În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
— Dumneata ești o arhivă din asta?
— Da, dacă nu vă supărați.
— Și dacă mă supăr?
— Atunci nu mai sunt arhivă.
— Și arhiva cui ai devenit dumneata?
— Eu doar mi-am folosit calitățile naturale, făcu Rotofeiul modest. Am fost, de pildă, pe post de arhivă și la domnul… ăăă… mai bine vă spun cât de bine mi-a prins că am o asemenea memorie în lagărul de prizonieri de la…
— Nu, dumneata să-mi povestești despre acum!
— Eu, de fapt, acum sunt încadrat aici în spital. Dacă s-ar afla că mai sunt încadrat și ca arhivă cu două picioare, aș putea avea neplăceri pentru “cumul“.
— De ce să nu vreau? Spun. Eu am învățat măcar atât în viață dacă ești întrebat un lucru, cel mai simplu este să răspunzi la întrebare, în felul acesta scapi de o serie de necazuri și nici nu răpești de pomană timpul celui care te-a întrebat. De exemplu, atunci când domnul maior mă întreba dacă sunt tâmpit, ce rost avea să-i spun că așa și pe dincolo? Recunoșteam voios că sunt tâmpit și gata. Alții “nu și nu“! sau “Că câr, că mâr, că ei nu sunt tâmpiți, să vedeți, n-am înțeles bine întrebarea… Până la urmă îl enervau pe maior și ieșeau și tâmpiți și cu câteva zile de arest.
— Eu nu te-am întrebat dacă ești sau nu tâmpit. Eu te-am întrebat pentru cine lucrezi.
Atunci intră în salon unul dintre infirmieri și-i spuse Rotofeiului că-l cheamă domnul doctor. Alexandrescu înjură în gând. Sigur, Rotofeiul va scăpa de întrebări. Numai că acesta zise foarte politicos:
— Mă duc imediat la domnul doctor. Numai să se mai răcească puțin ceaiul, că știu că de aia mă cheamă. Mai am o mică treabă aici. Rămași singuri, Rotofeiul continuă: eu am venit la Lugoj pentru a transmite un comision unei tovarășe Iovănescu din partea cuiva de la Satu Mare. Și fiindcă am a memorie specială, de cum v-am văzut, tovarășe Alexandrescu, mi-am amintit că ne cunoaștem din penitenciarul din Dorohoi. Pe urmă s-a întâmplat să-l întâlnesc și pe tovarășul avocat Pietraru, pe care l-am cunoscut tot întâmplător de mai multe ori, chiar dacă dânsul a uitat. Și am fost foarte curios ce o să zică dacă o să-l luați tocmai pe el apărător.
— De ce?
— Cum de ce? Păi, pentru că el este fratele celuilalt avocat, cel cu care am avut cinstea să stăm amândoi în celula din Dorohoi.
— Acum dumneata vrei să spui că m-ai văzut pe mine și ai și știut totul despre mine fără să-ți spună nimenea nimic și că pe urmă l-ai văzut și pe Pietraru și ai ghicit că l-a chemat așa și așa și că a avut și un frate cu care am avut eu de lucru. Și vrei să te și cred?
— De ghicit, n-am ghicit. Dar eu în general nu prea fac secrete din ceea ce știu și spun și la alții, dacă mă întreabă, așa cum m-ați întrebat și dumneavoastră. Și dacă spun eu, mai spun și ei.
— Cine?
— Dar dumneavoastră de ce ați venit aici la spital? Pentru că vă așteptați să fiți luat la întrebări. Eu nu pot decât…
Infirmierul reveni.
— N-auzi că te cheamă dom’ doctor?
— Vin. Și din ușă-i mai spuse lui Alexandrescu: Că mai vin eu pe la dumneavoastră să mai stăm de vorbă.
— Dar ăla… ăla… ăla de-ai spus că-i fratele… Ăla știe?
— Habar n-am.
— Și ce-o să-i spui?
— Numai dacă se ivește prilejul.. Că de obicei știți cum e, te ia vorba și să spui ba una, ba alta… Dar dacă vreți, am să-i spun…
— Mai du-te dracului!
Rotofeiul ieși și Alexandrescu îl mai auzi cum îl întreabă pe infirmier de ce s-o fi supărat tovarășul cu care tocmai a stat de vorbă.
Acum era clar că căzut drept în cursă, își spuse Alexandrescu. ”Am căzut în cursă, ba nu, am venit fuga-fuguța singur aici!“
Iar blestematul asta de medic trebuie că a știut de la început totul. Se trânti pe pat și se gândi ce să facă. Dacă și-ar lua lucrurile și ar fugi, ar fi ea și cum ar recunoaște totul. Dacă ar rămâne, și e clar că n-o să rămână, n-or să facă decât să-l ridice ca din oală. Acum ar fi bun dom’ Lazăr. Asta a știut întotdeauna să cadă pe picioare. Decât dacă nu e și el unul dintre cei care l-au atras în această cursă. Că, de fapt, el a fost cel cu ideea de a veni aici. Bine, de plecat o să plece. O să sară peste gard, că ăștia mai mult ca sigur că au pus pe cineva la poartă să-l aresteze în clipa în care ar fugi. De ce nu l-au ridicat înainte de a intra în spital? Sau de ce nu vin aici după el?
