În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
— Da, să vedeți, birjarii sunt de obicei oamenii cei mai informați din orice oraș. Păcat că se va termina și cu meseria asta. Mă refer la birjarii de pe birje, bineînțeles.
— De ce să se termine cu birjele? Eu n-am citit vreo lege în acest sens, dar avem doi specialiști de față, poate că…
— Birjele vor fi înlocuite cu mașini mici, îl învăță Rotofeiul.
— Ă… păi, până atunci o să mai treacă vreo cincizeci de ani!
— N-o să mai treacă nici cinci ani! Trăim secolul tehnicii.
— Asta-i adevărat. Benzină e câtă vrei, pe când caii trebuie hrăniți, nu-i așa? Și ce v-a povestiți birjarul acela?
— Un birjar, vă rog frumos, cunoaște toate tainele unui oraș, toate adresele, toate familiile, cine cu cine se va căsători și cine va divorța, cine…
—…va muri, îl luă gura pe dinainte pe Rusan.
— Asta nu întotdeauna. Eu am cunoscut un birjar la Sibiu, unul Petre. Ăsta l-a dus pe domnul avocat Pleșu zi de zi timp de treizeci de ani la tribunal și înapoi. Când a văzut că domnul doctor Pleșu nu mai vine de câteva zile la el în stație, că stația de birje era lângă locuința avocatului, Petre s-a neliniștit și s-a dus ei să vadă ce-i. Numai că la domnul Pleșu nu era nimeni acasă. S-a mai dus peste vreo câteva zile și la fel: a sunat și nu i-a răspuns nimeni. Și iată că a văzut Petre al nostru care nu era un om prost că în cutia poștală s-a îngrămădit corespondența neridicată. Petre nu era prost și tocmai de aici i s-a tras dandanaua: s-a interesat pe la vecini dacă domnul doctor n-a plecat cumva la băi, cu toate că de câte ori pleca, avocatul îi spunea din timp acest lucru și că nimeni nu știa nimic. Petre s-a tot gândit ce s-ă gândit, dar cutia poștală în care corespondența neridicată se tot aduna l-a convins că s-a întâmplat ceva. Până la urmă a anunțat poliția, s-a spart apartamentul și l-au găsit pe Pleșu și pe nevastă-sa morți. Primul suspect a fost Petre, mai ales că domnul procuror Lipfert avea o teorie după care criminalii întotdeauna, mai devreme sau mai târziu se întorc la locul crimei. Rotofeiul se aplecă, luă o carte de jos și începu s-o răsfoiască.
— Și despre ce crimă ți-a vorbit astăzi birjarul din Lugoj, îl întrebă Pietraru.
— Astăzi? Cum, vă rog? N-am fost atent că mă uitam peste cartea asta. E foarte interesantă, păcat că n-are și poze.
— Ți-a vorbit și astăzi un birjar despre un avocat mort?
— Nu. A murit un avocat? Realitatea este că birjarul care m-a dus cu birja de la spital era un om foarte instruit. Îmi pare rău că nu l-am întrebat cum îl cheamă.
— Și de crima de la spital n-ați mai aflat nimic? Întrebă Rusan.
— Absolut nimic. Mai ales de când știu cine a fost omorât, cine a fost cel care l-a ucis și… și mai ales…
— Știți cine l-a ucis pe Alexandrescu? Bine, îmi dau seama că trebuie să fiți discret, dar atâta tot ne puteți spune asasinul: a fost bărbat sau femeie?
— Păi, e greu de spus…
— Știți, nu de alta, treaba asta pe noi nu ne interesează în mod deosebit, niciunul dintre cei de față n-a avut legături prea strânse cu acel Alexandrescu, mai bine spus, abia de l-am cunoscut, dar am pus un pariu cu tovarășul avocat Pietraru, amabila noastră gazdă, și am vrea, dacă se poate…
— Ce pariu? Cu mine n-ați făcut niciun pariu!
