În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Dacă ar fi murit pe loc, lucrurile ar fi semănat cu un incident ca oarecare altul. Dar n-a murit pe Ioc. Primul gând fu să-i cheme pe agresori lângă și le explică încet, pentru, că abia mai putea vorbi… că dacă se află că au tras într-un colonei al unor trupe aflate în misiune riscă să fie împușcați cu toții. În primul rând le-a cerut sa dispară cât mai repede de acolo, în al doilea rând i-a ordonat lui Măgureanu să aranjeze în așa fel lucrurile încât totul să nu pară decât un banal accident de mașină, în al treilea rând i-a ordonat adjutantului său să ducă toate actele la divizie. Apoi, ferm convins că va muri, nu si-a făcut nicio clipă iluzii, le-a spus că onoarea lor a fost răzbunată, n-aveau decât să le povestească și celorlalte rude că Filipidi a murit la datorie în prima linie. Dădu tot felul sfaturi, cum să fie înscenat accidentul, avu grijă să dea soluții pentru ca nici șoferul să nu aibă de suferit și muri dându-le dreptate rudelor logodnicelor părăsite că au luptat și în acele condiții vitrege pentru demnitatea omenească.
Colonelul Mărginean a fost decorat cu cele mai înalte ordine și medalii. A murit într-un război în care unii combatanți nu mai puteau pricepe vechile idealuri de onoare. Poate de aceea am rămas mereu cu amintirea celor două fotografii ale tinerei doamne Mărginean, cea în costum național și cea în rochie de mireasă…
— Fiindcă pentru curățenia acestor idealuri a luptat el… și a murit el… și… Bine, bine! Asta! O poveste foarte frumoasă, dar ce legătură a avut Alexandrescu în toată tărășenia?
— A înștiințat câteva logodnice că bravul locotenent Filipidi a căzut ca un erou.
— Cine l-a pus s-o facă?
— Măgureanu, venit în permisie să aducă lu Lugoj lucrurile personale ale lui Mărginean, s-a oprit prin câteva localități prin care a trecut regimentul în drumul său spre front. Într-una dintre acestea l-a cunoscut pe Alexandrescu și l-a rugat să…
— Și Alexandrescu de ce a făcut-o?
— De ce a făcut-o…
— Da, asta te întrebam, de ce?
— Nu știu de ce a făcut-o, dar știu că cel puțin acest lucru l-a realizat Alexandrescu și l-a realizat corect. Jager m-a rugat ca, în memoria lui Mărginean…
— Până la urmă, grădina lui Dumnezeu nici nu e chiar atât de mare… Se auzi o bătaie în ușă. Vorba ta, dacă nu vreți, nu trebuie să răspundeți, domnule Alexandrescu. Dacă nu vrei să-mi spui de ce te interesează atât de mult individul, eu nu te oblig.
Bătaia din ușă se repetă ceva mai puternic. Ceara din mâna lui Pietraru devenise aproape fluidă.
— Nu-ți ajunge că m-a rugat Jager?
Mărginean nu-i era necunoscut nici lui Pietraru.
Pietraru fusese invitat prin anii 30 la o onomastică.
Acolo stătură mai mult de vorbă. În rest, relațiile dintre ei au rămas pur convenționale.
Dar de atunci lui Pietraru îi fusese clar că evenimentele erau cele ce-i conveneau mult mai mult lui Mărginean decât vorbele. În 1941, colonelul avusese ocazia să-l salveze pe Pietraru. Dar el n-a știut niciodată că nu cu mulți ani în urmă avocatul fusese cel care-l salvase pe el într-un proces politic de proporții din acele vremi, ofițerul fusese propus ca martor. Dar simplul fapt de a fi citat într-un asemenea proces, precum și atitudinea pe care ar fi luat-o (de asta nu se îndoia nimeni) i-ar fi oprit inevitabil cariera lui Mărginean. Deși ofițerul nu s-ar fi sustras unei citații, Pietraru renunță în ultima clipă la acest martor. Nimeni n-a aflat despre acest incident consumat doar în intimitatea avocatului și probabil că l-ar fi uitat și Pietraru însuși dacă, peste ani, la fel de firesc, ofițerul nu i-ar fi salvat viața. Și nici măcar nu s-a putut spune după toate astea că acum cei doi ar fi fost “chit“ Mărginean a făcut ceea ce a făcut din pură omenie, fără a ști că s-a revanșat în vreun fel.
