folos. Orice mă întrebau, eu răspundeam ”Da, să trăiți!” În felul acesta am reușit să scap de multe belele și să fiu declarat tâmpit. Țin minte că odată, tot așa ca dumneavoastră acum, m-a întrebat dom’ căpitan Brătescu dacă am văzut patrule dușmane în sectorul meu și eu tot așa am răspuns “Da, să trăiți!“ și domn căpitan a raportat mai departe și din eșalon în eșalon s-a ajuns până la divizie, așa că au schimbat tot planul de luptă, iar pe mine m-au propus spre decorare. Nu știu cum s-a întâmplat că au uitat să-mi dea decorația aia.
— Dar dumneata în ce armată ai luptat și cu cine?
— Eu n-am luptat, vă rog frumos, niciodată. Dar am fost întotdeauna împotriva dușmanului.
— Dar atunci ai văzut într-adevăr patrule dușmane? îl întrebă și doctorul P.
— Am văzut, dar erau doar doi soldați și un caporal, dar și ăia sub escortă, că i-au prins. Dar dacă aș fi început să povestesc cine și cum i-a prins și unde îi duceau, n-aș fi răspuns exact și scurt la întrebare. Și nici n-ar fi fost vorba să mă decoreze. Dar nu-i nimic, decorații am primit, nu mă pot plânge. Dar o decorație poate să-ți aducă și necazuri. De pildă, îmi aduc aminte de un locotenent major Conti. Îl văd în fața ochilor de parcă ar sta aici. Ăsta era conte și purta întotdeauna pe tunică trei decorații! Se lăuda că taică-său a umblat tot așa în primul război și că de două ori s-a tras asupra sa și de fiecare dată gloanțele au ricoșat din decorații și el n-a pățit nimic. Numai că pe contele meu l-au ginit după o săptămână de când se afla în prima linie și decorațiile lui așa de frumos străluceau-în soare, încât l-au luat la țintă vreo două companii deodată. N-am văzut în viața mea o uniformă mai ciuruită. Nici din decorații n-a mai rămas nimic, au trecut plumbii prin ele ca și prin domnul conte. Alții știu că-și puneau monede în buzunarul de la tunică pentru că sperau că în felul ăsta pot să-și ferească inima de gloanțe. Dar eu cred că azi nici monedele nu mai sunt ce-au fost.
Pietraru îl lăsă pe Rotofei să-i povestească mai departe medicului, care-l asculta cu o încântare de copil. Vru să intre în încăperea avocaților, dar acolo îi zări pe cei doi pisălogi așteptându-l. Luă o cretă și scrise pe tabla pe care se marca locul unde putea fi găsit fiecare avocat o sală de ședințe și dispăru în direcția cealaltă. Pietraru nu refuza niciun proces, dar cei doi nu făceau decât să se intereseze de himere. Or el se ocupa de lucruri reale.
Se opri nehotărât la capătul coridorului și se pomeni strigat de cineva pe nume. Ridicându-și privirea văzu în fața sa pe procurorul Stanciu.
— Aveți timp două minute?
— Pentru dumneavoastră, tovarășe procuror, și o zi!
— Poftiți! Stanciu îl lăsa înainte și Pietraru se târî în cabinetul acestuia. Luați loc! Avocatul își ridică din nou capul și cercetă încăperea. Odaia era mare și aproape goală. O masă (nici măcar un birou!) două scaune și un fotoliu de piele desperecheat, precum și un dulap într-un colț, nu reușeau să umple nici pe departe camera spațioasă.
Doar lângă geam, cu siguranța uitat acolo (De cine? Când?) un tablou cu o ramă lată aurită dădea impresia că această cameră ar fi putut fi mobilată și plăcut.
— Fumați, tovarășe Pietraru? Era greu de spus ce era politicos acum: să accepte o țigară sau să refuze în mod cât mai diplomat.
— Mulțumesc… Fu un răspuns atât de vag încât îi lăsă celuilalt să tragă concluziile.
— Permiteți-mi atunci să-mi aprind o țigară! Nici măcar scrumieră nu mai am aici! Ăștia au început să renoveze în același timp peste tot și bineînțeles că n-au făcut altceva decât să încurce toate lucrurile din tribunal Acum, desigur, că au lăsat totul baltă până cine știe când.
— Mă miră, spuse avocatul, aici, de obicei se lucra cu deținuți.
— Până una-alta, deocamdată am reușit să-mi rătăcesc toate lucrurile din birou. Nici măcar mașina de scris nu știu unde e. Am încuiat-o într-un dulap de fier și nu mai găsesc dulapul.
— De ce-mi spuneți asta? Pentru așa ceva ați putea avea neplăceri.
— Că n-o să mergeți dumneavoastră să mă denunțați. În afară de asta bănuiesc și unde este dulapul. Adică nu bănuiesc, știu! Iar cheile sunt la mine.
— Măcar de n-ar fi atât de frig în toată clădirea…
— Ăștia au spart și niște ziduri. N-ai cum să mai încălzești… E cam frig, nu? Stanciu era numai zâmbet. Apoi, pe același ton, uitați de ce v-am deranjat, tovarășu’ Pietraru nu sunteți obligat să-mi răspundeți, voiam doar să vă întreb ceva în legătură cu o veche cunoștință de-a dumneavoastră.
