După ce am terminat cursurile școlii primare ale dascălului Pollacek, am fost înscris la examenul de admitere în clasa I a Colegiului Evanghelic maghiar din Orăștie, punând în uimire la acest examen pe profesorii mei și stabilindu-mi astfel de la început o deosebită reputație față de colegii veniți de la alte școli, mai puțin instruiți.
Colegiul Evanghelic Reformat din Orăștie, de o vechime seculară cu coridoarele lui lungi și boltite, m-a înghițit pentru opt ani, cu o disciplină aproape militară și cu obiceiuri străvechi, respectate aproape cu sfințenie de către profesorii și elevii maghiari.
EI a lăsat adânci impresii și amintiri în sufletul și mintea mea, cizelând mult din firea mea neastâmpărată, eliminând și adăugind la structura mea sufletească. Așa încât mă gândesc cu multă duioșie și nostalgie la tot ce am trăit în acești opt ani între aceste ziduri.
(foto frații Groza)
(foto carte postala colegiul reformat)
Regimul autoritar care ne dirija fiecare pas încă din clipa sculării, dis-de-dimineață, și până în momentul culcării, disciplina aceea de fier, aș putea spune medievală, firesc era să provoace și unele răbufniri de indisciplină.
Și cum eu eram și acolo același elev plin de dinamism, natural că încă din prima seară în acel internat s-a produs cea dinții explozie al temperamentului meu.
În închipuirea mea redevin copil în clasa I de liceu și alerg râzând vesel prima zi de deschidere a anului școlar, prin curtea liceului.
În timp ce saltelele paturilor de fier sunt umplute cu paie dintr-o mare claie în curte și apoi apăsate ca forma lor umflată și rotundă să fie nivelată, ceata de copii se încaieră de îndată și poznele lor sunt fără sfârșit…
Sunetul strident al micului și vechiului clopot ne cheamă la silențium, în odăile în care noi intrăm morți de oboseală. In camera noastră, nr. 8, ne așezăm – nouă copii – în jurul mesei, lunguiețe și rotunjitoare, poreclită publica, având nenumărate crestături făcute cu bricegele. Deasupra mesei o lampă de petrol mirositoare, spânzurată de tavanul văruit în alb, luminează paturile de fier ridicate unul peste altul, bătrâna ușă de lemn, care aduce a ușă de mănăstire, zidită adânc în peretele gros ce se deschide spre coridorul boltit, iar față-n față cu peretele, două mici și modeste mese cu câte un rând de cărți, unde ia loc primarius-u supraveghetor, Aladar Bodor din clasa a VIII-a, cel cu vocea puternică și înalt de doi metri, care mai târziu mi-a fost profesor și a devenit apoi propagandist foarte activ la Radio Budapesta și, mi se pare, și profesor universitar.
Silentium-ul durează două ore. Aceasta înseamnă liniște obligatorie și că toată lumea trebuie să-și vadă de carte. In acest timp tăcerea este atât de deplină, încât bâzâitul unei muște pare că domină cu adevărat odaia. Școlarii, obosiți de senzațiile primei zile de școală și aflați pentru prima oară față-n față cu restricțiile severe ale internatului de clasică disciplină, sunt puși la grea încercare.
Nu este de mirare dacă, luptând din răsputeri cu somnul, am adormit… Am comis primul delict: a dormi – horribile dictu-m timpul silențium-ului, la publica!
Un ghiont puternic m-a trezit din somn: cel care m-a ghiontit era prietenul meu Bela Serestely. Își holba la mine cei doi ochi albaștri. Simțea el că nu-i voi rămâne dator, mai ales că în cursul zilei a putut să-și dea seama, pe propria piele, de forța mușchilor mei și pornirile mele de bătăuș.
– Scoală-te, căci dormi ca un guzii – mi-a spus el mașinal, aproape în șoaptă.
– Guzii ?