Statura impozantă a colonelului îi apăru în față cu toată claritatea și Strâmbul simți că imaginea aceasta îi face bine.
Lucrurile nu sunt niciodată mult diferite. Lanțul slăbiciunilor este cea mai sigură legătură a locului.
— A fiecărui loc.
— Nu. Sunt meleaguri unde principiul nu funcționează de la sine. Toți se iubesc, dar fiecare cu ale lui. Zalele lanțului nu sunt atât de bine prinse între ele și câteodată se pot rupe.
— Asta-i filozofie de doi bani. Medicul se sculă și se duse la ușă.
— Dacă spui tu…
În ușă se afla, bineînțeles, Rotofeiul, angajat al doctorului P.
— Ți-am spus că aici nu se bate la ușă și nu se intră decât chemat!
— Așa-i, dar domnul avocat Pietraru este chemat la telefon.
— Eu?! se miră acesta. Cine știe că sunt aici?
— Habar n-am, vă rog, pentru că n-a spus cine e. Eu am fost pus în felul acesta într-o mare încurcătură am lucrat și la șefi la care trebuia să le raportez cine îi caută și la alții către se supărau atunci când întrebam. Omul nu știe cum să procedeze, când nu primește ordine precise. Țin minte că la Pancevo am avut un maior căruia tare îi plăceau femeile. Asta, întotdeauna când îl chemam la telefon și mai erau și alții de față, se scuza, roșindu-se tot, și spunea ceva cu subînțeles, în așa fel încât să știe toți că el este căutat de o femeie. Chiar dacă la capătul firului era o voce de bas, trebuia să par și eu că basul aparținea unei blonde. Asta a mers așa până ce într-o zi…
— Unde-i telefonul?
— Poftiți, vă rog!
— Păi, văd că nu m-a căutat nimeni!
”Švejk“ închise ușa în urma lui.
— Probabil că n-o fi avut răbdare să aștepte.
— Sigur. Așa o-fi fost… Și atunci a venit până aici și a depus receptorul. Poate o fi știind centralista de unde o fi fost apelul.
— Să vă spun mai departe cum maiorul meu de la Pancevo: într-o zi tot așa, l-a chemat o voce de bas și până a venit la telefon, a durat cât a durat. El s-a scuzat că îl caută cineva de la regiment și dădea între timp din mâini și clipea din ochi ca să știe toată lumea că iar nu-l lasă o amantă în pace. Când a văzut că nu-l mai caută nimeni, a făcut un scandal îngrozitor și m-a amenințat cu tribunalul militar în cazul în care blonda nu va reveni.
Așa că a trebuit să-i fac eu rost de o blondă, că altfel…
— Bun. De fapt, ce dorești?
— Eu, vă rog frumos, nu doresc absolut nimic, domnul Alexandrescu vrea să vă vadă.
— Greu a mai fost să-mi transmiți…
Rotofeiul ieși și se întoarse peste câteva clipe, cu Alexandrescu.
— Vă las singuri.
— Ei, domnule Alexandrescu…
— Nu mă feresc față de domnul doctor, dar nu trebuie să le știe nici dânsul pe toate.
— Și acum, dacă o să vină aici peste noi?
— N-o să vină!
— Bine, domnule Alexandrescu. Nu mă interesează nici relațiile dumneavoastră cu doctorul P., nici ce trebuie și ce nu trebuie el să știe. Mă interesează doar ce ar trebui să știu eu.
— Preluați cazul meu?
— Da.
— Fără să știți despre ce este vorba?
— O să-mi spui dumneata “despre ce este vorba“.