Pietraru care stătuse în alertă de când îl întâlnise pe procuror, simți o arsură în inimă. Dar era un profesionist vechi și nu exterioriză nimic. Regretă doar că și-a ales fotoliul acela comod. Șezând pe un scaun, ar fi putut să-și ascundă mai bine fața.
— Să nu vă răspund? De ce?
— E-n regulă, tovarășu’ Pietraru! Noi știm că putem avea încredere în dumneavoastră!
Pietraru schiță și el un zâmbet și așteptă.
— E vorba despre medicul ăla… ăla care face expertizele pentru tribunal din când în când.
— A! Doctorul P. Da, ne cunoaștem. Câteodată mă și vizitează. Azi voiam să mă duc cu pe la el pe la spital. Acuma însă…
— Dar nu! Din contra! Duceți-vă liniștit! De ce să nu vă duceți? El v-a invitat?
— V-am spus că ne întâlnim din când în când. Azi n-am dezbateri și mi-am gândit să trec cu pe la el.
— Duceți-vă! Nu vă lăsați influențat de ce am vorbit noi acum!
— Sincer să fiu, nici nu știu ce am vorbit. Sau dacă am vorbit.
— Păi, nu, că asta n-ar fost decât așa, ca un fel de introducere. Pe noi ne interesează acest medic.
— A făcut ceva?
— Asta am vrea să știm și noi. Și de asta ne interesăm de la niște oameni de bună-credință ca dumneavoastră.
— Eu vă pot povesti ce face acum, dar despre trecutul lui nu prea știu nimic. Nici el despre al meu.
— Dar puteți afla!
Pietraru știa că trebuie să dea înapoi. Cunoștea prea bine regulile jocului la care era invitat. Odată,, în tinerețe, încercă să ajute pe cineva cu un prilej asemănător și rezultatul fu lamentabil. De atunci, învățase că singurul mod de a fi de partea celui despre care ești întrebat este să nu mai știi nimic despre el.
— Nici prezentul nu i-l știu în întregime. Dacă are ceva de ascuns, nu văd de ce nu s-ar ascunde și față de mine. Dar nu cred că ar avea ceva de ascuns!
— Nu credeți?
— Nu.
— Bine, tovarășu’ Pietraru, eu nu vă mai rețin. Dar mai gândiți-vă și dacă vă veți convinge de contrariu, sper că n-o să mă uitați… Și cu frigul de aici să știți că lucrurile se vor aranja cât de repede, îl încredință Stanciu. “Iarna să treacă, gândi avocatul, că pe urmă vei avea grijă să nu mai fie frig…“
Se despărțiră numai zâmbete.
— Vreau să vă spun ceva, tovarășe procuror, se mai întoarse Pietraru din ușă eu sunt zilnic acostat de tot felul de nebuni, doctorul P. nu este… Dar se deschise ușa și intră cineva. Avocatul tăcu și Stanciu îi aprobă tăcerea.
— Ei, atunci, la revedere, dom’le și… și nu vă stricați programul pe ziua de azi!
Pietraru nici măcar nu se strădui să-și ridice ochii pentru a vedea cine a intrat în încăpere. Ieși în coridor și așteptă. Așteptă și nu știa nici el ce așteaptă. Dar experiența sa îndelungată îi spunea că trebuie totuși să mai stea pe acolo.
După un timp ieși și Stanciu din biroul său, dar trecu pe lângă Pietraru de parcă nici nu l-ar fi văzut. ”Acum nu ne mai cunoaștem, acum ne jucăm de-a hoții și vardiștii, nimeni nu trebuie să știe că am stat de vorbă și că Stanciu a stabilit contactul cu mine!“
Rămase mai departe pe banca de lemn de pe coridor. Se ghemui în el și din cauza frigului, dar și pentru că nu vedea o altă soluție și așteptă. Nu-și ridica privire când trecea cineva prin fața sa, răspundea la saluturi, ghicind cine își făcea de lucru pe acolo. Așteptă.
Pe urmă se așeză lângă el avocatul Suciu. Om cu două facultăți, teologia și dreptul, Suciu avea o pasiune pe care o voia acum cât mai secretă. Pe vremuri publicase două articole în direcția acestei preocupări, dar se felicita că nu stârnise cine știe ce interes și nimeni nu-l întreba nimic despre ele. Pe scurt, Suciu era un mare amator de pictură medievală bisericească. Dar nu maeștrii Renașterii și maeștrii iconari îl interesau, ci secretul pe care era convins că-l păstrau cu toții, secret nu atât de protejare a tainelor bresle lor, nu atât francmasonic, cât constituind o epică misterioasă, o epopee pe care n-o cunoșteau decât ei și a cărei alcătuire o continua fiecare, de parcă mii de ființe ar fi scris unul și același text, punând fiecare câte o literă drept contribuție proprie la acest lung material. în ce consta această literă proprie și mai ales cum se constituia acest alfabet, Suciu nu știa, dar presupunea că taina stă ascunsă în poziția mâinilor personajelor, în culoarea veșmintelor și în simbolica obiectelor. Din când în când venea la Pietraru și discutau ore în șir Pietraru nu-l dezaproba. Era un joc de pură inteligentă și lui îi plăceau toate aceste jocuri. Și aici se mulțumea cu rolul de chibiț. Dar cine și în ce activitate nu simte nevoia de a fi asistat de un chibiț?
The post OM ŞI LEGE (20) appeared first on Cotidianul RO.
