În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Zarurile puteau fi făcute și astfel încât să cadă dezavantajos la dorința jucătorului. Într-o zi Benjamin fusese obligat sub amenințarea armei să joace el însuși cu un senior într-o, cârciumă. Cu multă dibăcie reuși să piardă în cinci minute zece taleri, Seniorul râse, își bătu joc de el, îl făcu nepriceput și-l lăsă să plece. Alți doi negustori, care au nimerit mai târziu în cârciuma aceea, de fapt un han, se încăpățânară să câștige. Seniorul pierdu mult și la unul și la celălalt. Pierdu chiar mult mai mult decât câștigase la Benjamin. A doua zi dimineața, ambii negustori fuseseră găsiți morți, după ce au fost jefuiți nu departe de hanul în care au jucat zaruri. Nu s-a putut dovedi niciodată dacă ar fi fost întemeiate zvonurile după care cei doi negustorilor și-ar fi găsit sfârșitul din pricina servitorilor seniorului.
Dar cea mai ciudată întâmplare cu zarurile se petrecuse câteva luni după ce Benjamin scăpase datorită vechilor sale hârțoage. Se ajunse tocmai în situația ca nimeni să nu mai vorbească despre zarurile lui Benjamin și, printr-un consens, toată lumea evita să mai folosească obiectele acestea care acum, însă, nu mai erau hulite. Dacă mai era cineva de altă părere, acesta cu greu își găsea interlocutori. Așa că, prin tăcere, zarurile deveniseră din nou un subiect de taină cunoscut de foarte puțini. Totuși cu ajutorul lor un cavaler reuși să câștige un cal cu harnașament cu tot și o armură, un altul o sabie și un scut de argint cu blazonul bătut în pietre, un fierar un atelier, un țăran o bucată de pământ, un actor doi cai și o căruță cu coviltir cu care să poată să călătorească din localitate în localitate pentru a-și da reprezentațiile. Fiecare spunea că zarurile i-au oferit exact atât de cât a avut nevoie. Unul n-a câștigat decât o bucată de pâine, dar de ce mai are nevoie omul să trăiască? Altul a pierdut tot, dar i-a rămas viața și libertatea. Un al treilea și-a pierdut vitele, dar acestea și așa au pierit câteva zile mai târziu de-o boală care băgase moartea în animalele din ținut. Chiar și cei care rămăseseră săraci lipiți după jocul cu zarurile nu se plângeau pentru că întotdeauna mai era ceva ce n-au pierdut și ar fi putut să piardă.
Benjamin îi dăduse niște zaruri unui oarecare Set și acesta își pierduse averea și sclavii și mai târziu ajunse el însuși sclav la un armator. Dar tot cu zarurile primite, Set reuși să-și redobândească averea și mai câștigă pe deasupra și vapoarele armatorului și-l câștigă până la urmă și pe acesta, împreună cu femeile și copiii săi. Un fiu de-al armatorului reuși să se răscumpere și ajunse și el printr-o întâmplare în posesia unor zaruri provenind de la Benjamin. El recâștigă averea tatălui să își și eliberă familia. Un strănepot al lui Set aduse cu ajutorul acelorași zaruri averea din nou de partea alor săi. Apoi stirpea armurierului reuși și ea în decursul timpului să-și atragă de câteva ori potul. În secolul al nouălea al Erei Noastre, la Aachen, un ofițer de-al lui Carol cel Mare reuși să câștige cu zarurile tot ce-au agonisit urmașii lui Set și ai armurierului. Jocul avusese loc exact pe locul în care legiunile romane se distraseră cu niște zaruri asemănătoare și în orice caz din aceeași proveniență, dar când norocul fusese de partea lui Claudiu Agrippa, descendent al acelui armurier de la început de legendă. Un alt descendent al aceluiași, ajuns între timp inchizitor și apoi mare inchizitor, blestemase jocul de zaruri și-l excomunicase, arzând în piața publică mai multe asemenea obiecte afurisite. Atât urmașii lui Set cât și cei ai acelui armurier s-au diversificat într-atât încât secolele au despărțit rudele și neamurile s-au pierdut. Averea nu mai trecea demult de la o familie în cealaltă și înapoi, cercurile din jurul mesei deveniseră largi, duble, triple. Într-o zi, pe un drum pustiu, întâlnind un Ofițer ce se numea cu convingere turc, nimeni n-ar mai fi putut dovedi că acesta se trage și el dintr-una dintre familiile care pentru prima oară s-au folosit de zarurile lui Benjamin, cu atât mai puțin din care anume.
