În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
— Și o s-o faci dumneata?
— Alexandrescu? Cine a fost acest Alexandrescu?
— Asta îmi aduce aminte de o întâmplare asemănătoare petrecută cu puțini ani un urmă…
— Se poate, numai că noi vorbim acum despre Alexandrescu, cel care a fost… cel care a murit azi la spitalul de aici, din Lugoj.
— Asta-i așa, numai că și eu vorbeam, tot despre un Alexandrescu și ceea ce este mai interesant este că și ăla a fost o vreme gardian și jandarm.
— Alexandrescu este un nume destul de răspândit.
— Da, mai ales printre zidari.
— Cum adică printre zidari?
— Păi, că și cel despre care am povestit eu tot zidar a fost.
— Ziceai că a fost jandarm.
— Adevărat Și zidar.
— Dumneata prea știi multe…
— Eu, vă rog frumos, am făcut școala primară dar învățătorul meu spunea întotdeauna că nu știu nimic.
— Lasă, prietene, că știi dumneata prea bine l-a ce s-a referit tovarășul!
— Știu, bineînțeles că știu, numai că nu vreau să spun, că așa sunt unii oameni, netrebnici. Îmi aduc aminte de unul Chiassi. Asta nu recunoștea niciodată nimic, de frică să nu se folosească împotrivă. Era atât de netrebnic încât nu l-a recunoscut nici pe judecătorul Sorti, atunci când acesta l-a prins în, vă rog să mă scuzați, propriul său pat. Și măcar dacă l-ar îi găsit singur acolo.
— Păi, nu era singur omul dumitale?
— Nici el, dar ceea ce era mai grav nici măcar judecătorul.
— Cum adică?
— Păi, judecătorul a venit acasă împreună cu doctorul Rinaldi. Erau cam făcuți și ticălosul ăsta de Chiassi, un netrebnic, așa cum am mai subliniat, a profitat de acest amănunt și n-a recunoscut mai apoi nimic.
— Când ”mai apoi”?
— Mai lăsați dracului treaba asta, că acum despre cu totul altceva e vorba!
— Asta-i adevărat, că dacă ar fi vorba tot despre ticălosul de Chiassi n-am ajunge departe. Într-o zi Chiassi s-a dus la…
— Nu cumva vrei să susții că Alexandrescu după ce a murit nu știu când în fața unei nenorocite de tutungerii, a mai murit și azi în secția tovarășului doctor P.?
— Eu n-am spus decât că în timpul războiului… să fi fost prin februarie… ba, pe la sfârșitul lui ianuarie… sau totuși în februarie? Ningea tare…
— Ai spus ca Alexandrescu a fost ucis în fața unei tutungerii…
— Am spus eu asta?
— Ai spus!
— N-am spus.
— Cum n-ai spus?
— Tovarăși, ați fost martori!
— Eu, vă rog frumos, abia acum am venit.
— Ați fost tot timpul aici!
— Nu. Că m-am mai dus între timp să văd dacă nu-s gata actele pe care le-am dat azi la legalizat. Poate că între timp.
— Nu, eu am zis odată că a fost într-adevăr omorât un om în fața tutungeriei doamnei Marcovici, dar pe ăla, dacă binevoiți să vi-l amintiți, am zis că-l…
— Dar pe urmă tot dumneata ai susținut că i-a mai chemat și… ă… nu mai știu cum și nu mai știu cum… și Alexandrescu.
— Ronai și Popovici, vă rog frumos, dar poate că mai avea și alte nume.
— Și printre acele alte nume îl avea și pe cel de Alexandrescu și fost zidar. Așa-i?
— Dacă spuneți dumneavoastră, atunci precis e așa.
— Dumneata ai spus, nu eu.
— Eu pot greși, dar dumneavoastră în niciun caz.
— Dumneata ai…
— Stați puțin! Ce a mai făcut ăla, care se mai numea și Alexandrescu?
— Ce a făcut?
— Adică de ce și cine l-a omorât?
— Că s-a sinucis dânsul personal.
— Cum?
— S-a spânzurat.
— Cum să se fi spânzurat în fața unei tutungerii în plină stradă?
— Se zice că s-ar fi urcat pe marginea unei vitrine și că de acolo și-ar fi prins ștreangul de stâlpul de înaltă tensiune de alături.
— În plină stradă?! Cine se omoară așa, în plină stradă?
— Era seara târziu, vă rog frumos.
— Mai lăsați-l în plata Domnului! L-au găsit spânzurat, l-au găsit. Înseamnă că n-avea nici în clin nici în mânecă…
— Nu, vă rog, că nu l-au găsit spânzurat. Că a explodat.
— Cum adică a explodat?
