În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Rotofeiul ieși, doctorul se întinse pe canapea, după ura timp ar fi vrut să stingă lumina, dar îi era prea somn să se mai; scoale pentru asta; își spuse că ar fi trebuit să-l întrebe pe Rotofei cu ce era amestecat în moartea lui Alexandrescu sau chiar să-l întrebe direct dacă nu l-a omorât cu mâna lui, dar probabil că acela ar fi început să-i povestească iarăși vechi amintiri și n-ar fi… n-ar fi… Sună telefonul, medicul nu se obosi să ridice receptorul, mai mult ca sigur că tot n-ar fi auzit nimic de la capătul celălalt al firului…
Apoi adormi. Se trezi peste o vreme, mica figurină din lemn era acolo unde o lăsase, pe masă, dar mai văzu și că în încăpere se mai află cineva, nici nu mai trebui să-i spună să stingă lumina. Rodica Roșu învârti comutatorul și încuie ușa. Apoi, după ce se culcă lângă el, o auzi murmurând că nu-i pasă că nici Dragomirescu nu a mai plecat acasă în noaptea aceea, n-avea decât să-i descopere pe ei împreună, ea va ști să-l urmeze pe P. și în iad. El nu pricepu ce șoptea Rodica Roșu, dar în clipele acelea nici nu-l prea interesa.
(Dragomirescu acela turba la gândul că Rodica s-a putut îndrăgosti de un apatic… Cum altfel ar fi putut fi socoti nepăsarea și calmul pe carte ea le admira atât?)
Pietraru fu trezit din reverie de niște plânsete de copil. Se sculă cu greu în picioare, luă o mătură pregătită în acest scop și lovi cu ea în perete, printre cărți. Acesta era un semnal. Unul dintre copiii familiei care locuia în fosta lui bibliotecă și în fostul său dormitor avea numeroase spaime nocturne și nu se potolea decât în prezența bătrânului vecin strâmb. Părinții copilului nu îndrăzneau să apeleze la avocat, dar acesta îi încunoștința prin bătăile în perete că nu doarme și că este dispus să preia micuțul. Ciudat, își spuse Pietraru în timp ce trecea prin baie pentru a descuia ușa, copiii nu au oroare față de bătrânețe și urâțenie. Ei acceptă toate astea mai ușor dacă nu i-ai învățat să le fie frică de anumite convenții…) Doar în izmene, tatăl copilului nu contenea cu scuzele. La vederea lui Pietraru, băiețașul încetă să mai urle. Strâmbul îl luă în brațe cu tot cu pătura în care era înfofolit și-l duse în camera sa. Tatăl plecă și el să se culce.
Pietraru se așeză înapoi în fotoliu, păstrând copilul în brațe și privind în continuare urma tot mai neclară a curcubeului de pe cer. Copilul se uită în aceeași direcție, apoi adormi. Nu trebuise nimeni să-l mai liniștească în niciun fel. În încăpere era cald, probabil de aceea nici nu-l durea pe Pietraru spatele, copilul dormea liniștit, undeva pe cer bolta se refăcea încetul cu încetul. Întunericul îl făcu pe avocat să aprindă veioza de lângă el, pentru a nu se pomeni cumva cu Vancu nimerit prin beznă în încăpere, speriind copilul.
Într-un birou luminat târziu în noapte, procurorul Stanciu mai răsfoia dosarul Partoș.
— Știi, auzi Benjamin, până la urmă tu ești cel care te tot duci…
— Trebuie să ajung acasă, mă așteaptă ai mei și habar n-am ce s-ar face familia mea fără mine și nici ei n-o știu. Și e bine așa.
— Toți suntem o mare familie.
— Crezi?
— Cred!
— Eu nu cred. Eu știu. Certitudinea nu dă suferințe. Doar, alternativa că ar putea fi și altfel…
— Da, dar naște și intoleranță.
— Și tu ai devenit intolerant.
— Eu nu.
— Dar cei care au văzut o certitudine în tine da.
— Fiecare poate spune așa.
— Da, tu ai avut răbdare, tu te-ai aliat cu timpul. Alții au vrut și vor mai vrea să facă asta dintr-o singură suflare, într-o singură generație. Timpul a fost puterea ta! Și răbdarea! Și acum unde te duci?
— Vor să ridice o nouă catedrală.
— Săracul de tine, spuse Benjamin, plecând mai departe. Simți cum celălalt rămase pe loc, privind după el. Dar Benjamin nu se mai opri. “În fond, totul este o simplă problemă de rezistență. Cine rezistă de mai multe ori. Înțeleptul se minunează mereu de suferința și de măreția celorlalți, știind că nimeni nu este original nici într-una, nici în cealaltă. Și uitând pentru o clipă de propria durere și de propria măreție.
Dar Benjamin se grăbea și pentru că începea să se întunece, pâcla rămăsese la fel de deasă, drumul era încă lung, iar spaimele, împrăștiate pentru o clipă, reveniră din nou.
