Textele antice ebraice și picturile din mormintele egiptene dezvăluie originile pepenelui verde, unul dintre fructele noastre preferate de vară. Mark Twain a proclamat că a gusta un pepene verde înseamnă să știi „ce mănâncă îngerii”. Totuși, îngerii ar fi fost dezgustați dacă ar fi mâncat strămoșul sălbatic al pepenelui verde – un fruct amar, cu miez tare și de culoare verde palid. Generații de selecție artificială, întinzându-se pe mai multe țări și culturi, au produs fructul dulce și roșu care este acum o prezență obișnuită pe mesele de picnic.
O mare parte din această istorie epică s-a pierdut în negura timpului. Însă Harry Paris, horticultor la Organizația de Cercetare Agricolă din Israel, a petrecut ani de zile adunând indicii – inclusiv texte ebraice antice, artefacte din mormintele egiptene și ilustrații medievale – care i-au permis să documenteze transformarea uimitoare a pepenelui verde de-a lungul a 5.000 de ani, scrie National Geographic.
Cine este strămoșul pepenelui verde?
Oamenii de știință sunt de acord că strămoșul pepenelui verde – ur-pepenele, dacă vreți – a fost cultivat în Africa înainte de a se răspândi spre nord, în țările mediteraneene și, ulterior, în alte părți ale Europei. Dar consensul se oprește aici. A crescut inițial strămoșul pepenelui verde în vestul Africii? Sudul Africii? Nord-estul Africii? Teoriile sunt, literalmente, peste tot pe hartă.
„Istoria a fost încurcată de la bun început”, spune Paris, care pune vina pe generații de taxonomiști, începând cu secolul al XVIII-lea, care au amestecat clasamentul pepenelui. Chiar și numele pepenelui verde modern – Citrullus lanatus – este greșit. Lanatus înseamnă „păros” în latină și a fost inițial numele atribuit pepenelui citron (Citrullus amarus) acoperit cu puf.
Pepenele citron, care crește în sudul Africii, este un candidat popular pentru strămoșul pepenelui verde. Dar Paris este sceptic. El a găsit dovezi că egiptenii au început să cultive pepeni verzi în jurul a 4.000 de ani în urmă, ceea ce precede agricultura în sudul Africii.
Fructul faraonic
Oamenii consumă pepeni verzi de milenii. Știm acest lucru deoarece arheologii au găsit semințe de pepene verde, împreună cu resturi de alte fructe, într-o așezare de 5.000 de ani din Libia. Semințe, precum și picturi de pepeni verzi, au fost descoperite și în mormintele egiptene construite acum mai bine de 4.000 de ani, inclusiv în cel al lui Tutankhamon. O pictură deosebită dintr-un mormânt se remarcă prin faptul că pepenele reprezentat în imagine nu este rotund ca fructul sălbatic. În schimb, are forma oblongă familiară, sugerând că era o varietate cultivată.
De ce au început egiptenii să cultive pepeni verzi sălbatici în primul rând? Fructul era tare și neapetisant, având un gust fie amar, fie fad. Totuși, cineva, la un moment dat, a spus: „Hei, să cultivăm mai mulți dintre aceștia!”.
Răspunsul, conform lui Paris, se află în numele fructului: apă. Spre deosebire de alte fructe, pepenii verzi puteau rămâne comestibili săptămâni sau chiar luni dacă erau păstrați într-o zonă răcoroasă și umbrită. Un corespondent National Geographic care a vizitat Sudanul în 1924 a văzut pepeni verzi colectați și depozitați astfel în timpul sezonului uscat, când erau periodic zdrobiți pentru a extrage apa.
Paris crede că egiptenii au fost atrași de fruct din același motiv. Și, adaugă el, de aceea găsim resturi de pepeni verzi în morminte. „Acești faraoni egipteni, când au murit, aveau o călătorie lungă înaintea lor, așa că aveau nevoie de o sursă de apă – și care ar fi fost acea sursă de apă?” spune Paris.
Odată ce egiptenii au început să cultive pepeni verzi, Paris suspectează că prima trăsătură pe care au încercat să o schimbe a fost gustul. Doar o genă dominantă era responsabilă pentru gustul amar, așa că ar fi fost relativ ușor să fie eliminată din populație.
