În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
AL PATRULEA INTERLUDIU
SAU
Tunelul
Vechile obsesii, moștenite sau dobândite, vechile temeri, unele atât de vechi, încât le-a uitat deja de mult conținutul, vechile răni din care n-au mai rămas decât cicatricile, asemenea unor zbârciuri ale pielii, ecoul difuz al bucuriilor uitate, satisfacțiile prostești unele, dar devenite satisfacții pur și simplu, însă în special o neliniște care-l ținea de veacuri, totul e mereu prezent, chiar și în străfulgerările clipelor în care o întâlnea.
La început, n-ar fi crezut că așa ceva e posibil. (“La început?”) multă vreme fusese convins că așteaptă aceste clipe pentru care și-ar fi dat de zeci de ori viața, tocmai pentru că i se păreau singurele momente de viață în care se credea pur, eliberat de orice suspiciune, de orice urmă de orgoliu, de orice amintire: a Înțelepciunii. Orgoliul, Înțelepciunea, Credința, Teama, Răbdarea și Vitejia, dar în primul rând nelipsita Suspiciune, toate dispar în clipa în care Femeia i se înfățișa. Ea, Iubirea atotproteguitoare. Avea și argumente livrești în sprijinul acestei convingeri (autoconvingeri): câte maxime emise de oameni deștepți nu citise… De pildă: “Dragostea e oarbă“, adică nu mai vezi ceea ce înțelepciunea îți arată. Și câte altele…
Dar clipele erau prea scurte. Până să se dezmeticească, ele și treceau. Poate de aceea nu se putea sătura și elibera niciodată de ele… Erau prea scurte și pentru ca să se poată desprinde el atât de brusc de ființa sa cu atâtea capete. Clipele acelea erau ca un fulger: lumină până la orbire, apoi dispărea și în intervalul rămas până la căderea trăsnetului, urma o așteptare și înfricoșată și plină de speranțe. Fulgerul venea, nu inopinat, cât nu-l așteptase el?…, acoperea totul și dispărea. Dar terenul pe care îl străluminase în scurtul său răstimp îi supraviețuia. Puse în umbră, Suspiciunea, Orgoliul, Înțelepciunea și toate celelalte așteptau răbdătoare. Ele au rămas mereu prezente.
Suspiciunile devin devoratoare când sunt alimentate de prejudecăți vechi. Orice adiere, orice suflare putea să fie o aluzie. (Chiar dacă nu era o aluzie putea deveni o aluzie!). Ladislau Pietraru era și un conglomerat de suspiciuni. Câteodată acest material bănuitor se pomenea pentru străfulgerări de timp întâlnindu-se cu Ea. Atunci uita din ce conglomerat suspicios făcea parte. Uita… Iubea, ierta.
Dintre toate amintirile sale vechi de sute de ani, cele în care apăreau zarurile îl marcau într-un mod aparte. Revenit în secolul al XX-lea, ieșind în oraș și văzând lumea plimbându-se pe Corso, păstra încă senzația plăcută a puterii de care dispusese cândva. La fel cum, copil fiind, după ce vedea un film cu polițiști și bandiți, se plimba câteva ore cu gulerul de la palton ridicat, strângând puternic în pumnul închis în buzunar cheia de la casă ca pe un pistol dezamorsat; amintirea zarurilor era atât de puternică, încât Ladislau Pietraru avea încă multă vreme convingerea că depinde doar de el să influențeze decisiv soarta diferiților cunoscuți, și necunoscuți întâlniți. Zarurile au fost, desigur, mult mai mult decât o simplă marfă, ele reprezentau o forță atât de mare, încât era ușor să păcătuiești prin deșertăciune: zarurile te-au făcut uneori să te crezi însuși Demiurgul.
Urmarea: mizerie, delincvență, promiscuitate, crimă și sinucidere. Făptașul: zarurile și cel ce le punea în circulație. Acesta trebuia demascat, cercetat, osândit. Ce altă soartă merită cei ce strică ordinea prestabilită? Dar Ea nu l-a ocolit nici pe stigmatizat, nici pe urmărit, nici pe condamnat. Apărea la fel de imprevizibil ca și înainte. Și ca și după. De parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic.