Un drum ca acesta (ascuns în ceață, bântuit de vânturi reci și acoperit de zăpadă) are cel puțin o parte bună, încercă să se consoleze Benjamin, cel care era mereu în criză de timp, iar lucrul bun este că nu are acest drum nicio tentație care să te ispitească: nicio clipă nu-ți vine să te oprești și să te culci pentru o jumătate de oră măcar (așa cum a auzit că au fost destui altădată tentați de zăpadă), nicio clipă nu-ți pui problema să te odihnești, nicio clipă nu vrei să stai să contempli peisajul. Te grăbești mereu și ai senzația că ești mânat din urmă de cine știe cine.
Dar, iată, din nou pâcla în care se află Benjamin se lovește de o altă pâclă, din nou cineva se apropie atât de tare de el, încât nu are timp să se ferească din cale. Și din nou intră în vorbă, încercând să folosească șiretlicul după care dacă te arăți fără frică, șansele s-o pățești sunt mai mici.
Benjamin observă din prima clipă că nici celălalt nu se simte prea în apele sale: părea dezorientat, obosit, furios.
— N-ai văzut, îl întrebă străinul, o armată de câteva zeci de mii de oameni trecând pe acest drum?
— N-am văzut. Ceața e deasă.
Vizirul se uită în toate direcțiile.
— M-am pierdut de ei.
— Dacă sunt atât de mulți, tot ai să dai de ei. Du-te înainte!
— E periculos să mergi singur.
“Și eu sunt singur“, vru să spună Benjamin, dar se răzgândi. Era mai prudent să-și țină gândul acesta pentru el.
— Așa, singur, spuse Benjamin, ai cel puțin prilejul să-i cunoști mai bine pe oamenii pe care vrei să-i cucerești.
— Nu mă interesează acești oameni. Mă interesează doar oamenii mei. Pentru ei fac ceea ce fac.
— Și celorlalți le lași crezul, nu?
— Da. Îi privește.
— Și nu ți-e frică? Nu crezi că din credința lor ai tăi ar avea de suferit?
— Nu mi-ai văzut armata! Dacă ai fi văzut-o, n-ai mai fi vorbit așa.
— Am fost și eu la Istanbul. Am trăit bine acolo.
— De ce nu?
— Țin minte că într-o zi, tot cam pe atunci, Pașa din Vidin mi-a cumpărat niște zaruri, pe care i le-a făcut cadou Neînvinsului.
— Neînvinsul știe să prețuiască asemenea cadouri ca și pe cei care i le trimit.
— Neînvinsul însuși i le-a făcut cadou Singurului Vostru Stăpân.
— Știu asta, spuse Vizirul. Am fost și eu oaspetele Slăvitului Pașă din Vidin. Am jucat și eu table cu el. Pulurile sale mărșăluiau de neoprit, poartă după poartă și nu se descopereau decât pentru a reveni cu și mai mare folos. Mi-am însemnat puternic în minte zarurile acelea care-l ascultau atât de smerite. Peste o vreme, când am avut cinstea să fiu din nou oaspetele său, am jucat iar table și pulurile îl ascultau ca înainte, doar că zarurile erau altele. L-am întrebat ce s-a ales cu zarurile de data trecută și mi-a spus că i le-a trimis cadou Neînvinsului. De acolo am auzit au ajuns la Singurul Nostru Stăpân, dar acesta nu joacă tabie decât cu favoritele sale, așa că nu cunosc ce s-a mai întâmplat cu ele.
— Și zici că pulurile îl ascultau pe Slăvitul Pașă din Vidin la fel și cu și fără zarurile mele?
— La fel, numai dacă nu i-ai dat și a doua oară zaruri, cele pe care le-am văzut când m-am întors pentru a juca table cu el. Benjamin dădu din cap și vru să plece mai departe. Ascultă-mă, îi spuse Vizirul, și fără armată aș putea să te ucid și să-ți iau caftanul. Sunt înarmat și învățat să lupt.
— Nu mă îndoiesc, spuse Benjamin, gândindu-se ce sumă să accepte să-i plătească turcului pentru ca să-l lase în pace!
— Dacă te-aș omorî, nu știu dacă ar fi prea mulți care să mă caute pe urmă pentru ca să mă ia la întrebări…
— Poate conștiința ta.
— Conștiința mea ar fi liniștită. De pe urma lucrurilor găsite la tine aș putea să-mi cumpăr un cal pentru luptă. Conștiința mea ar fi mai mult decât liniștită.
— Și chiar ai să mă omori?
— De unde să știu?
— Dacă n-ai ști atâta lucru, n-ai avea curajul să te avânți singur pe un drum ca acesta.
— N-aveam de unde să bănuiesc că te voi întâlni.
— Puteai întâlni pe altcineva.
— Și în afară de asta, unii au fost omorâți pe drumuri din astea…
— Ce faci, Benjamin? Pledezi pentru a fi omorât?
— Cum să pledez pentru așa ceva? Acasă mă așteaptă familia.
— N-am să te omor și n-am să-ți fac niciun rău, dar trebuie să-mi dai ceva.
— Cât?
— Nu-i vorba despre bani.
The post OM ŞI LEGE (66) appeared first on Cotidianul RO.
