În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.
Capitolul II
DOCTORUL P.
Doctorul P. fu trezit dis-de-dimineață de niște bătăi în geam. Enervant, într-adevăr! De la spital îl sunau la telefon, dacă se întâmpla o dată la câteva luni ceva deosebit. La geam n-avea niciun rost să i se bată. El nu era nici moașă comunală, nici chirurg.
Aprinse veioza și se uită la ceas. Nu era încă nici cinci. Asta i se părea totuși puțin prea mult.
Se sculă și încercă să privească în stradă, dar geamurile erau înghețate și, deschizând fereastra, fu lovit de un val de frig afară era beznă și fu obligat să se aplece peste pervaz.
— Dom’ doctor, pot să intru puțin?
Medicul încă nu putea să vadă cine i-a bătut la geam. Închise fereastra și se îmbrăcă într-un halat gros albastru, pe care și-l adusese de la spital. Peste halat mai luă și paltonul de blană, cam demodat. Apoi își introduse vizitatoarea în încăpere.
— La ora asta la mine este încă foarte frig. Cicatricea care cresta tot obrazul stâng al doctorului P, era la ora aceea albastră.
— Ba nu, dom’ doctor, e foarte plăcut la dumneavoastră. Afară e un ger îngrozitor.
— Luați loc!
— Încă o dată vă rog să mă iertați că v-am deranjat cu noaptea în cap…
— Eu cred că-i încă miezul nopții. Dumneata la cât te-ai culcat?
— Eu? Păi, în seara asta…
— Nu în seara asta! De obicei când te culci?
— Pe la nouă. Câteodată și mai repede. Ce să fac iarna pe întuneric? Și, pe urmă, eu trebuie să mă scol devreme.
— Da. Știu. La șapte nu te-ai culcat niciodată?
— Că s-a întâmplat câteodată și asta.
— Numai că vezi că eu nu mă culc înainte de unu. Așa că pentru mine chiar că-i abia miezul nopții.
— Păi, scuzați-mă, dar eu n-am știut.
— N-ai știut, dar acum știi și poți să le spui și altora.
— Cui să-i spun?
— Nu știu. Celor care mai au de gând să-mi facă vizite la ora asta.
— Vă rog să mă scuzați, dar eu…
— Bine. Acum spune ce te doare.
— Dom’ doctor, m-a trimis tovarășul avocat Jager la dumneavoastră.
— Noaptea la patru!
— Știți, sora mea lucrează la tovarășul doctor Jager. Îl ajută în casă, că el nu mai poate singur să…
— Bine, bine… Acum i-e mai ușor și lui. Cât a mai avut nevastă și a mai fost și el în puteri n-a avut decât două servitoare. Azi se descurcă numai cu una. E bine… Spune mai departe!
— Mi-a spus să vin acum imediat la dumneavoastră.
— Bătrânul ăsta s-a țicnit de tot! Și acum mai face baie în ciubăr?
— Da și o pune pe soră-mea să-i toarne apă clocotită. Ei îi e teamă să nu-l fiarbă într-o zi și s-o închidă apoi pentru crimă. L-am văzut și eu odată în butoiul ăla al Iui. Stă în apa fiartă pe care nici măcar n-o lasă să se răcească are un capac la ciubăr și numai capul îi răsare afară printr-o gaură. Noroc că nu poți să-l vezi că ies niște aburi de parcă te-ai găsi într-un nor.
— Și acum i s-a făcut rău, nu?
— Nu i se face ăstuia rău niciodată! Până nu și-a pus capacul la butoi, se întâmpla să adoarmă și să alunece cu totul în apă. Și tot n-a pățit niciodată nimic. Numai o servitoare i-a înnebunit, văzându-l dispărând în apa lui clocotită.
— Cine? Sora dumitale?
— Nu, alta, mai demult. Acum, v-am spus că are capacul ăla și…
— Povestește-mi te rog, de ce te-a trimis aici în plină noapte!
— Doctorul Jager mi-a zis să vin imediat aici și să vă rog să-l internați pe bărbatul meu la dumneavoastră la spital. Că altfel îl închid ăia și nu-l mai scoate nimeni să mai vadă lumina soarelui.
— Dacă-i bolnav, îl internez, dacă nu, nu.