— Ba da! Ba da! Probabil că ați uitat! Deși…
— Cel care l-a ucis a fost bărbat, cred, dar… E greu de spus, de unde a pornit crima…
— Sunteți sigur că l-a ucis un bărbat?
— Vedeți, în lucruri din astea nu poți fi prea sigur niciodată. Îmi aduc aminte de un caz petrecut cu ani în urmă la Ostrava. Venise tocmai un domn Neamțu din București într-o încâlcită afacere de familie, afacere care apoi mi-a fost explicată în mod amănunțit de mai multe ori, dar pe care n-am reușit s-o înțeleg nici până azi. Era vorba despre ceva în legătură cu o uzucapiune și pe mine termenul ăsta mă înspăimânta întotdeauna poate și datorită faptului vă am cunoscut odată un domn Kahra, un norvegian care mi-a relatat pentru prima oară cât de cumplite urmări poate avea o asemenea uzucapiune. În cazul lui, n-o să mă credeți, totul s-a sfârșit cu un adevărat măcel: nu mai puțin de șapte persoane, dintre care trei minori…
— Nu vă supărați? Ați rămas la cazul acelui Neamțu din București, care a plecat nu știu unde și care…
— A, da! Dar să știți că mai instructivă a fost a doua poveste, cea cu domnul Kahra din Oslo, deși e greu de spus ce e mai instructiv când la mijloc se află un caz din acesta de uzucapiune.
— Știți, pariul pe care l-am făcut cu tovarășul avocat Pietraru, amabila noastră gazdă…
— Păi, nu că eu nu voiam să vă spun că acel Neamțu, care era funcționar de minister și despre care acum n-are niciun rost să mai insist ce-a căutat la Ostrava, el, un personaj atât de important în biroul său din București, acel Neamțu a fost ucis în camera pe care o ocupa la hotel și suspectați au fost doi bărbați, pentru ca la urma să reiasă că de fapt o femeie a fost cea care l-a omorât. Dar nici asta nu s-a putut dovedi chiar cu certitudine, în pofida declarațiilor detaliate ale unuia dintre cei doi suspecți, declarații atât de detaliate încât celălalt a și fost scos din cauză, dar nu i s-au cerut scuze că a fost reținut pe nedrept, ci i s-a spus în modul cel mai răspicat cu putință să-și vadă dracului de treabă, că altfel data viitoare îl mănâncă pușcăria de nu-l mai scoate niciun om de-acolo, nici avocat, nici vrăjitor. Acum celălalt, cel care a făcut declarațiile acelea, era un precare Sokolski și, aici mă încurc eu mereu, probabil și din cauza spaimei pe care am tras-o de la celălalt caz de uzucapiune, dar și pentru că n-am studiile corespunzătoare și Sokolski ăla era amestecat în procesul lui Neamțu și Neamțu nu numai că era pe punctul să-l ușureze de o avere întreagă, dacă e s-o punem în cifre, dar nu este vorba de bani peșin, era vorba… A… ăăă… și, cum vă spuneam, nu numai de averea aceea era să-l ușureze, dar și de cumnată-sa pe care a vârât-o efectiv din interes în toată afacerea. Până la urmă, Sokolski s-a dus… ăăă… la hotel, l-a găsit pe Neamțu, s-au certat ce s-au certat și micuțul Sokolski l-a omorât pe Neamțu, care avea aproape doi metri înălțime. Să fim serioși! Asta a fost imposibil. Așa ca a venit nevastă-sa și a declarat ceva cu niște reminiscențe, niște amintiri vechi și… ăăă… aici este al doilea punct pe care nu l-am înțeles prea bine, dar până urmă a reieșit cumva că reminiscențele alea l-ar fi omorât pe funcționarul Neamțu din București. Povestea asta am înțeles-o atât de puțin, încât nici nu-mi vine s-o povestesc: mie-mi plac numai cazurile clare, pe care să le poată înțelege toată lumea și unde să nu mai existe câr și mâr. De exemplu, când în 1933, la Hamburg unu’ l-a-omorât pe unu’ și l-au condamnat la moarte, chit că până la urmă s-a aflat că nu el, ci altul era asasinul, treburile astea nu mai amestecă și alte chestii ca uzucapiunea sau nu știu ce alte chestii… reminiscențe sau mai știu ce.
