În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Dar Benjamin refuză oferta jupânului. Bău și el apă, sorbind-o cu înghițituri mici, simțind cum i se urcă la cap, cum îi îngreunează picioarele.
Era o beție ciudată aceasta, creierul i se încețoșa asemenea beției cu vin, dar în loc ca gândurile s-o ia razna, ele deveneau incongruente doar din cauza nesfârșitului șir de amintiri de tot soiul care se îmbulzeau să iasă toate la suprafață în același timp, astfel încât nu mai puteai, era imposibil să le ordonezi iar ele erau atât de puternice, amintirile, încât parcă nici nu mai erau amintiri, parcă se întâmplau toate acele fapte chiar în clipele respective. Și cum să nu fii beat atunci când ai impresia că te afli în același timp în sute de locuri deodată, când ești în același timp fericit, trist, furios, indiferent, îndrăgostit și disperat? Și printre toate astea, în prezența a noiane de personaje, ca un fulger intermitent peste tot și printre toate chipul Ei, adică nu chipul Ei, ci starea specială pe care o creează Ea ori de câte ori se află în preajmă când apare, când domină totul. Pentru că acesta era adevărul: clipele în care apărea Ea făceau ca toate amintirile de nestăpânit care se luptau cu atâta înfrigurare să iasă la suprafață, să dispară asemenea unei mulțimi dezlănțuite, atunci doar fulgerul singur mai putea să fie văzut.
Atunci, în cârciuma în care se îmbătase cu apă, a realizat Benjamin-Pietraru că Ea se compune din aceeași substanță ca fulgerul, că Ea era fulgerul însuși.
Dar și posibilitățile amintirilor sunt infinite și uneori contradictorii. Unele amintiri se ascund atât de puternic sub faldurile memoriei, încât devin de nerecunoscut. Dar ele sunt acolo și se fac simțite ori de câte ori ai impresia că ai scăpat de ele.
Pe de altă parte, amintirile pot să se amestece atât de tare între ele încât una și aceeași scenă să apară în două variante cu totul și cu totul diferite. Câteodată, deși plauzibilă fiecare în felul ei, cele două variante se exclud reciproc. De multe ori nici cea mai deplină sinceritate nu poate să determine care a fost realitatea și care este proiecția falsă. Poate, gândi Ladislau Pietraru, poate că atunci când Harap Alb trebuia să recunoască între două domnițe pe cea adevărată și-l ajută tocmai un porumbel, poate că pasărea era însuși simbolul dragostei, care doar dragostea poate deosebi în amintire ce e adevărat și ce e fals, ”Poate că dragostea, care e oarbă, după cum se spune mereu, are un ochi în compensație pentru lucruri pe care rațiunea nu le poate deosebi.“ Deși nu credea în teoria compensațiilor, Pietraru continua să spere într-un instinct special al Ei, un instinct care-i permite să-i descifreze și lui anumite lucruri…
Dar povestea cârciumii în care un an întreg nu s-a băut decât apă s-a derulat în două ipostaze diametral opuse în amintirea lui Ladislau Pietraru:
Prima ipostază: o lumină albă, extrem de curată, venită din depărtările unui cer albastru și înghețat, cădea prin geam exact pe tăblia mesei din fața sa. De obicei, razele se murdăresc de la te miri ce și ajung până la tine întinate. În ziua aceea, își amintea Pietraru, Benjamin văzuse cea mai curată pată de lumină din toată memoria sa bătrână. Trebuia să fi fost ora la care în alți ani se lua prânzul, soarele fără contur, dizolvat în tot cerul, era mare, dar cădea compact până la pământ impregnându-se în el și în tot ce întâlnea în cale, iar raza era albă. (Asta n-avea de unde s-o mai fi citit sau s-o mai fi văzut în vreo reproducere, celebrele spoturi de lumină în umbra și aurul vechilor maeștri erau colorate copios. Sau, poate, acei vechi maeștri nu se născuseră încă pe vremea acelei raze… Rembrandt alungat în același timp cu Spinoza din gheto… Dar oare cine vorbea de Amsterdam în timpul acestei amintiri?) în aerul pur și zgomotele se difuzau altfel. Vocile străbăteau încăperea largă fără a fi îngreunate de niciun balast și efectul era o transmisie de sunete pure, de o rezonanță cu totul stranie pentru urechile neobișnuite cu ele. Astfel încât pentru Benjamin ceilalți nici nu vorbeau în ziua și în ora aceea, ceilalți existau și ei într-o atmosferă saturată de sunete.
Toate simțurile i se aflau în alertă în lumina curată, printre sunetele pure, în mirosul beției de apă feroasă. Poate de aceea i-a ”apărut” Ea mai clar ca oricând și poate ele” acreli la putut, singura bară, s-o facă să rămână câteva clipe, minute, ani. Fusese într-adins beat? Și să aibă beția cu apă efecte afrodiziace? Băuse mai târziu căni mari de apă, dar o făcuse silindu-se și niciodată nu reușise să mai simtă și altceva decât o stare de rău, după ce depășise cu puțin momentul neputinței de a mai bea. Nici vorbă de beție. De Ea nici atât…
Deși știa că Ea fusese atunci vreme îndelungată alături de el, anii, orele, minutele se restrânseră în amintirea lui într-o singură clipă grea, asemenea unui meteorit ajuns de mărimea unui bob, dar concentrând în el milioane de tone de masă.