Drumul spre dulce
După anul 2000 î.Hr., urma istorică a pepenelui verde trebuie dedusă din cărți medicale, jurnale de călătorie, rețete și texte religioase. Studiind și comparând descrierile din mai multe surse, Paris a reușit să deducă numele antice pentru pepenele verde și să urmărească multiplele sale utilizări.
Scrieri din perioada 400 î.Hr. până la 500 d.Hr. indică faptul că pepenele verde s-a răspândit din nord-estul Africii în țările mediteraneene. Paris speculează că, pe lângă comerț și schimburi, expansiunea teritorială a pepenelui verde a fost ajutată de rolul său unic ca bidon natural de apă proaspătă în călătorii lungi.
Numele grec antic pentru pepenele verde era pepon. Medicii, inclusiv Hippocrates și Dioscorides, lăudau multiplele sale proprietăți vindecătoare. Era prescris ca diuretic și ca metodă de tratament pentru copiii cu insolație, punându-le coaja rece și umedă pe cap.
Naturalistul roman, Pliniu cel Bătrân, era și el fan al pepenelui verde, descriindu-l ca pe un refrigerant maxime – un aliment extrem de răcoritor – în enciclopedia sa din primul secol, Historia Naturalis.
Paris a confirmat că numele ebraic antic pentru pepenii verzi era avattihim. A găsit o mulțime de indicii în trei codici ale Legii Evreiești care au fost compilate cu milenii în urmă în Israel: Mishnah, Tosefta și Talmudul din Ierusalim. Textele despre zeciuială – practica obligatorie de a pune deoparte o porțiune din recolte pentru preoți și săraci – au fost deosebit de informative.
Cele mai interesante revelații în scrierile ebraice au fost un tratat, scris în jurul anului 200 d.Hr., care plasa pepenii verzi zeciuiți în aceeași categorie cu smochinele, strugurii și rodii. Și ce au în comun toate aceste fructe? Sunt dulci. Până în secolul al III-lea, pepenele verde a evoluat de la cultură de deșert la desert. Și dacă pepenii dulci erau în Israel, este probabil că s-au răspândit în întreaga regiune mediteraneană.
Gustă curcubeul
Descrierile din acea perioadă descriu pepenii verzi copți ca având un interior gălbui. De asemenea, un mozaic din perioada bizantină, din Israel, din jurul anului 425 d.Hr., înfățișează ceea ce pare a fi un pepene verde tăiat, cu miez galben-portocaliu.
În anii următori, pepenele verde a căpătat culoarea roșie familiară. Aceasta pentru că gena pentru culoarea roșie este asociată cu gena care determină conținutul de zahăr. Pe măsură ce pepenii verzi au fost cultivați pentru a deveni și mai dulci, interiorul lor s-a schimbat treptat în culoare.
Primele schițe colorate ale pepenelui verde cu miez roșu și dulce din Europa pot fi găsite într-un manuscris medieval, Tacuinum Sanitatis. Nobilimea italiană din secolul al XIV-lea a comandat copii ilustrate în mod extravagant ale acestui text, care era un ghid pentru o viață sănătoasă bazat pe un manuscris arab din secolul al XI-lea.
Tacuinum Sanitatis este bogat în imagini horticole. Unele dintre ilustrații înfățișează pepenele verde distinctiv, în formă oblongă și cu dungi verzi, fiind recoltat și vândut, cu câțiva tăiați, dezvăluind interiorul roșu. O scenă arată un fermier, cu un zâmbet pe față, în timp ce bea dintr-un capăt al pepenelui. În sfârșit, un fruct demn de îngeri. Astăzi, 100 de milioane de tone de pepene verde sunt cultivate anual în întreaga lume.
„Bunicii tăi ți-au spus vreodată, ‘Niciodată nu a fost mai bine’? „ întreabă Paris. „Aveau dreptate. Cu progresul pe care l-am făcut – 5.000 de ani de domesticire a pepenelui verde – nu a fost niciodată mai bine.”