— Că bărbatul meu nu-i bolnav! Dar altfel nu mai scapă, a zis tovarășul doctor Jager.
— Și unde-i acum bărbatul ăsta al dumitale?
— Mă așteaptă undeva… știu eu unde. Dacă sunteți atât de bun să-l internați, mă duc să-l iau și-l duc la spital.
— Sunteți căsătoriți?
— Căsătoriți, bineînțeles.
— Lasă că nu-i atât de bineînțeles.
— Ba da. Avem și un copil. Păi, am fost și la biserică.
— Bine. Acum spune-mi ce a făcut bărbatul dumitale.
— Că-l cunoașteți, domnul doctor. A lucrat și la spital.
— Poate că-l cunosc, dar ce a făcut?
— N-a omorât și n-a furat. Cel puțin de când l-am luat eu. Dar a fost jandarm pe vremuri…
— Și au descoperit acum că a făcut porcării cât a fost jandarm.
— Dar nu știți dumneavoastră cum sunt lucrurile astea? Ai fost jandarm? Haț!
— Păi, dacă-i așa, de ce n-a pățit-o până acum?
— Nu știu. Dar de câteva zile e foarte speriat și a spus și dom’ doctor Jager că trebuie să-l internați.
— “Trebuie?!“
— Adică vă rugăm noi. Că știm că nu e pe gratis.
— Îmi pare rău, dar fără să-l văd, nu pot să-l internez!
— Păi, că el ne așteaptă, cum v-am spus…
— Unde ne așteaptă? Vrei să-l consult sub o poartă?
— Domnul doctor, bărbatul meu a mai fost internat.
— Bine. Atunci e altceva. Stai dumneata acolo pe scaun până ce mă îmbrac eu!
— Că pot să vă aștept și afară.
— Nu-i nevoie! Și de ce a suferit Alexandrescu?
— Păi, n-a suferit, dar s-a internat, tot așa, ca acum…
— Și cine l-a internat data trecută?
— Nu știu, că era undeva prin Moldova.
— Dar atunci de ce au vrut să-l închidă?
— Că l-au și închis pe urmă.
— Așa că vezi că nici internările astea nu ajută întotdeauna.
— Ba, pe el l-a ajutat, că altfel nu mai apucam eu să mă mărit cu el.
— Cum așa?
— Mi-a spus că dacă n-ar fi reușit să se interneze atunci la timp, precis că l-ar fi trimis ăia într-un batalion de pedeapsă.
— Știi ce? Dacă tot stai degeaba, aprinde dumneata lampa aia de petrol. Ceaiul este lângă ibric.
— Așa că, dom’ doctor, eu știu că numai dumneavoastră ne puteți ajuta acum.
— Mai ia o ceașcă de pe raft!
— Eu nu beau, mulțumesc frumos!
— Ba ai să bei că o să te încălzești!
— Lăsați că eu…
— Ți-am spus să-ți torni și dumitale! Poftim și biscuiți!
— Eu n-aș vrea să…
— Și între timp povestește-mi exact ce a făcut bărbatul dumitale.
— Domnu’ doctor, bărbatul meu a fost jandarm și pe urmă l-au dat afară de la jandarmi…
— Unde a fost jandarm?
— Nu știu. A fost și pe la un penitenciar.
— Gardian?
— Da. Pe urmă l-au dat afară și au vrut să-l trimită pe front în prima linie.
— Erați căsătoriți pe atunci?
— Nu…
— De ce ziceai că nu l-au trimis în prima linie?
— Că atunci a reușit să-și facă rost de internarea aia.
— Și pe urmă?
— Pe urmă l-au închis.
— Și de ce l-au închis dacă s-a internat?
— Au așteptat până ce a ieșit de acolo.
— Asta nu se poate. Dar știi dumneata sigur că s-a internat? Acolo “la nervi“?
— Păi, unde altundeva? Că el n-a fost bolnav niciodată în viața lui.
— Dar nici de nervi n-a fost bolnav!
— La nervi s-a internat, domnul doctor!
— Vreo hârtie mai are de acolo?
— Poate s-o fi pierdut.. Cu războiul…
— Te pomenești că nu vrei decât să mă tragi pe sfoară!