Ca fiu de preot dintr-o familie de vechi tradiții, crescut într-o atmosferă de șovinism daco-român, nu aveam decât cunoștințe rudimentare în ce privește limba maghiară. De altfel, nici nu se făcea să vorbesc prea bine și prea mult limba maghiară ! In orice caz, cuvântul părea să fie batjocoritor din cale afară. Desigur, o jignire brutală care nu poate fi suportată fără pedeapsă. Deci, i-am tras la repezeală o palmă lui Bela Serestely.
Între pereții boltiți ai străvechiului dormitor și odăi de studiu, în mijlocul severei discipline de colegiu, în liniștea mută a orelor de silențium, care se scurgeau fără nici un murmur, când învățatul în liniște nu era tulburat decât cel mult de bâzâitul vreunei muște, o palmă sonoră este ceva nemaipomenit. Ceva ce se întâmplă o singură dată într-o sută de ani. Elevii disciplinați în cursul generațiilor nici nu-și puteau închipui ca așa ceva să fie cu putință.
Grupul de copii din jurul mesei a tresărit, ațintindu-și ochii spre șeful camerei noastre – Aladar Bodor, care, înalt și cu ochelari pe nas, ședea la mica masă separată de lingă zid, aplecat peste o carte. Toți așteptau, împreună cu mine, consecința fatală a faptei comise. Aceasta nici n-a întârziat.
Primarius-ul s-a ridicat brusc. Numai atunci am văzut cât e de mare A venit la mine, ridicând o mână proporționată cu înălțimea-i de doi metri. M-am ghemuit în așteptarea loviturii. Se vede însă că s-a răzgândit acest profesor al meu de mai târziu, cu sufletul poetului de mai târziu, și, lăsându-și mâna să cadă, s-a adresat lui Bela Serestely: «Ți s-a dat o palmă, dă-i-o îndată înapoi!»
Prietenul meu Bela, un băiat care nu prea avea parale și mai târziu i de venit de asemenea poet, a executat servil acest ordin, dar, în loc să-mi tragă o palmă în felul aceleia pe care a încasat-o, mi-a mângâiat timid obrazul stâng. Eu eram pe deplin satisfăcut în sinea mea, în schimb, primarius-ul nostru, văzând că nu-i reușește să mă pedepsească astfel și, poate, mânat de instinctul celor mai mari de a pune la punct pe cei slabi sau mai mici, a țipat la Bela:
– Măgarul-e, asta e palmă ?… Așa te-a pălmuit valahul acesta?
Apoi, întorcându-se spre mine:
– Mă Groza, mai plesnește-l o dată, să-i intre în minte ce înseamnă o palmă !
Și cu am fost destul de nerod să-i fac pe plac. încurajat, i-am tras o nouă palmă lui Bela, care atunci a izbucnit în plâns.
Am plătit pentru naivitatea mea. Lecția primarius-ului i-a folosit Im Bela.
– Vezi, acum ai învățat ce este o palmă. Din asemenea palme să-i dai, câte vrei.
Ce mai tura-vura, poetul plângăreț s-a înzdrăvenit dintr-o dată și furios m-a cârpit cu ambele mâini, pe ambii obraji, palme în serie, dovedind o îndemânare tot mai desăvârșită. Sub această ploaie de palme am izbucnit în cele din urmă și eu în plâns.
Clopoțelul de ora zece ne-a gonit spre paturile noastre cu saltele de paie. Eu, fiind fiul unor părinți mai bine situați, am ocupat patul de deasupra (8 florini pe an), în timp ce Bela, fiul unui sărman secretar comunal din Simeria (Pişki), pe cel de jos (4 florini). Patul lui trebuia tras, pe niște rotile ce scârțiiau, de sub cel de sus.
După reprezentația de plâns, atât de bine regizată, ne-a cuprins pe amândoi un somn profund, așa cum dorm copiii.
Dimineața, la orele 5, trezit de clopoțelul colegiului, dându-mă jos din patul înalt, cu ochii împăienjeniți de somn, am călcat din nebăgare de seamă pe picioarele lui Bela, care nu se trezise încă. Și-a deschis ochii, m-a privit, iar eu mi-am cerut scuze: «N-am voit.»
