:format(jpeg):quality(80)/wp-content/uploads/2024/07/orasul-muncitoresc-din-romania-de-care-s-a-ales-praful.jpg)
Orașul muncitoresc din România, cândva plin de viață, a fost lăsat să se degradeze. Cu uzinele închise și fără locuitori, este acum văzut doar ca un loc de tranzit.
Orașul muncitoresc din România de care s-a ales praful. Uzinele de aici s-au închis și nimeni nu mai vrea să stea în el
Cândva un oraș muncitoresc în toată regula, Oțelu Roșu a ajuns în paragină după ce uzinele s-au închis una după alta. Locuitorii și-au făcut bagajele, lăsând în urmă străzi pustii și clădiri abandonate. Cum s-a ajuns aici și ce-a mai rămas în picioare?
Pe vremuri, orașul muncitoresc din Caraș-Severin era plin de viață și activitate. Astăzi, însă, a ajuns să împărtășească aceeași soartă tristă cu multe alte foste centre metalurgice și miniere din vestul României.
„Acum Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, spune unul dintre localnici, potrivit adevarul.ro.
Istoria industrială a orașului începe la începutul secolului al XIX-lea, când sub numele de Ferdinandsberg, a devenit un centru important pentru prelucrarea fontei. Poziționarea sa strategică pe malul râului Bistra a jucat un rol crucial în dezvoltarea sa ca centru metalurgic.
„Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spune un fost angajat al combinatului metalurgic din Oțelu Roșu.
În perioada interbelică, uzinele din Oțelu Roșu au făcut parte din trustul “Titan – Nădrag – Călan” al magnaților Max și Edgard Auschnith, o dovadă a importanței lor în peisajul industrial al României. După naționalizarea de după Al Doilea Război Mondial, orașul a cunoscut o expansiune rapidă.
Oțelu Roșu, de la oraș vibrant la simplu loc de tranzit
Anii ’50 au marcat o perioadă de transformare pentru micul oraș. Redenumit Oțelu Roșu, localitatea a devenit un simbol al industrializării comuniste. Au fost ridicate blocuri pentru familiile de muncitori stabilite aici din toate colțurile României. Mai mult, au apărut tot felul de facilități care au transformat întru totul peisajul și demografia orașului. Printre acestea se numără un club muncitoresc, un aprozar, o bibliotecă și câteva spații de recreere.
Ca și în alte centre miniere din zonă, sașii, șvabii și maghiarii s-au împuținat după Al Doilea Război Mondial. Totuși, populația orașului a crescut rapid, ajungând la peste 6.000 de oameni.
„De când se înserează, comuna Oţelu Roşu se îmbracă într-o mantie strălucitoare de lumini. Mai feeric sunt însă luminate cele şase blocuri muncitoreşti înconjurate de verdeaţă, căminul celor necăsătoriţi şi cele 16 locuinţe individuale. Nu departe de uzină se găsesc creşa şi căminul de zi în care sunt îngrijiţi copiii muncitorilor din această comună.
Tot în apropiere se ridică şi localul policlinicii, cuprinzând 13 secţii de specialitate şi trei circumscripţii cu servicii de pediatrie, interne, chirurgie, radiologie, epidemiologie, dentistică, etc”, informa ziarul România Liberă în 1953, potrivit adevarul.ro.
Oțelu Roșu, mândria națională în producția de oțel
În această perioadă de vârf, uzinele din Oțelu Roșu erau mândria națională în producția de oțel. Erau singurele din țară care produceau bare de oţel (4.000 de tone anual) și fier laminat la rece, contribuind semnificativ la economia României.
Dezvoltarea a continuat în anii ’70 cu construcția unei oțelării electrice moderne. Combinatul s-a extins, incluzând laminoare, o fabrică de oxigen, una de var și dolomită, plus o turnătorie și ateliere mecanice.
Însă, ca multe alte centre industriale din România, Oțelu Roșu a resimțit din plin șocul tranziției post-comuniste. După 1990, combinatul a intrat într-un declin rapid. Privatizarea din 1999 nu a reușit să salveze situația, iar numărul angajaților a scăzut dramatic.
Astăzi, peisajul industrial al Oțelului Roșu este dominat de ruine și clădiri dezafectate. Doar o mică parte din fosta uzină mai funcționează, în timp ce restul terenurilor fie au fost preluate de alte societăți, fie au rămas abandonate. În ciuda dificultăților, există speranța că orașul își va găsi o nouă direcție.
:format(jpeg):quality(80)/wp-content/uploads/2024/08/victor-ciutacu-si-david-popovici.jpg)
:format(jpeg):quality(80)/wp-content/uploads/2024/09/teapa-2024-09-07t235823934.jpg)