— Nu vă trag pe sfoară, dom’ doctor! După ce a ieșit de la spital, l-au ridicat și l-au închis.
— Pentru ce l-au închis?
— Aăă… A fost o reclamație împotriva lui. L-au reclamat… au zis că l-ar fi ajutat pe unul să fugă din închisoare.
— Pe cine?
— Pe un deținut. Că ăla l-ar fi cumpărat.
— Și așa a fost?
— Păi, că nu era Alexandrescu prost! Mai lua și el bani ca toți ceilalți, dar să facă dispărut pe unul, asta se știe de la început că n-ai cum s-o ascunzi.
— Uite ce e, dacă vrei să te ajut, pe mine să nu mă minți! Ce mai încolo încoace? Alexandrescu a fost un ticălos!
— Atunci de ce-l ajutați? Numai pentru bani? Că nici nu vă cer să-l iubiți, dădu femeia înapoi.
O pădure și printre copaci un bărbat lovit în față de o schijă. Mai mult simțind prezența unui bărbat în uniformă. Copacii buni ca niște prieteni. Nenumărați copaci. Printre ei detunăturile se mai pierd.
Doctorul P. își duse automat mâna peste față.
Urmăritorul trăgea la întâmplare. Nu îndrăznea să se apropie.
“Dacă scap de aici, nu vreau să mai văd sânge!“
Copacii ca niște prieteni buni.
— Un ticălos, repetă medicul. Și acum nu cumva vrei să spui că a fost comunist cel pe care l-a ajutat Alexandrescu să fugă?
— Unde n-a dat Dumnezeu… Atunci au evadat într-adevăr niște deținuți. Pe doi i-au împușcat când i-au urmărit. Doar unul a scăpat.
— Și Alexandrescu? El cu ce a fost amestecat?
— Se zice că n-a tras după ăl de a scăpat.
— Dar ăla de ce a fost închis?
— A fost politic, dar nu comunist.
— Asta s-a întâmplat înainte de patruzeci și patru?
— Ba în patruzeci și patru. Iarna, cam ca acum.
— Dar înainte de 23 August?
— Păi, vă spun că a fost prin ianuarie sau cel mult în februarie. Eu așa știu, dar se poate că…
— Bine. Mai departe!
— Când l-au arestat pe ăla din nou… pe ăl de l-a lăsat bărbatul meu să fugă, ăla le-a spus și unde și când și cum s-a întâmplat totul! Le-a spus și ceea ce n-avea cum să se întâmple…
— Dar acuma-i iar arestat?
— Păi, asta-i nenorocirea, dom’ doctor, asta-i nenorocirea!
— Și crezi că o să se dezgroape pentru Alexandrescu morții de acum nu știu câți ani?
— Necazul este că bărbatul meu a scăpat întotdeauna pentru că s-a știut că l-au dat afară de la jandarmi-și că l-au închis și pe el și el le-a dat de înțeles că a făcut politică bună pentru acuma. Și când colo, acum reiese că nici pomeneală!
— Mai e ceai?
— Mai e, domnul doctor. Și dacă nu mai e, mai fac.
— Nu-i nevoie! Mai toarnă-mi!
Un sat de munte cu o biserică de lemn, șaptezeci și șase de case, trei sute nouăzeci și patru locuitori. Un primar cu numele Ştefănuț. Un învățător cu numele Iovănaș. Un preot cu numele Tudosie.
Douăzeci și nouă bărbați plecați pe front. O sută nouăzeci și șapte femei. O sută șapte copii sub paisprezece ani.
Opt bărbați lipsă în noaptea aceea.
Unsprezece reușind să fugă.
Trei dispăruți
Treizeci și doi bărbați împușcați la vadul morii. Treizeci și doi din cei treizeci și nouă rămași.
O noapte de vară târzie cu sute de greieri!.
Dacă s-ar face calculele, atâtea femei plus atâția copii plus atâția bărbați plecați pe front, dacă s-ar adăuga și dispăruții și împușcații și cei care au lipsit în noaptea aceea, ar trebui să iasă trei sute nouăzeci și patru de suflete. Dar cum să-i mai aduni?
Să fugi prin pădure și să fii vânat cu grenade. Nu cu puști, cu grenade…
The post OM ŞI LEGE (9) appeared first on Cotidianul RO.