În sufletele noastre nevinovate mânia a dispărut repede, s-a topit ca zăpada în bătaia soarelui. Dispus să facem pace, Bela mi-a răspuns:
– Nu-i nimic, dar… de ce mi-ai dat o palmă ieri-seară?
– Și tu de ce m-ai înghiontit – asta n-ar fi fost nimic -, de ce m-ai batjocorit… cum ai spus ? De ce mi-ai spus giizii ?
– Primarius-ul, văzîndu-te că dormi, mi-a poruncit să te trezesc și să te întreb de ce dormi ca un giizii. Ce puteam face altceva decât să execut ordinul primit ?
– Da? Va să zică așa stau lucrurile ?… Dar, spune-mi tu, Bela, ce înseamnă giizii ?
– Nici eu nu știu, mi-a răspuns Bela.
Am rămas nedumerit. Cu alte cuvinte, noi, doi copii nepricepuți, creduli și naivi, ne pălmuiserăm pentru un lucru pe care nici unul dintre noi nu-l înțelegea, pe care numai lunganul nostru de primarius îl știa și îl manevra… poate ca să-și satisfacă o plăcere sau – ceea ce nu-i mai puțin dezolant pentru noi — să ne arate că el este cel mai tare.
Am simțit în gură ceva amar, apoi, ispitiți de același gând, ani început să căutăm în dicționare ce înseamnă cuvântul giizu. In sfârși, am aflat. Dar abia atunci am încercat adevărata deziluzie. Cuvântul guzii nici nu este prea jignitor. Numele acesta îl poartă un mic și timid șoricel roșu de câmp, un animal drăguț, cu desăvârșire inofensiv și cu un singur cusur: doarme mult, din cale-afară.
Această mică amintire, care cu timpul începuse să se șteargă, mi-a fost împrospătată cu mulți ani în urmă de prietenul meu Bela Serestely într-o scrisoare de felicitări de Anul Nou, scrisă – să ne notăm bine ziua – la 1 ianuarie 1939. Serestely își păstrase sufletul de poet și, dacă-mi aduc bine aminte, își începea scrisoarea cam în felul următor: «Îți aduci aminte, Petre? Bătrânul director al colegiului nostru își începea pe vremuri cuvântarea festivă de sfârșit de an școlar astfel: „își scutură frunzele bătrânul arbore al vremii”, uitând că a rostit aceleași cuvinte de atâtea ori în anii precedenți. Sau poate intenția lui era să ne între bine în minte faptul că totul este trecător…
Știi tu, Petre, că „bătrânul arbore al vremii! își scutură acum a patruzeci și patra oară frunzele din ziua când noi ne-am cunoscut, în prima seară petrecută în colegiu, mai bine zis din ziua în care noi ne-am cărat la palme din cauza acelui buclucaș cuvânt giizii. Ne-am plănuit atât de temeinic, încât pe urmă am constatat nedumeriți că habar n-aveam ce înseamnă giizii.
Dar, prin trezirea la realitate și printr-o reacție firească a sufletului început să ne înțelegem și încăierarea noastră a fost în cele din urmă temeiul prieteniei noastre pentru o viață întreagă.»
Am meditat îndelung asupra celor cuprinse în scrisoarea prietenului meu Bela, m-am adâncit în amintirile trecutului și, depănându-le, i-am răspuns prietenului Serestely cu proxima ocazie :
«… ai reîmprospătat amintirile fericitei noastre copilării, dragă Bela, iar eu am căzut pe gânduri și m-am gândit la trecerea vremii. Reveria n-a durat prea mult, deoarece eu nu sunt poet, ci rămân ceea am fost, un incorigibil om politic și pasionat al ideilor, pentru care astăzi trebuie să luptăm din greu și cu riscuri, dar care mâine devin realitate.