Turcul îi ceru și lui Benjamin să joace cu el și acesta, ca într-un coșmar, nu fu în stare să-și impună voința, zarurile nu-l ascultau mai mult ca pe celălalt și jocul se prelungea, Benjamin dorea să ajungă acasă, i se făcuse frig pe drumul acela, dar Vizirul nu-i slăbea, jucau în continuare pe sume fabuloase pe care niciunul nu le-ar fi putut plăti vreodată și în timp ce se agitau pentru fiecare punct, își dădeau seama că află mai multe despre cele ce s-au întâmplat, despre împărțirile care s-au petrecut și începură să bănuiască și cele ce se vor întâmpla, aflau tot mai multe de parcă ar fi citit dintr-o carte și povara aceasta devenea tot mai de nesuportat, tot mai grea pe măsură ce devenea mai evident mersul acesta fără oprire al lucrurilor.
Zarurile lui Benjamin ajunseseră doar o aparență, nimic nu se poate măslui, dar cum să explici succesele de necontestat pe care le-au avut în decursul veacurilor mulți beneficiari ai acelor cuburi magice și blestemate și binecuvântate?
“Probabil, își spuse Pietraru, zarurile acestea nu câștigă decât pentru un singur om, pentru un singur timp, pentru un singur secol, dar devin neputincioase pe răstimpul mileniilor, al vârstei semințiilor întregi.“ Ținând copilul adormit în brațe, Pietraru putu vedea pe urma curcubeului dublu care dispărea cu totul de pe boltă, cum un negustor câștigă o avere într-o oră, cum Benjamin își continuă partida de zaruri, deși ar vrea să ajungă cât mai repede acasă, deși drumul e plin de primejdii, dar nu se poate opune, continuă să joace până ce urma aceea dispare cu totul și Pietraru nu mai poate vedea nimic.
Asta nu-l liniștește, gândurile îi rămân o vreme în continuare la cel de pe drumul suspendat pe boltă cel care ar fi putut foarte bine să fie chiar el, se gândește la familia pe care Benjamin cine știe dacă o va mai întâlni vreodată, la zvonurile care se vor lansa în legătură cu dispariția aceluia care ar fi putut să fie chiar el, la dovezile care se vor aduce în sprijinul acelor zvonuri.
Își mută povara de pe un braț pe celălalt, copilul deschise o clipă ochii, dormi mai departe. Pietraru își desfăcu pumnul, zarurile își pierduseră de mult punctele de pe fețe, deveniseră niște cuburi oarbe. Cine știe de când arunca aceste cuburi pe care însemnele parcă nici n-ar fi fost vreodată?
Palma-i mirosea a ceară.
Stinse lumina și se lăsă să adoarmă, îl mai auzi pe Vancu, îl simți lovindu-i din nebăgare de seamă genunchii, trecând mai departe, dispărând. Se știa în cea mai deplină siguranță, la fel ca și copilul acelor muncitori de la fabrica textilă, copil ce-i dormea în brațe. Ladislau Pietraru respira liniștit și gramofonul începu să cânte. Visul îl învăluia și-l ducea într-un alt Lugoj, aidoma cu Lugojul în care trăia un oarecare avocat strâmb care putea și el… văzut așa… adică și de Ea… adică odată… un Lugoj văzut de Iubire în Vis. Îl mai văzu în noapte pe Vancu zburând prin oraș, ”Chagall” își spuse iar, o poveste, își imagină copilul deschizând o clipă ochii fără a ieși din vis. Un vis în care Ladislau Pietraru îi povestește un basm pornind de la Vancu care plutește în noapte, de la curcubeul dublu și de la Pasărea-Rotofei izbindu-se de geamuri.
Fitacek-Bufnița trecu prin fața ferestrei, vorbind cu cineva sau vorbind poate de unul singur.
Ladislau Pietraru privi copilul și o dragoste imensă față de întreaga lume îl copleși: nu poți iubi numai un singur om, fără a-i iubi pe toți ceilalți.
”Căci fiecare om devine atunci toți oamenii.”
The post OM ŞI LEGE (68 ultima) appeared first on Cotidianul RO.