Da. Și unde să se ducă? Are vreo două posibilități un verișor de la Ineu, la vreo 70 de kilometri de Arad, l-ar putea ține o vreme. Dar cât? A doua posibilitate e să fugă în munți. În Făgăraș, de pildă.
Alexandrescu știa din clipa aceea un singur, lucru îndată ce se va întuneca, va fugi din spital.
Alexandrescu auzi zgomot de farfurii pe coridor. “Asta înseamnă că ceilalți mănâncă acum. Ar fi momentul s-o șterg“ își scoase capul pe ușă, dar coridorul era plin de lume surori și bolnavi. Reveni în salon și așteptă. Între timp, își spuse că în curând va veni iar nevastă-sa și aia o să-i facă scene, dacă o să-i spună că vrea să fugă. Îi veni ideea să plece în timp ce ea va aștepta în salon. Așa, lucrurile vor trece mai neobservate. Numai că va trebui să găsească un pretext care s-o facă pe ea să-l aștepte liniștită vreo două-trei ore. Ceea ce nu era prea ușor. Și, în afară de asta, va trebui să se re-îmbrace. Hainele, ca prin minune, au rămas la el, pentru că magazionera era plecată în ziua aceea la Timișoara și cine-i ținea locul n-a fost de găsit atunci când s-a internat. Mâine va trebui să predea hainele și nu va mai putea pleca nicicum. Dar mâine el va fi departe.
Pe urmă însă își aminti ce i-au spus ceilalți bolnavi, că nu va mai avea norocul să mai stea mult timp, singur în salon. Și dacă o să-i aducă și alții pe cap, n-o să mai aibă unde se îmbrăca. Ar trebui să-și ascundă lucrurile undeva afară, să le aibă în siguranță, să iasă liniștit din salon în halat și pijama și să nu se mai întoarcă. Dar unde să le pună?
Noaptea ar putea fugi și în halat până acasă, dar asta ar însemna sa fie de acord nevastă-sa să-i ducă hainele sau să-l aștepte undeva pe aproape. Și femeia asta, acum, după ce s-a muncit atâta să-l vadă în spital, n-o să vrea nici în ruptul capului să-l ajute să iasă de aici. Ar mai fi soluția s-o pună să-l cheme pe dom’ Lazăr la spital. Dar Alexandrescu nu mai avea încredere nici în Lazăr.
Așa că nici măcar nu se mai punea problema unde să fugă, acum era important să iasă din capcană, să se îndepărteze cât mai mult de spital și pe urmă… pe urmă om mai vedea. Lumea-i mare. Și așa nu găsea nicio plăcere să facă munci de zidărie toată ziua, iar noaptea să nu poată dormi din cauza copilului. Să plece undeva unde să-și aranjeze altfel viața, unde să poată să facă orice ar vrea, să se ducă… Dar deocamdată trebuia să scape din capcană. Ieși pe coridor și, printre castroane și surori, începu să-și caute un loc în care să-și ascundă hainele de stradă.
Murariu avea sarcini precise în timpul servirii meselor și ei se achita de ele cu maximum de conștiinciozitate și foarte multă emfază. Se simțea un fel de supraveghetor al bunului mers al împărțirii mâncării, un judecător intransigent al egalității porțiilor, un arbitru atent al disciplinei deservirii. Nu era câtuși de puțin afectat de faptul că în afara noilor internați, nimeni nu prea lua în seamă agitația lui și că el își dă importanță absolut inutil pe coridoare și în saloane. Orele meselor rămâneau punctul central al existenței sale.
Când se întâmpla ca în pavilion să nu fie de față niciun medic, Murariu devenea și mai agitat. Și, cum medicii nu se amestecau niciodată în ceremonialul lui, imbecilul se simțea mai întotdeauna eroul principal al momentului. Personalul tolera indiferent frenezia care-l apuca pe Murariu în acele momente ale zilei și doar atunci când se întrecea cu gluma și făcea prea mult zgomot sau risca să dărâme vreuna dintre oalele cu mâncare, era luat ușurel și dat la o parte. Iar el se supunea docil, dar își continua imediat spectacolul din locul în care a fost întrerupt, chiar dacă o vreme era mai atent și striga mai puțin și nu mai vărsa farfuriile pe care se muncea să le cântărească nu numai din priviri.
Văzându-l pe Alexandrescu ieșind pe coridor, îi strigă să se ducă înapoi în salon, că altfel n-o să primească nimic de mâncare și după ce acesta îi explică enervat că el și așa nu primește prânzul în ziua aceea, nefiind încă trecut în porție, Murariu continuă să strige tot mai tare, bâlbâindu-se tot mai crunt, făcând să se cutremure stiva de farfurii care se afla pe căruciorul din fața lui și de la urlete trecu la o adevărată criză de furie, până ce una dintre surori îl luă de mână și-l duse lângă un geam, ceva mai departe de locul în care era împărțită masa.
Așa că Alexandrescu se îndepărtă pe coridor, dar după câțiva pași îl auzi din nou pe Murariu strigând după el și apoi îl simți alergând în urma sa.
— Ț-ț-ț-ți-am spus să intri ime-me-me-mediat în salonul t-t-tău!
— Vezi-ți, mă, de treabă!
The post OM ŞI LEGE (43) appeared first on Cotidianul RO.