Meseriile de felul acesta ni se transformă într-o a doua natură, așa că cele mai mărunte impresii sau evenimente ale vieții de toate zilele, pe lângă care muritorii mai fericiți decât noi trec fără să le observe, noi le atragem în cercul magic al ideologiei noastre – le cercetăm, le analizăm, la lumina ideilor noastre. Nu te mira deci, iubite prietene dacă chiar și întâmplarea noastră din copilărie mă preocupă dintr-un punct de vedere specific, acela al neamurilor noastre, și, pornind pe această cale, incidentul dintre cei doi copilași – elevul ungur și elevul român – devine un simbol al certurilor maghiaro-române și mica noastră încăierare de pe vremuri oglindește, microscopic marea tragedie a popoarelor noastre.»
Vai, de câte ori nu s-au pălmuit în cursul istoriei cele două popoare. Au fost așezate alături la îmbelșugata masă – căci pământul nostru este doar atât de bogat! – de către același destin care pe vremuri a orânduit să stăm alături la publica vechiului colegiu din Orăștie.
Și-au amărât reciproc viața popoarele maghiar și român pentru lucruri pe care nu le-au cunoscut și nu le-au înțeles, pentru cauze care n-au fost ale lor, ci ale altora, și anume ale celor puternici, s-au bătut, căci pornirile instinctuale ale individului și colectivității sunt doar identice, după cum și bătaia dintre noi n-a pornit de la noi, ci a fost pusă la cale de primarius-ul nostru, Aladar Bodor, lunganul.
Dar popoarele maghiar și român n-au înțeles aceasta decât târziu. Dacă am fi știut mai curând, nu le-ar fi dat mâna celor mari și puternici să ne împingă în dușmănii, iar noi înșine ne-am fi cruțat reciproc de necazuri…
Examinând paginile istoriei noastre, eliminând din ea tot ce este romantism sau falsificare intenționată, motivele și rezultatele diferendelor noastre, cercetând ale cui au fost interesele pe care noi le-am servit cu inconștiență, încăierîndu-ne, constatăm că de foarte multe ori am sângerat pentru cauze care au fost… guzii și pentru poporul român, și pentru poporul maghiar.
Mi-am continuat apoi astfel scrisoarea de Anul Nou 1939 :
«Dragă Bela, eu fac cu durere constatarea aceasta în legătură cu trecutul nostru și cu aceeași siguranță tragică prevăd că în atmosfera aceasta de șovinism, ură rasială, tendințe imperialiste, pregătiri războinice ale unor „conducători” demenți, dornici să facă istorie, ne vom lua din nou… la palme. Cele două popoare vor lăsa din nou să fie asmuțite unul împotriva celuilalt de către terții care râvnesc la stăpânirea lumii. Istoria rezervă o nouă pagină de infinite suferințe și nenorociri la care vor fi expuși atâția fii din ambele popoare, care se vor urî, își vor săpa reciproc mormântul, pentru ca, târziu, pe minele fumegânde ale dezastrului comun, să constate – treziți la realitate – că tot ce a fost s-a întâmplat în interesul altora, că am fost unelte oarbe ale altora…
Dar, cu oricâtă siguranță se poate prevedea încăierarea noastră, tot atât de nestrămutat cred că, având în vedere proporțiile cataclismului și învățăturile istorice specifice, această nouă încăierare va fi atât de instructivă pentru ambele popoare, iar rezultatele ei atât de revelatoare, încât va fi în același timp și cea din urmă!
Cele două popoare se vor convinge în sfârșit că ceea ce le-a făcut să sufere a fost și pentru unul, și pentru celălalt guzii!
Această înțelegere va însemna o zi mare în viața celor două popoare. Va începe o nouă epocă, aceea a regăsirii, a conviețuirii pașnice. a bunelor relații cu vecinii, a muncii productive, compensatoare și pașnice…»
După schimbul nostru de scrisori cu ocazia noului an 1939, «bătrânul arbore al vremii» a ajuns să-și scuture numai o singură dată frunzele, căci, la 1 septembrie 1939, la frontiera polonă au început să bubuie tunurile. De atunci până în anul 1945 demența războinică a cuprins în flăcările ei și a pustiit întregul glob pământesc.
Din: Petru Groza „Adio lumii vechi!: memorii”, ed. Compania, București, 2003.
The post Petru Groza – Amintiri din timpul Colegiului appeared first on Cotidianul RO.