— Doamna Marcovici a declarat că l-a văzut bălăbănindu-se o clipă, dar că pe urmă a început alarma și că ei nu-i era frică și a rămas în tutungerie, numai că a tras obloanele. De acolo a auzit bomba și când a ridicat iar obloanele nu mai era nici stâlpul și nici domnul ala…
— Adică nu l-au mai găsit deloc?
— Numai o bucată din ștreang, vă rog frumos.
— Și unde s-a petrecut asta?
— Pe strada Regele Carol, colț cu…
— Nu, domnule, în ce localitate?
— Tovarășul avocat Pietraru este chemat la telefon!
— În ce oraș?
Pietraru nu se clinti din loc.
— Tovarășu’ Pietraru, e interurban!
Ducându-se la telefon, îl auzi și pe client luându-se după el.
— Eu nu înțeleg nimic din toată povestea, asta. Au vorbit atâția oameni că nici măcar nu pot să-mi amintesc fiecare ce a spus.
— Du-te, domnule, înapoi, abia acuma e interesant! Poate-mi spui și mie…
— Dacă așa credeți… Clientul omniprezent dispăru din urma sa.
— Dom’ profesor, dumneavoastră nu aveți ore azi?
— Azi? Dar ce e azi?!
— La liceu, ziceam…
— Azi? De ce tocmai azi?
— Lăsați, s-au mai bucurat și elevii că au scăpat de o oră…
— Eu, dragă tovarășe, nu cred că am lipsit în viața mea de la mai mult de zece ore. Odată, am fost bolnav și medicii mi-au interzis să mă scol din pat și eu tot m-am dus la școală. “Soldatul moare pe câmpul de luptă, iar dascălul la catedră.”
— Ba soldatul bun moare în patul lui.
— Lașul.
— Soldatul bine instruit, nu lașul!
(Mergeau cu toții la spital. Medicul dispăruse deja de o jumătate de oră.)
— Ce credeți, povestea aceea cu ăl de s-a spânzurat în fața tutungeriei…
— Individul ăsta străin mi-a fost suspect din prima clipă, spuse Rusan în șoaptă.
— Eu ar trebui să fiu acum la serviciu, se smiorcăia tipul lui Pietraru.
— Și de ce nu vă duceți?
— Trebuie să vin și eu… M-a rugat cineva… nu pot să spun cine, dar nu pot să-l refuz.
— Parcă a fost și nevastă lui Alexandrescu la tribunal, o fi fugit la spital imediat cum a auzit…
— Au avut copii?
— Un prunc de câteva luni.
— Nu i-o fi nici lui ușor…
— Ce știe el?
— Dar va ști…
— Poate că e mai bine așa. Dacă-l închideau pe Alexandrescu…
— Puteau să-l condamne și la moarte….
— Pentru ce?
— Ăștia dubioși nu știi niciodată câte crime au pe conștiință…
— Păi, că tocmai asta-i! Că nu poți să știi niciodată. Și atunci cum să-l condamni fără să știi?
— Alexandrescu ăsta a ucis și după ce n-a mai fost jandarm.
— De unde știi?
— Acum pot să spun că tot n-o să mă mai dea în judecată.
— Pe cine a omorât?
— Alexandrescu a mai fost închis. De ce credeți că a ieșit atât de repede? Pentru că acolo în închisoare a ucis, întări Rotofeiul. Asta-mi amintește de un oarecare domn…
— Nu, eu nu la asta m-am referit.
— Dar la ce?
— A omorât și de când s-a întors la Lugoj.
— Pe cine?
— Nu pot să spun… pe cine, dar știu că a omorât!
— Trebuia să anunțați imediat organele de ordine.
— N-aș putea dovedi niciodată.
— Dar de unde știți?
— Am văzut.
— Ați fost de față?
— Da.
— Și atunci de ce nu puteți dovedi?
— Pentru că am fost numai eu de față.
— Și Alexandrescu… Nu i-a fost frică de dumneavoastră că o să-l denunțați?
— Nu m-a văzut. Dar bănuia, cred, că cineva a fost pe acolo. De aceea, de câte ori a mai avut ocazia, mi-am căutat alibiuri pentru dimineața aceea ca să-l fac pe… pe Alexandrescu să nu mă suspecteze pe mine.
— Și acum de ce le spuneai pe toate astea?
— Acum Alexandrescu nu-mi mai poate face nimic.
— De asta n-aș fi atât de sigur. De asta n-aș fi chiar atât de sigur, repetă Rotofeiul.
— Adică cum?
— În primul rând că s-a aflat că tovarășul Alexandrescu s-a spânzurat, dar nimeni n-a venit încă și cu vestea că a murit.
— Dar asta-i…
The post OM ŞI LEGE (28) appeared first on Cotidianul RO.