— Ce reminiscențe? întrebă Ladislau Pietraru, care de emoție s-a sculat în picioare.
— Eu tot nu știu cine a câștigat pariul: l-a omorât pe Alexandrescu un bărbat sau o femeie?
— Păi, bănuiesc că tot o reminiscență, ca în cazul de la Ostrava.
Pietraru încercă să se îndrepte cât mai mult.
— Ascultă, domnule, ce ești dumneata de le știi pe toate?
— Păi, că nu le știu chiar pe toate, v-am spus că n-am reușit să fac prea multă școală. Poate că, în alte condiții, altfel am fi stat de…
— Și de unde știi că pe cel de la spital l-ar fi omorât amintirile?
— Dacă vreți dumneavoastră, nu știu nimic, pentru că, dacă se începe cu “de unde știi asta?” și ”de unde știi aialaltă? nu mai ajungi la niciun rezultat. Era un procuror Giurcanu la Iași, un om foarte capabil, dar căruia îi mersese vestea că duce orice anchetă până la ultimele consecințe. Oricât de cinstit răspundeai, el spunea “De unde știi?” Și atât te întreba până ce nu mai puteai să-i răspunzi, pe urmă deveneai pe loc suspect…
— Cum să nu poți să răspunzi, dacă n-ai nimic de ascuns? se miră Rusan, care nu uita nicio clipă că trebuie să fie prudent cu Rotofeiul.
— Dumneavoastră, tovarășe Rusan, știți câte picioare are un elefant?
— Un elefant? Bună! He, he!
— Nu, nu! Răspundeți-mi, știți câte picioare are un elefant?
— Un elefant are patru picioare.
— De unde știți? Ați văzut vreodată un elefant?
— Păi, asta o știe toată lumea.
— Eu pe dumneavoastră vă întreb de unde știți.
— Probabil că am văzut vreo poză.
— Da? Unde ați văzut prima poză cu un elefant și de unde ați știut de la început că acela este elefant și nu locomotivă? Înseamnă că vi-a spus cineva. Cine?
— Cum să fie un elefant o locomotivă?
— Până să cunoașteți elefantul nu aveați de unde să știți cum îi zice animalului acela cu trompă. Și de unde…
— Deci nu vrei să spui de chestia aia cu amintirile care l-ar fi omorât pe Alexandrescu! reveni Pietraru.
Iar Suciu se uita cu atenție la o scrumieră din cupru care se afla în fața sa pe masă. Pe el întreaga discuție nu-interesa, iar scrumiera aceea, își spunea, dacă ar supraviețui unui cataclism în care ar fi amestecat Lugojul, ar denota pentru un eventual arheolog că ne aflam în Epoca de Aramă?
— Păi, că tocmai asta este întotdeauna nenorocirea, spuse Rotofeiul. Dacă ești conștient că undeva tot ai să te încurci în știință, eviți să mergi pe acel drum, dar atunci chiar dacă nu știi ceva nimeni nu te crede.
— Uite ce e, dumneata ești foarte simpatic atunci când povestești, dar nu atunci când începi să faci filosofie! Când faci filosofie…
— Exact așa mi-a spus odată și un domn locotenent Cojocaru, atunci când am încercai să-i raportez supus cum s-a întâmplat ca în cutiile de muniții se aflau baticuri de Kașmir în loc de cartușe. Eu am început să-i explic, dar dușmanul se tot apropia pe pod și el mi-a zis tot așa, că sunt foarte simpatic atunci când povestesc, dar nu atunci când încep să fac filosofie. Dom’ locotenent Cojocaru n-a apucat să-mi spună ce se întâmplă atunci când fac filosofie, pentru că l-a nimerit un obuz și nu s-a trezit decât la spitalul militar, încât nici azi nu știe cum a făcut drumul până acolo.
The post OM ŞI LEGE (52) appeared first on Cotidianul RO.