Juristul din el găsise zeci de argumente zdrobitoare prin care să scoată zarurile de sub acuzație. Dar totodată era și prea trecut prin ciur și dârmon pentru a-și mai face iluzii că justiția oamenilor urmărește întotdeauna adevărul. Decizia judecătorilor poate fi influențată de nenumărate circumstanțe. Dar, oricum, măcar teoretic, argumentele lui Pietraru păreau irefutabile. În primul rând că la origine zarurile n-au fost decât realizarea unei idei de mașinărie asemenea celei rămase în proiect și care trebuia să materializeze mult speratul perpetuum mobile. De altfel, inițial, găsind principiul după care poți face un cub să cadă mereu pe latura dorită, a crezut că a găsit și principiul mișcării continue. Primele sale zaruri preparate nu erau decât o cucerire a științei, într-o vreme a miracolelor, în care apăreau zi de zi ba pârghii de ridicat greutăți, ba oameni ce înghițeau foc din pahare cu apă, ba navigatori care pretindeau că au văzut oameni verzi, albaștri, roșii sau mașini zburătoare. Totul devenise posibil, șarlatanii se amestecau cu inventatorii geniali, de multe ori chiar în una și aceeași persoană. Lumea progresa fără încetare, zarurile preparate fuseseră desigur și ele roadele unei inspirații divine.
Și aici intervenea avocatul Ladislau Pietraru: el nu contesta că folosirea abuzivă a zarurilor în cadrul jocurilor de noroc a adus multe suferințe, ba chiar numai suferințe. Dar cel ce le inventase descoperise și aplicase niște principii ale fizicii. Rezultatul a fost acele zaruri, dar rezultatul s-ar fi putut materializa și în cu totul altceva, într-o pârghie de ridicat greutăți, de exemplu. (O asemenea pârghie chiar le și dăduse Benjamin constructorilor catedralelor și principiul acestei pârghii a rămas secret, la fel cum secrete au rămas multe dintre cuceririle zidarilor acelor secole prerenascentiste, secrete păstrate sub mii de lacăte și însoțite de cumplite amenințări în cazul divulgării lor. Benjamin n-a ajuns francmason, dar invenția lui o vânduse unor constructori importanți și în prețul acelei vânzări intrase și obligativitatea păstrării secretului.) Zarurile nu reprezentau prima invenție greșit folosită. Niciun fizician de geniu care a descoperit arma cea mai cumplită de distrugere în masă, n-a fost vreodată acoperit de oprobriul maselor. Din contră, savantul respectiv era curtat, decorat, păzit, adulat, îmbogățit. State puternice se îngrijeau să-i ofere cele mai moderne condiții de muncă. Era numit erou și nu ucigaș a milioane de oameni. Nici măcar victimele și supraviețuitorii victimelor nu l-au acuzat vreodată. Dar fizicianul n-a fost cea care a vândut bomba, asemenea lui Benjamin care a vândut zarurile, îi răspundea lui Pietraru un procuror imaginar mereu prezent. Nu zău?! De ce-a făcut fizicianul bomba?… Ca s-o țină în vitrină printre bibelouri și farfurioare? Da, savantul poate pretinde că a descoperit un principiu a cărui aplicare l-a folosit în construcția unei arme nu pentru a o utiliza, ci pentru a-i face pe toți prezumtivii adversari și potențiali inamici să se abțină de a ataca ei primii. Da, dar aici ajungem din nou la conștiință: în clipa în care zarurile preparate ajungeau pe mâini bune, ele erau folosite pentru o mai judicioasă reîmpărțire a bunurilor. Numai răii și hapsânii foloseau zarurile în mod abuziv.
Lupta avocatului era grea: el avea de învins nu numai argumentele prezumtivului procuror imaginar, scepticismul judecătorului și ideile preconcepute ale juraților, el trebuia să înlăture prejudecățile adunate de sute de ani, prejudecăți care le repetau mereu oamenilor că zarurile vândute de el erau unelte ale pierzaniei, la fel cum unealtă a pierzaniei era el însuși. Putea Pietraru admite că tocmai în străfulgerările întâlnirilor cu Ea acest nelipsit să dispară? Rațiunea spunea că nu, amintirile nu-i dădeau niciun răspuns.