— Văd că nici nu vă uitați la mine. Pietraru stătea prăbușit pe un scaun, cu fața împinsă în jos, cu trupul mai încovoiat ca oricând. Poate că nici nu m-ați recunoscut.
— Am fost parcă vecini.
— Păi că mai suntem.
— Și ce-i cu asta?
— Odată, m-ați rugat să vin să vă ajut să cărați ceva și eu n-am vrut. De fapt, nu dumneavoastră m-ați rugat, dar mi-a spus omul acela ce lucrează la Uzina electrică!
— Lasă, domnule, n-am spus că te iubesc, am spus numai ca sunt gata să te apăr dacă vei avea nevoie de un avocat.
— Numai că treaba s-ar putea să fie serioasă, așa că eu am nevoie de un om care să se străduiască într-adevăr pentru mine.
— Bine. Ecce homo!
— Cum?!
— Să știi că eu nu mi-am trădat în viața mea niciun client. Bineînțeles că nu ești dator să mă crezi și nici obligat să mă iei drept apărător.
— Am auzit că sunteți un avocat foarte bun și mi s-a mai spus și că sunteți prieten cu domnul doctor.
— Da, dar vorbind tot sincer, nici una, nici cealaltă n-au prea mare importanță în proces.
— Atunci ce are importanță?
— Printre altele, de ce și pentru ce ești acuzat?
— Cred că în cazul meu nu se potrivește. Pentru adevăratul motiv tot n-o să mă poată acuza nimeni. Adică nimeni de aici.
— De ce?
— L-am omorât la închisoare pe unul care este rudă cu cineva…
— Și de ce nu poți fi acuzat de asta?
— Pentru că pentru toată lumea ar fi mai bine ca mortul să nu mai fie dezgropat.
— Atunci de ce nu te lasă în pace?
— Pentru că oricând aș putea vorbi la un pahar. La pușcărie nu sunt pahare. S-ar putea să nici nu mai ies.
— Spune-mi, domnule Alexandrescu, ai omorât mulți oameni?
— Vedeți că și unul e mult.
— Bine, să lăsăm vorbele, ai omorât mulți?
— Câțiva.
Pietraru se sculă cu greu din scaunul său.
— Mă rog. Uite ce e: eu n-am cum să te verific, poate că ai omorât și o mie de oameni. De unde să știu? Poate că l-ai omorât și pe taică-meu, că tot n-o să aflu niciodată cine l-a “lichidat“. Poate și… poate că l-ai omorât și pe frate-meu… Pietraru ridică pentru o fracțiune de secundă ochii, apoi reveni în poziția sa de “melc în cochilie“. Eu îți făgăduiesc să fac ce pot pentru dumneata la proces. De promis altceva, bineînțeles, nu pot să-ți promit nimic.
— Numai o clipă încă! Așa faceți cu toții?
— Cum?
— Sunteți dispus să apărați pe oricine?
— Asta mi-e meseria. Fii liniștit, dacă îmi va dovedi cineva că l-ai ucis pe frate-meu, am să lupt la fel pentru dumneata la proces, dar am să încerc să te înfund altfel.
— Cum?
— Lasă, dom’le, nu sunt nici eu de azi de ieri.
— Mai e ceva eu mulți bani nu am, dar câte ceva tot am adunat. Aș vrea să vă dau un avans.
— Nu, domnule Alexandrescu, mai înainte să fiți acuzat, pe urmă facem procura și după aceea mai stăm de vorbă…
— Vă e frică să nu fie bancnotele notate și să vă reclam?
— Bineînțeles că mi-e frică.
— Se spune că între acuzat și avocatul său trebuie să existe încredere reciprocă.
— Nu crede tot ce se spune, domnule Alexandrescu! N-o să ne pretinzi nici nouă să avem încredere în toți criminalii pe care-i apărăm timp de o viață?
— Eu am nevoie de dumneavoastră. De ce să vă trădez?
— Lasă, domnule Alexandrescu, o să avem destule prilejuri să-mi fii recunoscători! N-are niciun rost să ne grăbim!