A doua ipostază: a doua ipostază era legată de zaruri. Decorul era același, și mușterii erau aceiași, și beția cu apă era identică. Ședea la aceeași masă, dar lumina era alta. Varul de pe pereți se murdărise în anumite locuri și aerul preluase și această murdărie, mai ales că varul acesta nu se deosebea întru nimic de zăpadă și norii joși de afară: un alb care de mult nu mai era alb, un cenușiu contagiind aerul și așa înecăcios de fumul tutunului. Și undeva, foarte aproape, o hărmălaie în-jurul unei mese unde se jucau zaruri. (Sigur că și asta era o amintire: Adriaen Brouwer sau Tânărul David Teniers pictaseră, da, scene asemănătoare ca tematică, dar secvența pe Care o vedea Pietraru-Benjamin era ca dintr-un film alb-negru, cenușiul aerului și cenușiul recepției fiind întrerupte uneori în mod miraculos de pete stridente de culoare. Zarurile, de pildă, erau mereu de un alb strălucitor.
Se jucau zaruri la masa cealaltă, Benjamin nu putea urmări din locul în care se afla, căderea cuburilor de os pe scândura mesei, doar expresivitatea mulțimii de trupuri îngrămădite în jurul jucătorilor, exclamațiile, înjurăturile și bancurile îi dădeau vagi informații despre decurgerea evenimentelor și norocul protagoniștilor. De altfel, era și el însuși prins de beția aceea ciudată, deși el nu îngurgitase atâta apă pe stomacul gol. Se jucau zaruri la masa pe care el nu prea putea s-o vadă din cauza mulțimii privitorilor și el știa că printre cei ce-și încercau acolo norocul era și cineva căruia îi vânduse zaruri preparate! Dar, din câte-și putea da seama Benjamin, după gălăgia atât de familiară în asemenea ocazii, acel cineva nu câștiga tot timpul și jocul rămânea deschis. Fie că era un jucător de treabă care voia doar să fie sigur că nu pierde, fie că nu folosea zarurile cumpărate, fie că era atât de viclean încât prefera să câștige doar la sfârșit, dar atunci tot potul. Dar pe ce jucau acești oameni care nu mai aveau de mult bani?
O toropeală blândă îl cuprinse și îi venea greu să se scoale, să se înghesuie printre ceilalți privitori și să se dumirească. Ține totuși minte că după prima fază, cea a toropelii, beția îi aduse și într-o stare de excitație greu de motivat. Brusc îl cotropi o curiozitate căreia nu i se putea opune. Și de ce să i se opună, mă rog? (Deși Prudența, care nu-l părăsea niciodată, insistă: ”Nu e înțelept să te duci!,“ Prudența nu-l părăsea, dar n-avea nici puterea de a-i impune acțiunile și atitudinile). Se ridică, așadar, din pata sa de culoare, se amestecă printre privitori, urmări și el cu nerăbdare căderea zarurilor. Proveneau de la el sau din alte surse bucățile de os cu care se juca? Erau zaruri obișnuite sau preparate cele care cădeau cu zgomot pe masă, producând un ecou viu în exclamațiile oamenilor din jur? Benjamin nu știa acest lucru. Nu-l știa pentru că era un profesionist prea bun, dar nu-l știa și pentru că, în clipele acelea, nu era decât un spectator asemenea celorlalți, un spectator cuprins de beția jocului. Erau trei bărbați cei care jucau efectiv: un țăran (unul dintre oamenii mai înstăriți ai locului, asta se vedea după fiecare mișcare, după felul în care-și ținea capul și după siguranța cu care vorbea, mai ales că părea să fie în mână bună), un meșter zidar angajat la construcția bisericii mănăstirii și un soldat. Toți trei erau cuceriți de joc și întărâtați de cercul spectatorilor. Ei erau actorii, dar erau și personajele scenariului; partidă aceea de zaruri putea să le modifice întreaga viață. Și era evident că ei știau asta.
Dar pe ce jucau? Bani nu mai erau de mult, cereale nu se găseau, băutură nu, vitele deveniseră mai scumpe ca aurul… Și atunci Benjamin văzu cu surprindere, el care era obișnuit să nu se mai mire de nimic, atunci văzu că acei trei jucători își puneau la mezat zilele pe care le mai aveau de trăit. La început Benjamin nu realiză cum vine asta: se vindeau pe o perioadă determinată celui care câștiga? Revoluționau orânduielile timpului, introducând iobăgia vremelnică pe 20 zile, pe 50 zile, pe 200 zile? Iată cum se nasc noi relații între oameni!
Cel ce câștiga era militarul. Benjamin mai văzuse cum armata își completase efectivele cu ajutorul băuturii, cu jocuri de noroc nu. Dar, în fond, deosebirea nu era prea mare. Și țăranul câștiga: nu ca soldatul, dar, oricum, nu era în pierdere. Zidarul era cel ce trăgea ponoasele. Hangiul ședea și el la masă și nota sârguincios rezultatul fiecărui joc. Meșterul are o droaie de ucenici, îi șoptiră oamenii lui Benjamin, pe unul o să-l trimită pentru atâtea și atâtea zile argat la stăpân, pe altul la armată. Meșterul o să-și găsească alți ucenici…
Și atunci cineva îl recunoscu pe Benjamin. Nu făcu nicio aluzie directă, dar avertismentul era implicit în cuvintele sale:
“Păi, da, zise acela, există oameni care profită de pe urma a tot felul de jocuri, fără însă a se implica fățiș“, spuse și nu se uită nicio clipă la Benjamin, iar vorbele-i nici n-avură cine știe ce ecou, mai ales că toți priveau, toți vorbeau, fiecare își vedea de ale lui. “Dar, păreau să spună cuvintele aceluia, dacă acum aluzia a trecut neobservată, a doua oară vor putea fi atenționați și alții. Scandalul plutește în aer! Ce-o să spună meșterul zidar când va afla cine i-a ajutat pe ceilalți să-l ușureze de ucenici…
Aici amintirea se întrerupe, fulgerări ale chipului Ei estompând totul.
The post OM ŞI LEGE (58) appeared first on Cotidianul RO.