O singură amintire puternică stabilise o coincidență între zaruri și Ea. (“Atât de rar să se întâlnească obsesiile?“ se întreba Pietraru în rarele-i clipe de luciditate.) Era o ”amintire apocrifă“, una dintre acele amintiri venite din străfunduri cu maximă intensitate, reală și clară ca o imagine de pe ecran, la fel de puțin controlabilă ca aceasta. Se petrecea într-o iarnă rece, cu multă zăpadă, într-o regiune de deal, într-un târg de oameni cumsecade. Lumea trăia obișnuită cu vinurile locului, vinuri din celebri struguri negri, zemoși, aromați. Doar că în toamna aceea, înainte de cules, au căzut ploi îngrozitoare, un adevărat potop, după care a venit o grindină necruțătoare care a ținut ore și ore în șir. Piatra căzută era de mărimea ouălor de găină, cerul părea că se crăpase și că prin spărtură ar fi căzut toată gheața pe care o conținea. Din struguri n-a mai rămas nimic. Prăpădul fusese atât de desăvârșit cum nu-și amintea niciunul dintre localnici a fi trăit vreodată. Se distrusese vinul, se prăpădise recolta de pe câmp, ba muriseră strivite de grindină și vitele surprinse la pășune. Și oameni uciși de grindină au fost. Și pe urmă venise iarna. Bărbații, obișnuiți să-și petreacă după-amiezile nesfârșite la cârciumă, veneau și se așezau pe locurile lor de dintotdeauna, deși nu exista băutură și nici bani cu care s-o cumperi. Stăteau, așa, la mese și așteptau. Aproape că nici nu-și mai vorbeau. Cum să vorbești cu burta goală, dar mai ales cu gâtlejul uscat? Cum? Și atunci i-a venit cuiva ideea de a bea în loc de vin apă. Și după el s-au luat și ceilalți. Era o cârciumă cu totul deosebită cârciuma din iarna aceea fără vin și fără mâncare. Oamenii stăteau, ca în alți ani, la mese, cu ulcioarele în față, fumau ca apucații (mahorca dându-le impresia că nu le mai e atât de foame), beau apă și vorbeau. Beau apă și vorbeau până ce cădeau pe jos, beți de atâta apă.
Benjamin, nimerit în această tavernă, neobișnuit cu situația, nu încetă să se mire de modul în care chefuiau oamenii locului, tăifăsuind și cântând, în timp ce hangiul avea mereu grijă să le umple ulcioarele cu apă. O vreme nici nu-i veni să creadă că ceea ce aveau bărbații aceia în față nu conținea niciun strop de alcool, mai ales că ochii oamenilor sticleau, toți fiind exaltați până la beție.
”Chiar beau apă toți acești oameni?“ îl întrebă pe hangiu, după ce gustă și el din licoarea străvezie ce i-a fost pusă și lui în ulcior. Văzându-l străin, dar știindu-l cine este, și mai ales bănuind că mai are ceva bani și în vremuri ca acelea, jupânul se așeză lângă el și-i explică:
“Din recolta de anul ăsta n-a ieșit nimic. Din recoltele vechi nu ne-am îngrijit să păstrăm cât se cuvenea. O să ne fie de învățătură pentru alți ani. Bineînțeles că pentru dumneavoastră mai am și soiuri. Necazul, recunoscu cârciumarul, nu e atât că s-au prăpădit viile și fructele, necazul e că nici ceea ce mai am nu pot să vând: oamenii au rămas fără bucate, fără băutură și, deci, bineînțeles și fără bani.“
“Și de ce mai ții cârciuma deschisă, dacă tot nu mai scoți nicio lecție din ea?“
“De ce? se miră cel întrebat. Cum, adică, de ce? Păi, dacă aș închide-o, oamenii s-ar dezobișnui să mai vină aici. Anul viitor, vom avea din nou vinuri și bucate și bani, cât de cât. Nici nu trebuie să fie prea mulți bani. Oamenii ăștia și din trei parale, tot beau patru. Și atunci să stric tocmai eu obiceiul acestor bărbați de a veni zilnic aici, obicei păstrat de generații? Dumneavoastră, bineînțeles, pot să vă dau și acum vinuri bătrâne de zece ani, repetă apoi, dar, vă rog frumos, nu aici! Oamenii care beau apă de peste trei luni nu trebuie întărâtați cu priveliștea frumos colorată și mirosind amețitor din poloboacele mele! Ei au uitat vinul, adică nu l-au uitat, dar beau apă și sunt încredințați că beau vin.“
The post OM ŞI LEGE (57) appeared first on Cotidianul RO.
