În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Capitolul VII
DUPA-AMIAZĂ TIHNITĂ
Ladislau Pietraru își dădu seama că de dimineață nu face altceva decât să frământe între degete bucata de ceară. De parcă s-ar juca, asemenea credincioșilor, cu mătănii. Ceara devenise aproape fluidă. Făcu din ea mai multe cuburi și le lăsă să se întărească puțin. Apoi le înțepă cu vârful ascuțit al unui creion. Încercă să zdrăngăne zarurile astfel formate, dar ceara era încă prea moale și nu se auzea niciun zgomot. Nu se putea îndura să le lase din mână iar faptul că le însemnase îl făcea să fie mai prevăzător, nu mai sfărâma ceara între degete, ci-și scutura doar zarurile în palmă. Cineva care l-ar fi privit ar fi rămas încredințat că-i tremură mâna stângă iar el, cu pumnul închis rostogolea în neștire zarurile de ceară. Cine să se mai mire și de acest tremur, sau de acest tic, al unui om atât de distrus fizic?
După ce așteptase o veșnicie să vină cineva la el, Pietraru se gândi multă vreme la Ea. Dar o făcu speculativ, fără nicio emoție. Nu spera ca Ea să-i apară în vreun fel, nu puse niciun disc pe gramofon, nu încercă nici să intre în vechea litografie sau în vreo altă amintire. Era încredințat că Ea l-a răzbunat, că a forțat niște coincidențe. Ladislau Pietraru nu mai credea de mult în Dumnezeu și alți zei n-a acceptat niciodată. Dar era convins că printre foarte multele coincidențe prin care se strecoară omul în timpul supraviețuirii safe, nu se poate să nu existe și o amintire născută tot printr-o coincidență, o amintire tutelară care să-ți dea puterea să te strecori mai departe. Altfel nu s-ar putea explica faptul că există mii de primejdii obiective pentru viața omului, toate indubitabile, dar care acționează câțiva metri mai la stângă sau mai la dreapta sau câteva secunde după ce omul a trecut printr-un anumit loc. Odată, la începutul războiului, o alarmă l-a salvat de la moarte, întrerupând o razie de care n-ar mai fi avut cum să scape, altădată, în copilărie, un pod s-a prăbușit la câteva clipe după ce a trecut cu o căruță peste el, a treia oară… Întâmplările acestea au fost evidente. Dar cine știe câte alte primejdii au trecut de mii de ori într-o singură zi pe lângă el fără ca să le perceapă măcar. Întâmplarea aceasta, care l-a salvat de fiecare dată, trebuia să poarte un nume: iar numele, era încredințat el, nu poate fi diferit de cele mai luminoase clipe ale vieții sale. Și Pietraru mai avea o credință: el știa că atâta timp cât un om nu dezarmează în fața morții, cât nu încetează să lupte cu ea, moartea nu-l poate răpune. Era încredințat că atâta vreme cât Ea mai apare din când în când
oricât de rar,
oricât de fragmentar
întâmplare care poate fi și o formă a iubirii,
îl va feri și mai departe.
Câteodată nu avea nevoie de drumurile lui Benjamin pentru a pătrunde în alte. lumi. Uneori era suficient somnul pentru a deschide ușile. Dar adesea aceste uși dădeau direct în iad. Și, ca în orice coșmar, Pietraru prelua imediat întreaga conștiință și identitate a personajului: un fugar care încerca să se facă una cu pământul până la trecerea furtunii. Mormanul acela de ruine se numea Aelia Capitolina, pentru un prezent scurt, desigur, pentru că el fusese Ierusalimul.
Bar Kohba se afla asediat de luni multe la Bethar. Iulius Severus redusese la o moarte eroică visul eliberării poporului. Rebe Akiba se retrăsese la Usfa, în Galileea și se îndeletnicea din nou cu hârtiile sale, înconjurat de discipoli. Măcelul fusese de nedescris. Se zvonea că Hadrian însuși venise să vadă opera lui Iulius Severinus. Înțelepții tălmăceau această îngrozitoare nenorocire prin faptul că poporul a urmat un fals Mesia, învinuindu-l pe Bar Kohba c-a fost un uzurpator, iar pe Akiba îl acuzau că a acceptat această substituire, de care s-a lepădat atunci când dezastrul devenise iminent. Dar anonimul fugar ascuns printre ruine știa că timpul judecă în două feluri și într-unul pentru prezent și într-altul pentru viitor. El mai știa că valoarea faptelor omenești este diferită în funcție, de aceste măsuri.
