În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Peste câteva minute sună din nou telefonul: era un personaj atât de important încât Stanciu se sculă involuntar în picioare cât timp dură convorbirea. Apoi depuse receptorul în furcă, stătu o vreme să se gândească în ce măsură îl implică, în ce măsură îi poate fi favorabilă sau defavorabilă această discuție telefonică.
Discuțiile cu asemenea înalte personaje erau rare și cu urmări imprevizibile. Deși nu reieșea nimic îngrijorător, totul nefiind decât un apel de rutină prin care se solicitau informații despre o cu totul altă persoană, faptul că însuși acel personaj vorbise cu el…
Trebuiră să treacă mai multe săptămâni până ce Stanciu să se poată liniști…
— Acum chiar că nu vom mai lăsa pe nimeni să intre, spuse Pietraru, reașezându-se iar Suciu își împrăștie din nou cărțile pe măsuță.
Suciu reîncepu să vorbească despre limbajul criptic al picturii Renașterii timpurii, făcu o destul de doctă comparație între munca pietrarilor și a pictorilor din acea perioadă, aminti despre podoabele cioplite în piatră, dantelării care acopereau zidurile și care și-au trădat cu timpul unele secrete, “A! Nu toate, doar atâtea câte a vrut întâmplarea sau, dacă ar fi să mă credeți pe mine, voința însăși a artiștilor care în felul acesta ne-au arătat că taina lor este nesfârșită,“ vorbi despre semnificația semnăturilor și a elementului laic în compozițiile religioase, despre bogatele posibilități pe care le ofereau portretele ctitorilor în dezvoltarea alfabetului criptic, despre faptul că mesajul acestui limbaj a pornit dintr-un trunchi comun dar s-a diversificat în funcție de răspândirea geografică a lucrărilor, despre controlul sub pare a rămas totuși întregul de-a lungul timpului, control care doar el a putut păstra taina încifrată, o taină niciodată sfârșită, un dialog deschis. Și, pornind de la cuvântul ”dialog,” Suciu încercă să emită ipoteza că aportul diferiților autori a făcut posibil acest schimb de informații, dar și păreri, lăsând misterul viu și în dezvoltare.
Și în vreme ce Suciu voia să treacă la demonstrația propriu-zisă, la descrierea literelor acestui alfabet misterios, din care el recunoștea că nu a reușit să deslușească încă decât o parte mică de semne certe, în vreme ce sugera că unele tablouri au fost distruse tocmai datorită faptului că n-au știut să încifreze în mod suficient ”mesajul breslei” și trecu la explicitarea primelor elemente, pornind de la semnătura unor maeștri și insinuând că înșiși unii Papi erau cei care supravegheau păstrarea limbajului doar pentru cei inițiați, că la început chiar și unii inchizitori erau preocupați de același deziderat, printre multe alte sarcini, desigur, în vreme ce căuta în niște albume ilustrațiile doveditoare demonstrației sale și punea la îndemână și-o lupă cu ajutorul căreia să se poată vedea mai bine unele detalii, în special semnătura, în vremea aceasta, Pietraru simțea că în seara aceea nu mai avea poftă să-l urmărească mai departe și, sub pretextul că mai aduce vin, se sculă, ieși în baie, reveni cu băutura, dar reluă conversația dintr-un alt capăt al ei, ”știut fiind că discuția are nenumărate puncte de pornire.” Acesta era unul dintre trucurile vechi ale avocatului: putea trece pe nesimțite de la un subiect la altul, fapt pare îl ajutase de nenumărate ori la bară. (Poate că de aceea, fiind un maestru al eschivelor, fusese derutat de Rotofei, care se dovedise a fi cel puțin la fel de versat în această tehnică).
— Mă gândeam, îi spuse lui Suciu, reumplând paharele, că în jocul dumneavoastră, vă rog să mă iertați că-l numesc tot joc, dar este singurul cuvânt pe care-l cunosc în legătură cu asemenea activități…
— Nu trebuie să vă scuzați.