Pietraru ieși din cabinet. Pe coridor stătea de planton Rotofeiul.
— Dumneata nu ești chiar atât de nevinovat cum îți place să pari!
— Eu, vă rog frumos, sunt un ticălos, dacă doriți să spuneți asta despre mine. Am fost numit deja și mult mai urât. Doctorul P. pretinde că oamenilor le convine să aibă mereu în preajmă pe câte unul față de care să se creadă superiori.
— Asta n-a spus-o numai doctorul P.
Pietraru intră în cabinetul medicului. Rotofeiul se luă după el.
— Mă doare capul, se plânse P.
— Du-te la un medic…
— Și cum vă spuneam, îi dădea înainte Rotofeiul, acest Weingler știa una și bună și din asta nu-l puteai scoate fiecare ființă trebuie să aibă altă ființă mai prejos decât ea. Până să devină nazist, se tot întrebase cum se poate reprezenta această teorie, știut fiind că până la urmă oricum ajungem la ultima ființă și asta n-are cum să fie deasupra alteia, dacă ea este ultima. Așa că, vă dați seama ce probleme mari a avut acest Weingler. Mă înțelegeți, nu? Mare încurcătură! O vreme a crezut chiar că oamenii se învârt în cerc, asemenea câinilor, care aleargă să-și prindă coada într-un cerc, credea el, este întotdeauna unul înaintea ta și unul în urma ta. Dar apoi a venit național-socialismul și i-a rezolvat problema. Într-o zi…
— Drăguță, fii bun și adu-ne încă un ceai! Dar tot fierbinte!
— Mulțumesc! Eu am să mă întorc în oraș, spuse Pietraru.
— Domnul doctor are dreptate, făcu “Švejk“, perfectă dreptate. Că nu altfel zicea și domnul notar Pavlicek când vine câte un boșorog scrântit să-și facă testamentul, dă-i pe loc un ceai bun și pe urmă poți avea conștiința împăcată înainte de a-ți face testamentul, ceaiul e leac de aur!
— Spune-mi, dumneata vorbești și în somn?
— Nu, dar sforăi îngrozitor. Cred că asta vine de la digestie. Am cunoscut un țăran de lângă Brno… Ce țăran? Azi l-am putea învinovăți fără nicio exagerare de chiaburism! Ăsta atunci când dormea, credeai că vin pompierii.
— Chiabur, ce mai! făcu și Pietraru.
— Adu-ne ceaiul ăla! În sfârșit, Rotofeiul ieși. În așteptarea lui, medicul își pregăti și câteva pastile pe care să le înghită odată cu ceaiul. Ai vorbit cu Alexandrescu?
— Îmi place că aici ne ascundem tot timpul unul de celălalt și fiecare știe totul.
— Chiar totul? Ai vorbit cu clientul tău?
— Vorbit.
— Și?
— E leit medicul său! Nu scoate nici el niciun cuvânt despre motivele grijii pe care i-o porți.
— Eu parcă ți-am povestit… Nu e absolut nimic important, crede-mă! Și n-are nicio legătură cu cazul propriu-zis. M-a rugat cineva pentru el. Asta e tot!
Rotofeiul reintră cu o tavă pe care se aflau două căni din care ieșeau aburi.
— Tovarășu Pietraru, sunteți chemat la telefon!
— Iarăși?!
— Știți, când începe să curgă, apoi toarnă!
— Ce anume?
— Așa-i și cu telefoanele…
Pietraru se târî prin coridor spre cabinetul în care-l întâlnise pe Alexandrescu. Receptorul era într-adevăr pus alături de aparat.
— Cu tovarășul Pietraru, vă rog! Vocea de la capătul celălalt al receptorului era vădit nerăbdătoare.
— La aparat.
— Stanciu sunt. Pietraru aruncă bucata de ceară. Devenise moale și grețoasă. Puteți să veniți luni pe la mine?
— Oricum am dezbateri luni. Trec pe la dumneavoastră într-o “fereastră.“
The post OM ŞI LEGE (24) appeared first on Cotidianul RO.