Pietraru, chircit în trupul anonimului ascuns între dărâmăturile fostului oraș al Marelui Templu, trăia toată grozăvia momentului. Stătea de două zile fără mâncare și fără apă într-o groapă acoperită de un morman de pietre. Se strecurase înăuntru o cârtiță și astupase intrarea după el. Prin crăpătura dintre pietre putea vedea afară: un zid alb (tot din piatră, desigur), capătul unei străzi, (mai precis ceea ce a rămas din ea și ruinele unui templu roman clădit din ordinul lui Hadrian. Atât putea vedea de acolo unde se afla. Și departe de tot, una dintre porțile cetății. Acolo voiau să ajungă toți cei ce fugeau și acolo erau așteptați de romani. În privința aceasta, din ascunzătoarea sa se putea vedea totul.. Numai că setea îl înnebunea. Și duhoarea. Puțin după ce s-a ascuns el în ”gaura aceea de cârtiță,“ veniseră în fugă trei femei, trăgând după ele câțiva copii. Fuseseră interceptate de. Soldați încă înainte de a apuca să ajungă la poartă. Pe una dintre femei care era șchioapă o omorâseră imediat. Pe celelalte și copii i-au târât afară din cetate. Pe drum au mai pierdut un copil mort probabil în încăierare. Nu erau singurele leșuri din preajmă. Era un păcat îngrozitor și acesta: să lași trupurile morților neîngropate după datină. Dar cine să facă acest lucru? E drept, romanii sunt foarte curați, în privința asta nu se poate spune nimic, de multe ori au adunat ei cadavrele și le-au făcut dispărute.. Păcatul nu se diminua prin aceasta cu nimic: datina nu era în niciun fel respectată.
Se întâmplase de nenumărate ori în somnul greu al lui Pietraru ca identitatea sa să pătrundă în văgăuna cumplită a acestei istorii îndepărtate. Priveliștea era îngrozitoare: un zid de piatră, capătul unei străzi și undeva, foarte departe, în albul drumului, o poartă care nu mai ducea nicăieri. Și setea insuportabilă, accentuată parcă de liniștea care începuse să doară, nemișcarea din jur. Doar din când în când, unul sau mai mulți fugari treceau cu mii de precauții pe acolo, sperând în poarta aceea ca într-o izbăvire. Căldura sufocantă se ridica atunci pentru câteva clipe, nemaifiind numai ea stăpână absolută peste acele locuri. De obicei, fugarii erau prinși încă înainte de a ajunge la poartă. Uneori erau omorâți pe loc, alteori erau duși în captivitate. Depindea mai mult de cheful și de starea de spirit a soldaților decât de valoarea potențială a prinșilor la târgurile de sclavi. Își amintea atunci de vorbele auzite de la acei cărora le era frică să nu încerce unii să fugă travestiți în romani. Nu exista însă acest pericol: toți își păstrau portul și alergau direct în brațele inamicului.
Văzuse omul ascuns între pietre, mai multă moarte în câteva ore decât în întreaga sa viață, scene care îl obsedară apoi la nesfârșit. Dar setea și foamea, oboseala și spaima, îi atenuau pentru moment trăirile. Auzise despre cineva care ar fi rezistat timp de o săptămână fără apă și fără mâncare, tăindu-se la braț și sugându-și sângele, hrănindu-se cu propriul său sânge. Ideea îi venise prea târziu, nu mai dorea cu orice preț să trăiască, era deja prea epuizat, văzuse prea multe grozăvii, ar fi putut spune că totul îi devenise indiferent, dacă n-ar fi fost cutremurat din vreme în vreme de scurte puseuri de groază. Își impuse să doarmă și adormi. Visă că se află înghesuit printre alți bărbați pe niște scânduri într-o baracă. Visul era destul de confuz de cele mai multe ori. Nu apucase să devină Pietraru, pentru că se trezea în “gaura de cârtiță.” De obicei, asta se întâmpla când auzea afară țipete când un nou grup de fugari era interceptat. Vedea atunci femei spintecate, bătrâni omorâți, copii urlând înainte de a tăcea pentru totdeauna. Odată, vru să iasă și el din ascunzătoare dacă ar fi putut spera să obțină câteva înghițituri de apă înainte de a fi omorât, ar fi făcut-o fără să mai clipească. Dar își aminti că nici romanii n-o duc mult mai bine cu apa, că și dintre ai lor au murit mulți de sete, după ce Bar Kohba a otrăvit fântânile în retragerea sa. Omul din “gaura de cârtiță“ nu mai avea ce aștepta. Epuizat, adormi din nou.
Când se trezi, se făcuse întuneric. Urma a doua noapte în locul acela. Cu multă grijă, dădu la o parte piatra de la intrarea în ascunzătoarea sa. Își scoase capul pentru a se răcori cu aerul nopții. Un nou grup de fugari încerca tocmai atunci să ajungă până la poartă folosindu-se de noaptea deosebit de întunecoasă. (N-aveau desigur nicio șansă, dar probabil că și ei erau la fel de disperați, încât făceau imposibilul.) Primii trecuseră deja de ascunzătoarea celui ce urmărea asemenea scene de două zile. Bineînțeles că se pomeniră exact în lăncile legionarilor! Aceștia nu se mai obosiră să le iasă în cale. Aruncară doar săgeți spre ei. Se stârni gălăgie, unii se chinuiră să se întoarcă. Nu va scăpa nimeni. Dar chiar pe lângă trecu în fugă o fată. El o apucă și o trase cu toată puterea înăuntru, printre dărâmături. Afară strigătele se întețiră, întunericul era de nepătruns. Fata nu îndrăzni nici măcar să se miște. Clipa se prelungi. Era atât de întuneric încât cei doi nici măcar nu reușiră să se vadă la față.
The post OM ŞI LEGE (48) appeared first on Cotidianul RO.