— …este o categorisire, recunosc, mai mult afectivă, asemenea activități îmi produc un anume soi de satisfacție! Așadar, jocul acesta al dumneavoastră își are răsplata în el însuși, asemenea, să zicem, cuvintelor încrucișate? Sau sperați să aflați un mesaj care să vă poată interesa în cel mai înalt grad?
— Nici Champollion nu știa ce va descifra, înainte de a decodifica hieroglifele.
— Înainte de Champollion se știa câte ceva despre civilizația Egiptului vechi. Dacă am lua numai Vechiul Testament și tot am afla ceva. Sigur, hieroglifele ne-au întregit imaginea, ne-au oferit în mod inevitabil și unele surprize. Surprize mari pentru un specialist, dar nu și pentru omul de rând. Eu, care cunosc prea puțin domeniul… Dar mesajul pe care încercați să-l descifrați dumneavoastră s-ar putea adresa și unui public, mai larg producându-i surprize, șocându-l? Sau trei specialiști în istoria picturii…
— Nu numai a picturii…
—…a artelor, a civilizațiilor, dacă vreți, vor lansa controverse de înalt nivel științific, fără ca noi, ceilalți…
— Domnule Pietraru, mă miră felul în care puneți problema în primul rând că nu sunt un oracol și nu pot să știu ce voi citi înainte de a mă deprinde cu toate ”literele alfabetului”; în al doilea rând, indiferent de ce voii afla, indiferent de cât de mare ar fi interesul, nu-mi pot reține curiozitatea…
— Nu vă puteți reține curiozitatea! Foarte bine spus! Cred că asta este și esența. Țineți minte, întrebă Pietraru, virând brusc, eu am mai adus de câteva ori discuția despre eliberarea mai profundă decât se înțelege îndeobște prin katharsis și în vreme ce dumneavoastră ați încercat să mă familiarizați cu ideea a ceea urma să-mi demonstrați, eu reveneam la aspectul sadic al picturii, la pasiunea cu care au fost puse pe pânză și cioplite în lemn toate acele crucificări, martiraje și execuții?… Văzând odată o crucificare pictată de un maestru din Țările de Jos, în care abominabila scenă nici măcar nu se petrecea pe Golgota, ci în interiorul unei încăperi, iar pe un pergament afișat la vedere se preciza că era vorba tot despre Iisus, celelalte personaje fiind îmbrăcate în costume contemporane locului și timpului autorului, păstrând însă valabilă distribuția pin textul prescris și culorile care într-adevăr parcă făceau parte dintr-un cod nu poate fi evitat, dacă nu vrei să ciuntești înțelesul, ei bine, văzând această pânză, mie nu mi-a sărit în ochii ceea ce acum, după discuțiile cu dumneavoastră, ar fi trebuit să vedem din prima ochire… sau, mă rog, până la urmă. Mie mi-a sărit în ochi doar subiectul, faptul că scenariul preluat de biserică a fost acceptat de multe ori de artist în primul rând pentru că îi plăcea, la fel am citit undeva că în același Ev Mediu, ăăă… poate în Antichitate, poate deja devreme de tot, cine știe, în Evul Mediu au existat în orișice caz exemple de adorare a celor osândiți la moarte prin execuție publică. Mulțimea îi adora în timp ce savura spectacolul.
— Eu… știți… Suciu se uita neputincios la ilustrațiile pe care le pregătise pe masă pentru o cu totul altă demonstrație. Abia acum sesiză cât de departe deviase discuția.
— Revenim, revenim imediat la cele spuse de dumneavoastră, îl liniști Pietraru. Poate că nici nu era cazul să divagăm atâta, poate că nici nu era locul…
— Dar deloc… mie-mi face o plăcere sinceră…
— Sentimentul acesta eu nu pot să-l pun în legătură decât cu zbaterea primară, cu lupta care se dă în timpul actului sexual. Altfel nu-mi explic…
— Nu știu, eu…
— Păi, nici eu nu-mi amintesc. Asemenea lucruri nu se țin minte. Ele se petrec doar. Dar o altă explicație nu există. Ori de câte ori…
Și în clipa aceea se stinse lumina.
— S-a stins și de pe stradă. Înseamnă că-i de la uzină. Și ieri am stat vreo jumătate de oră în întuneric. Ieși în baie și reveni cu un sfeșnic și o lumânare. După ce o aprinse, i-o arătă oaspetelui său: sfeșnicul acesta provine dintr-o catedrală bombardată în Germania. Ce ironie mai mare a sorții doriți? Da. Și ceea ce v-am spus mai înainte, nu trebuie să luați prea în serios.
— Dar mi s-a părut foarte rațional.
— Și eu tot așa, prin structura mea, le caut rațiunea. Poate că tocmai acesta este punctul în care greșesc… Pentru că orice om normal se întoarce cu gingășie, cu pasiune, cu dor către ființa iubită, pe care nu vrea s-o vadă decât înconjurată de glas de privighetori, și atunci… atunci aceste răbufniri… aceste….
— Haideți, tovarășe Pietraru, nu mai suntem niciunul dintre noi tineri…
— Din păcate!
— Da, din păcate! V-am văzut în fotografii vechi și știu că ați fost un bărbat prezentabil. Și, cu șarmul pe care vi l-ați păstrat, sunt sigur că n-ați ocolit și că nu v-au ocolit femeile. Nu-i adevărat, lucrurile astea nu se uită. Iar ele conțin toate cele pe care le-ați enumerat mai înainte: gingășie și sălbăticie, și…
— Adică bestialitate? Adică ură? Eu nu țin minte așa ceva. Adică dragostea să nu fie decât un canal de eliminare a cruzimii? Eu nu accept așa ceva!
— Nu vă impune nimeni ideea aceasta. Singur ați spus-o și singur ați respins-o…
Pietraru tăcu. Din nou nu primise niciun răspuns. Șezând prăbușit în fotoliu, Suciu nu mai putea vedea nici contururile de la lumina plăpândă a lumânării. Suciu se simți straniu, de parcă ar fi stat singur într-o încăpere, și ar fi conversat cu o voce fără trup. Abia aștepta să se reaprindă lumina becului.
Apoi îl auzi din nou pe Pietraru, sau poate numai vocea acestuia, rămasă în încăpere, după ce el a dispărut de mult. — Dar, domnule Suciu, nu vi se pare la fel de posibil ca după atâtea acte de violență făcute în numele iubirii, indiferent acum despre ce fel de iubire este vorba, nu vi se pare posibil ea aceeași iubire să-și folosească energia în scopul apărării lumii de un rău, cum să spun, chiar folosind legea Talionului îndepărtând un spirit destructiv nu numai pentru că a nimicit, dar și pentru a nu mai nimici altădată? Nu vi se pare posibil ca femeia din pariul caraghiosului ăsta de Rusan să fi fost într-adevăr cea care în numele iubirii să fi pus bisturiul ucigaș în mână celui ce l-a omorât pe Alexandrescu?
Ședința de la spital ajunsese la punctul culminant. Referatul științific se terminase de mult. Acum se discutau probleme legate de atitudinea unor salariați, se vorbea îngrozitor de concret și cei care trebuiau să critice își spuneau discursurile cu grijă pregătite. Toți cei din sala plină cu fum de țigară știau că sunt popicele… cei atinși nu mai erau ridicați decât pentru a fi atinși din nou. Cu rostirea fiecărui nume încriminat simțeai că deocamdată ai mai scăpat o dată. Cei care vorbeau se uitau drept înainte, nu mai vedeau nici în stânga, nici în dreapta, își rosteau conștiincios cuvintele. Cei ce se uitau totuși în jur, acuzând și cu gesturile, și cu privirile, puținii, erau cu atât mai surprinși atunci când soarta îi alegea pe ei drept popice.
The post OM ŞI LEGE (54) appeared first on Cotidianul RO.
